ARTA

Preliminarii la dispariţia unei naţiuni: scenariu pentru televiziune

ATENŢIE! Player-ul postului de radio Bio Eden Lyfe se deschide automat, la încărcarea paginii. Îl puteţi opri sau îi puteţi ajusta volumul, după preferinţe.

1. Extincţia populaţiei. Emigrare masivă, forţată de slăbirea rapidă şi dramatică a economiei naţionale şi de existenţa unei sărăcii care plasează România pe locul doi în Europa, cu 40% din totalul populaţiei aflat sub pragul de subzistenţă – numărul românilor plecaţi la muncă în străinătate, numai pe parcursul anului 2009, a fost de circa 3.000.000 de persoane, urmaţi apoi anual de alte sute de mii.

Exodul creierelor – medici, ingineri, informaticieni, cercetători, specialişti din toate domeniile.

Natalitate în picaj accentuat – România se află în al 26-lea an de declin demografic. Dacă la începutul anului 1990 România avea 23,2 milioane de locuitori, în anul 2015 are o populaţie de sub 20 de milioane.

Creşterea ratei sinuciderilor – 8 persoane s-au sinucis pe zi, în 2011, în România, potrivit unui raport al Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”.

Sistemul medical în colaps – lipsa fondurilor de la bugetul de stat şi a medicilor etc.

Practicarea unui sistem de învăţământ total neperformant – dacă în 1930, potrivit recensământului, în România numărul analfabeţilor era de 9,8 milioane de persoane, iar în perioada comunistă, analfabetismul fusese aproape eradicat, în prezent, România a ajuns din nou ţara cu cei mai mulţi analfabeţi din Europa, cu peste 2 milioane. La bacalaureatul din iunie 2012, la 54 de licee din România niciun elev nu a reușit să promovezpe examenul maturității. În 2013, rata medie de promovabilitate la examenul de bacalaureat a fost de 55,4%.

CONCLUZII:Ubi bene, ibi patria” (Unde este bine, acolo este patria) – sentinţă formulată de poetul roman Marcus Pacuvius (220-130 î.Hr.), citat de Cicero în Cartea a V-a din „Tusculanae Disputationes”, în anul 45 î.Hr. Acest dicton latin, parafrazat sub formula „Ubi panis, ibi patria!” (Unde este pâine, este patria), a fost declarat deviza emigranţilor de pretutindeni, de scriitorul J. Hector St. John de Crevecoeur, în cartea sa Letters from an American farmer, publicată la Londra, în anul 1782.

2. Neantizarea teritoriului naţional. Vânzarea şi concesionarea de terenuri cetăţenilor străini, în baza unor legi inacceptabil de permisive.

S-a terminat cu „Nu ne vindem ţara!”. Jupuirea României prin retrocedări frauduloase de bunuri imobile – case, terenuri, munţi, păduri etc. – chiar şi sate întregi (!) cu bisericile şi cimitirele lor, pădurile defrişate masiv imediat după dobândirea lor în instanţă.

Despăgubiri uriaşe, urmare a unor supraevaluări exagerate – permise de o legislaţie special concepută pentru jaf şi acordate inclusiv cetăţenilor străini, printre care chiar şi moştenitori ai unor hortişti şi criminali de război (!).

CONCLUZII:Corruptissima republica plurimae leges” (Statul cel mai corupt are şi cele mai multe legi), dicton al istoricul Publius-Cornelius Tacitus (55–115 d.Hr.).

3. Spolierea economiei naţionale. În „strategia” haotică a politicilor economice româneşti de după ’90, sigura certitudine predictibilă a fost corupţia. Desfiinţarea industriei – site-ul ziar15minute.net prezintă o listă cuprinzând 1256 de mari întreprinderi româneşti cu peste 1000 de angajaţi pe unitate, unele ajungând la mai mult de 10.000 de salariaţi, care au fost distruse, falimentate sau privatizate fraudulos de către guvernele care s-au perindat la conducerea ţării în ultimii 25 de ani.

Întreaga suprafață a României concesionată străinilor pentru exploatarea tuturor resurselor naturale (petrol, gaze, aur etc.), în condiţii dezavantajoase statului român.

Cheltuieli imense din bugetul de stat pentru achiziţii păguboase dictate din exterior – fregate, avioane, armament etc.

Un sistem financiar bolnav, cu o economie subterană uriaşă – în anul 2013, reprezenta 40 de miliarde de euro, cu un mecanism de impozitare fiscală neeficient; în 2010 evaziunea fiscală a fost de 10 mld. euro şi având funcţionari corupţi până la cel mai înalt nivel (vezi cazul fostului şef al ANAF Sorin Blejnar); cu împrumuturi uriaşe la bănci precum FMI şi BM, aflată la zero în 1989.

La începutul anului 2010, România avea o datorie externă totală de 80,2 mld. euro. Numai într-un an, 2009, România a împrumutat 17,9 mld. euro.

CONCLUZII: Românii trăiesc drama unor fenomene economice care parcă fac parte dintr-o nedescoperită încă „Lege a distrugerii accelerate”. Ceea ce s-a construit în România în zeci de ani, dispare în luni, săptămâni şi zile. În 1916, poetul Octavian Goga aprecia în jurnalul personal că, în România, clasa politică era compusă în totalitate din secături. Câţiva ani mai târziu, referindu-se la aceeaşi categorie de persoane, dramaturgul Victor Eftimiu declama: „M-am săturat de lichele, daţi-mi o canalie!”. O explicaţie a dezastrului economic în care a ajuns astăzi România este şi faptul că, printre cei care conduc politic destinele ţării de peste două decenii, evoluează în exclusivitate secături, lichele şi canalii.

4. Corupţia endemică. Şeful statului (!) – 68 de dosare penale: acuzaţii de fals, uz de fals, abuz în serviciu în formă calificată şi continuată, bancrută frauduloasă, delapidare etc.; prim-miniştri (!), miniştri, funcţionari la toate nivelurile, magistraţi, procurori, politicieni din întreg spectrul politic, parlamentari, baroni locali, „ciocoi” de toate dimensiunile şi culorile sunt cercetaţi sau chiar condamnaţi în afaceri monstruoase de corupţie şi de jefuire a avuţiei naţionale; în decembrie 2014, 32 de şefi de Consilii Judeţene, din totalul de 41, erau anchetaţi sau arestaţi preventiv pentru fapte de corupţie. Şi, „cireaşa de pe tort”, multe dintre aceste infracţiuni sunt muşamalizate de o justiţie politizată, selectivă, uneori implicată direct în fapte de corupţie de mare gravitate – a se vedea cazul procurorului şef (!) al DIICOT, Alina Bica şi cel al judecătorului CCR (!), Toni Greblă.

În privinţa „dispariţiei” Flotei României (peste 100 de nave comerciale, România era pe locul 9 în topul mondial, în 1989), procurorii anticorupţie au decis neînceperea urmăririlor penale (NUP) pentru 7 persoane implicate, pe motiv că o expertiză proprie (!) a DNA a stabilit „un prejudiciu zero”(!), iar pentru fostul preşedinte Traian Băsescu, pe motiv că „faptele nu există”(!). Ce se poate deduce din aceste hotărâri ale procurorilor DNA? Eventual, ipoteza absurdă că un Triunghi al Bermudelor înghite nave româneşti, astfel că, pe cale de consecinţă, nu există vinovaţi („fapta nu există”) şi nu sunt pagube materiale („prejudiciu zero”). În mintea procurorilor DNA, singurii „iniţiaţi” ai naţiei, navele sunt undeva în zona esoterică a portului Constanţa, dar nu le vedem noi, proştii de români. Aşa ceva…?!?!

CONCLUZII: „România este mare, cine fură ăla are!”, „Ţara noastră îi bogată, fură tăţi şi nu să gată!” – ziceri din popor. „Vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi!”  – lozincă scandată la demonstraţiile de stradă.
România este percepută drept una dintre cel mai corupte ţări din Europa.

5. Distrugerea patrimoniului cultural naţional. Furtul la dimensiuni monstruoase, mai ales în perioada vidului legislativ de după 1989 – monede dacice, artefacte, obiecte de artă populară, tablouri, icoane, mobilier religios, bijuterii, elemente și chiar structuri din case populare – vezi şi afacerea GOJDU.

Ministerul Culturii nu are o „Listă a monumentelor istorice” la zi, cu o evidenţă clară asupra fiecărui monument în parte. Această deficienţă gravă denotă lipsa evidentă de voință a factorilor decizionali, cu efecte devastatoare, în care distrugerile sunt aproape permise.

Restituiri ilegale de bunuri de patrimoniu. Neglijarea intenţionată a promulgării unei legislaţii protective pentru patrimoniul cultural naţional, lăsând cale liberă jafului generalizat.

Fonduri nesemnificative, ca şi inexistente, alocate de la bugetul de stat – Ministerul Culturii are doar șase angajați (!) care se ocupă de întregul patrimoniu cultural al României, la care se adaugă specialiştii de la cele câteva filiale din teritoriu.

Zeci de şantiere arheologice au fost pur şi simplu abandonate.

CONCLUZII: „Patrimoniul cultural din România este o chestiune de siguranță națională” – citat din interviul acordat de Şerban Sturdza, vicepreşedintele Ordinului Arhitecţilor din România, ziaristului Vlad Ignat şi publicat în ziarul Adevărul (27 martie 2013) şi în revista Historia (aprilie 2013).

Piese, de câte 1-1,5 kg (!) bucata, turnate din aur provenit de la monede Koson topite au fost vândute în străinătate ca fiind brăţări dacice şi, o parte (13, cântărind 12,633 kg), au fost răscumpărate ulterior, prin acţiuni ale Ministerului Culturii, cu sume exorbitante (6 milioane de euro). Escrocheria îşi face efectul şi acum!

În 1920, Consiliul Orășenesc Brașov a donat (!?) Castelul Bran, bun de patrimoniu inestimabil, reginei Maria. E un blestem faptul că în România s-au găsit nemernici prădători de ţară, de-a lungul tuturor timpurilor şi în toate structurile sociale. La moartea sa, regina nu a lăsat castelul ţării căreia i se cuvenea, ca bun de patrimoniu de neînstrăinat şi l-a trecut în testament în proprietatea fiicei sale Ileana. După 1948, Castelul Bran a fost naționalizat și a intrat în proprietatea statului român, fiind amenajat şi administrat ca muzeu de istorie și artă feudală. În 1987 a intrat în restaurare, lucrare terminată cu bani din bugetul statului român, în 1993. La 18 mai 2006, după o perioadă de proceduri juridice foarte controversate, castelul este retrocedat. La data de 1 iunie 2009, intră pe deplin în posesia habsburgilor moștenitori: Dominic, Maria Magdalena și Elisabeta, fiind astfel definitiv înstrăinat.

Principalul vinovat al acestei acţiuni incalificabile împotriva patrimoniul cultural al României este fostul ministru al culturii Adrian Iorgulescu, implicat şi în alte afaceri necurate asemănătoare: retrocedarea Castelului Peleş, cazul aşa-ziselor brăţări dacice de aur etc. Dar, e vinovată şi clasa politică de după 1989, în întregimea ei, pentru elaborarea legislației actuale, inadmisibil de permisivă când e vorba de avuţia naţiei.

La 15 ianuarie şi 26 februarie 2007, istoricul Mihai Pelin scria în Cronica Română: „Acum, Dominic de Habsburg vrea să vândă ceea ce i s-a oferit în condiții perfect ilegale… Ce ar mai trebui ca lui Adrian Iorgulescu să-i intre în cap că se joacă cu focul? Actualul guvern îl apără şi-i cântă în strună, dar n-ar fi exclus ca un alt guvern să-i ceară socoteală pentru escrocheriile puse astăzi în operă. Şi chiar dacă nici aşa ceva nu va surveni, omul oricum va rămâne în istorie ca un ministru pe care l-a durut undeva de soarta patrimoniului cultural naţional şi de soarta culturii, în general… În schimb, în Parlament se vorbeşte despre formarea unei comisii de anchetă, care să cerceteze condiţiile evident suspecte în care a fost cedat unui cetăţean străin un bun remarcabil de patrimoniu cultural şi istoric. Îi dorim succes, deşi ne îngrijorează faptul că această comisie va lucra sub girul Comisiei pentru cercetarea abuzurilor şi corupţiei a Camerei Deputaţilor, prin zelul căreia s-au acoperit destule matrapazlâcuri.” Ceea ce, din păcate, s-a şi petrecut cu adevărat.

6. Slăbirea Bisericii Ortodoxe Române – Ortodoxia este percepută ca religie naţională în România, în primul rând datorită faptului că 86,8% din populație este de această confesiune (conf. recensământului din 2002).

Scoaterea religiei din şcoli.

Presiuni şi sprijin material din partea unor cercuri oculte din exterior pentru dezvoltarea în România a mişcărilor de emancipare a homosexualilor – având ca efecte directe disoluţia instituţiei familiei şi subminarea moralei creştine.

Atacuri sistematice în mass-media – propagarea de informaţii denigratoare – şi în zona creaţiei artistice – filme, piese de teatru, artă plastică – blasfemiatoare: piesa de teatru Evangheliştii scrisă de Alina Mungiu Pippidi, în 1992, ridiculizează întreaga istorie a mântuirii. Iisus Hristos este prezentat ca un om fără personalitate, un pretext pentru o mare farsă religioasă, un profet supus manipulării şi apetenţei sexuale. Sfântul Apostol Pavel este în piesă un farsor şi un ucigaş, iar evangheliştii sunt nişte impostori plătiţi să scrie la comandă despre evenimente inexistente.

Pe scenă, secvenţele vulgare sunt numeroase şi culminează cu un act de sex oral (!) între Iisus şi femeia păcătoasă, care în Biblie este prezentată ca o pildă luminoasă de pocăinţă, spălând cu lacrimi picioarele Mântuitorului. Juriul Galei UNITER a desemnat Evangheliştii drept „cea mai bună piesă românească” a anului 1992, întrucât ar reprezenta un „proiect de resuscitare (!) a dramaturgiei româneşti”. Piesa a fost pusă în scenă la Ateneul Tătăraşi din Iaşi.

Filmul „După dealuri”, scenariul şi regia de Cristian Mungiu, este inspirat de romanele semnate de Tatiana Niculescu Bran despre cazul din 2005 al unei tinere care a murit la o mănăstire izolată din România, după o exorcizare. În fapt, este vorba despre acţiunile unui călugăr şi ale câtorva călugăriţe ale căror fapte psihopatice, prin generalizarea indusă, sunt proiectate explicit asupra imaginii bisericii ortodoxe. Criticul de film Mircea Valeriu Deacă susține că „reperul principal al filmului ar fi icoana bisericească”. Pelicula a avut premiera la 19 mai 2012, la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, unde Cristian Mungiu a câștigat premiul pentru cel mai bun scenariu.

CONCLUZII: În Pastorala de Crăciun din 2014, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, IPS Pimen, a spus: „Credinţa noastră nu este un articol de import. Ea este sufletul cu care s-a născut poporul român. Este temelia vieţii noastre sufleteşti, e centrul ei de greutate, este siguranţa noastră în faţa neprevăzutului nostru istoric. Şi nu avem noi dreptul, şi nicio generaţie nu-l are, de a înstrăina sau profana, după gustul timpului, acest străvechi şi sfânt patrimoniu naţional al tuturor veacurilor şi generaţiilor româneşti… Or, eliminarea religiei din şcoli este un atentat la fiinţa noastră naţională, la credinţa neamului nostru românesc, este o ofensă a maiestăţii divine”.

7. Discreditarea sentimentului naţional. Ridiculizarea noţiunii de patriotism. Aruncarea în derizoriu a valorilor naţionale. Crearea psihozelor facebook-iste – componentă a manipulărilor cu ţinte globaliste. Intoxicarea tradiţiilor naţionale şi a folclorului românesc – fenomenul „bălălău”, manelismul.

CONCLUZII:

  • 1. „Un popor fără tradiţii este un popor fără viitor.” – politicianul Columbian Alberto Lleras Camargo
  • 2. Din filozofia şi din morala manelistă: „Ban pe ban pe ban, pun ban pe ban / Fac afaceri mari în stil american / Că cel mai mult şi cel mai mult / Un lucru în viaţă mi-a plăcut / Să am euro şi parai / Dar fără să ridic un pai.” (Florin Salam); „Fur la tata bani cu sacu / Şi-i dau toţi să fiu al dracu / Şi când îmi vine mie pe chelie / O ţin din beţie în beţie / Vagabond de meserie… Dacă vrei să-ţi fie bine / Atunci scapă-mă de tine / Dar dacă te joci cu focul / Am să-ţi fac electroşocuri.” (Nicolae Guţă).

8. Diabolizarea poporului. Promovarea pe plan mondial a unor imagini deformate în mod grotesc despre români, cu generalizări defăimătoare şi profund umilitoare. Românii, cei mai fioroşi hoţi, tâlhari şi criminali. Holocaustul din România hipertrofiat. Comunismul cel mai nemilos din lume. „Revoluţia” din ’89, cea mai sângeroasă. Dictatorul cel mai odios. Oare cine şi de ce a hotărât executarea acestuia în ziua sfântă a Crăciunului? Nivelul de inteligenţă al românilor printre cele mai scăzute.

Un studiu ştiinţific, publicat în 1940, de prof. C. Rădulescu-Motru, demonstra că românii aveau la acea dată o inteligenţă normală şi o rapiditate în gândire peste medie.
O altă cercetare, realizată în 2010, de profesorul Richard Lynn (Universitatea din Ulster), îi plasează pe români, în ceea ce priveşte coeficientul de inteligenţă al popoarelor europene, pe locul 27 din 29 de ţări.

Trădătorii/vânzătorii de ţară cei mai eficienţi. Oportuniştii cei mai jalnici.

CONCLUZII:

  • 1. Dacă este să dăm crezare acestor cercetări privind nivelurile de inteligenţă, atunci nu putem decât să constatăm că locul codaş ocupat acum de noi în clasamentul european, mai ales la categoria de alfabetizare ştiinţifică – aproape jumătate dintre români (42%) cred că Soarele se învârte în jurul Pământului, în timp ce 7 procente nu ştiu ce să spună sau nu vor să răspundă, se datorează unei degradări continue a societăţii româneşti.
  • 2. Ultimele două opinii sunt pe cale de a fi larg acceptate, în primul rând, de cei care cred că ne merităm soarta. Că multe dintre nenorocirile de mai sus, inclusiv pocirea imaginii, ni le facem cu mâna noastră. E drept, uneori, acţionăm şi ca o consecinţă directă a unui semnificativ impuls. „Prietenii” ştiu din partea cui vine provocarea, de ce este declanşată şi cum se manifestă.

EPILOG
Tendinţele aproape suicidare ale evoluţiei României, în acest prim sfert de secol 21, vin ca o mănuşă pe mâna tot mai viguroasă a NOII ORDINI MONDIALE – NOVUS ORDO SECLORUM. Vestea bună (good news) – dacă ne încălzeşte cu ceva – este că nu suntem singurii în această situaţie. Vestea proastă (bad news) este că noi suntem în vârful lănciilor şi nu este nicio noutate (no news) că ţintele ce urmează a fi străpunse – „glasul sângelui”, apartenenţa la o rasă, la un popor, la o cultură, la o religie – au o duritate redutabilă, care le-a permis să reziste de la începuturile omenirii până în prezent. Originea etno-culturală este considerată, mai ales în cercurile naţionaliste, ca fiind „ultima linie de rezistenţă împotriva haosului”.

Sursa: http://yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=11436



Tags : , , , , , , , , ,

Reprezentarea hidoasă, şocantă şi deformată a femeii în aşa-zisa artă modernă a lui Picasso

ATENŢIE! Player-ul postului de radio Bio Eden Lyfe se deschide automat, la încărcarea paginii. Îl puteti opri sau îi puteţi ajusta volumul, după preferinţe.

Lucrările de artă înglobează, într-o formă plastică, un cumul de sugestii vizuale şi simbolice care impresionează în mod profund fiinţa umană. Mesajul artistic pătrunde adesea adânc în subconştient, influenţând atât structura emoţională a omului, cât şi comportamentul său. În mod firesc, arta ar trebui să trezească în universul omului emoţii estetice înălţătoare şi purificatoare, care generează starea de catharsis menită să trezească sufletul şi să deschidă porţile inimii celor care contemplă opera artistică.

Din păcate însă, arta a ajuns astăzi o imagine fidelă a confuziei şi angoasei în care trăieşte omul modern. Trupul, în mod exclusiv, se află acum în centrul operei oricărui artist care se „respectă”. Sufletul însă, şi preocuparea pentru frumos, le sunt necunoscute aşa-zişilor artişti, întrecându-se să imortalizeze pe pânză emanaţii hidoase ce provin adesea din propriul lor subconştient. De ce în artă se promovează aşa-zisa estetică a urâtului? De ce un aşa-zis artist ca Picasso a devenit conducătorul unei pseudoşcoli de artă, care în realitate s-a dedicat distrugerii tradiţiei artei clasice europene, măcelărind imaginea plastică şi mânjind pe pânză tot felul de forme lipsite de sens? Răspunsul poate fi aflat în cel puţin una dintre aceste cauze: promovarea non-valorii pentru îndobitocirea oamenilor şi supralicitarea unor mâzgăleli banale pentru obţinerea unor câştiguri speculative. Se spune că pe unul dintre pereţii unui muzeu de artă modernă se afla expusă o anumită pânză ce conţinea o devălmășie de culori, care nu se constituiau însă într-o formă clară. Această lucrare a stârnit admiraţia vizitatorilor, evident snobi, pătrunşi de „mesajul plastic profund, ce evidenţia imaginaţia şi puterea de creaţie a autorului”. Până la urmă s-a dovedit că autorul era un cimpanzeu…

Există un banc semnificativ care îl are în prim-plan pe aşa-zisul mare maestru al artei moderne: „Picasso dă peste un hoţ în castelul pe care şi-l cumpărase. Se luptă cu el, dar hoţul scapă. Ca atare, merge la Secţia de Poliţie să depună o reclamaţie şi cei de acolo, aflând cine este, îi cer să facă portretul robot al pungaşului. Pe baza acestuia, Poliţia a arestat-o pe maica stareţă a mănăstirii învecinate, pe ministrul de finanţe, o maşină de spălat şi turnul Eiffel.”

Cine a fost, de fapt, Picasso?

Pablo Picasso este considerat, în mod aproape unanim, de criticii de artă drept cea mai importantă figură artistică a secolului al XX-lea. Numele lui este legat mai cu seamă de curentul modernist al cubismului, curent pe care l-a iniţiat împreună cu Georges Braque, între anii 1907-1914. Deşi este ridicat în slăvi pentru arta sa aşa-zis extraordinară, adevărul în ceea ce îl priveşte pe el şi lucrările lui plastice este unul mai puţin plăcut. Există deja destule voci care îl încadrează pe Picasso în ceea ce se numeşte „Estetica urâtului”.

Un călău ridicat în slăvi al trupurilor

Femeia, dragostea, carnea – alături de moarte, distrugere şi corupţia cărnii nu au încetat să îl bântuie pe Picasso, acest pseudoartist care, în mod ciudat, a scris paginile artei moderne. Biografii săi afirmă că atitudinea sa faţă de femei era plină de gelozie, cruzime, infidelitate, exigenţe şi cinism. Acest călău al trupurilor – cum este caracterizat Picasso – se dovedea adesea extrem de imprevizibil, trecând cu uşurinţă de la o extremă la alta: de la o ferocitate aparte la o aşa-zisă tandreţe, un soi de pseudo-adoraţie ce nu poate fi explicată raţional.

În picturile sale, ce-i reflectă fără îndoială felul de a fi, Picasso se înverşunează împotriva femeii, pe care o priveşte ca pe un instrument al plăcerii şi ca pe o sursă a păcatului, pentru ca apoi să-şi schimbe punctul de vedere, îngenunchind prefăcut umil, ca un inchizitor înduioşat de chinurile victimei sale. Evident, nu este cazul să ne lăsăm păcăliţi: este vorba doar de o aparenţă temporară, căci Picasso nu ezită să reia de nenumărate ori cursa între cele două extreme.

Pentru Picasso, nu sufletul este cel care vede şi simte, ci trupul, şi tot ceea ce acesta vede este poftă fizică. Pensula, creionul, uneltele sale de gravură au disecat, asemenea unui bisturiu, omul, reducându-l la dimensiunea unui biet animal fără suflet: fecioara inocentă devine femeia păcătoasă, instrument al tentaţiei şi al păcatului. Prin exprimarea sexualităţii sale morbide şi agresive, Picasso ilustrează abisalitatea fiinţei umane decăzute. De altfel, cea mai mare parte a lucrărilor sale se focalizează asupra unor teme de natură sexuală, cum ar fi: voyeurismul, prostituţia, impotenţa şi sado-masochismul.

De fapt, Picasso se manifesta astfel nu numai în artă, ci şi în viaţa de zi cu zi. Atitudinea sa faţă de femei era adeseori crudă şi lipsită de orice urmă de iubire. Unei amante, Francoise Gilot, i-a mărturisit că ar vrea mai degrabă să vadă o femeie moartă, decât o femeie fericită cu altul.
După Jung, Picasso a fost schizofrenic, iar alţi psihologi consideră că era psihopat şi monomaniac. Lui Alberto Giacometti i-a spus: „Nu suport niciun fel de critică din partea nimănui”. A fost auzit cum îşi spunea de unul singur, într-una: „Eu sunt Dumnezeu, eu sunt Dumnezeu!”.
Se considera pe sine o zeitate artistică, credea că dispune de dreptul nelimitat de a-i pedepsi pe cei din jurul său – familie, prieteni, admiratori. Obişnuia să spună: „Să fii nedrept este apanajul unui zeu”. Picturile sale ce reprezentau femei schimonosite sunt strâns legate de plăcerea pe care o resimţea chinuindu-le în realitate atât fizic, cât şi în alte moduri. Nu le abuza numai la mânie, ci şi cât se poate de deliberat.

Dora Maar, poate cea mai frumoasă şi mai talentată dintre amantele sale, a fost bătută de Picasso şi lăsată să zacă inconştientă pe podea. Altă amantă mărturisea că Picasso o lovea în cap. Lectura sa preferată, şi aproape singura, erau scrierile abjecte ale marchizului de Sade. Pe Marie-Thérése Walter, o altă amantă, pe care a sedus-o când aceasta avea 17 ani, a convins-o să-l citească pe Sade şi, mai târziu, a iniţiat-o în practici sadice.

Lui Picasso îi plăcea ideea de a domni ca un şeic peste haremul său şi preîntâmpina riscul conspiraţiilor de familie, asmuţind femeile care-l iubeau una contra celeilalte. Desfătarea sa era să-şi vadă victimele întorcându-şi furia una împotriva celeilalte, în loc să o îndrepte asupra lui. Provoca situaţii în care o amantă o înfrunta înfuriată pe alta în prezenţa lui şi apoi se rostogoleau amândouă pe podea, muşcându-se şi zgâriindu-se. Într-o astfel de împrejurare, Dora Maar şi Marie-Thérése Walter s-au luat la bătaie, în timp ce Picasso, care stârnise încăierarea, îşi vedea liniştit de pictat. Pânza la care lucra se numea Guernica, o mâzgăleală pe care ar putea-o face un copil de 8 ani…

Picasso se ipostazia adesea în Minotaur, fiinţă ce este în acelaşi timp om şi animal.
Departe de a cunoaşte starea de iubire şi de transfigurare, Picasso considera femeia drept o fiinţă condamnată să accepte sclavia cărnii, în timp ce, după mintea sa chinuită, elementele „secundare”, cum ar fi sufletul ei, sunt dedicate apriori copiilor, preoţilor şi casei. Pentru el, femeia era un obiect sexual menit să-i împlinească nevoile instinctuale. Mai mult decât atât, femeia duce, după Picasso, o luptă continuă cu bărbatul, care o chinuie pentru… a se apăra de ea!

În unele lucrări din anii 1930-1934, cum ar fi La Minotauromachie (1934), fiind într-o perioadă de exaltare sexuală, Picasso se identifică pe sine cu Minotaurul, omagiind suferinţa care provoacă dorinţele exacerbate şi poftele simţurilor nestăpânite. Înlocuirea matadorului – funcţie atribuită de obicei unui bărbat în coridă – cu o femeie, dovedeşte ambiguitatea modului său de împlinire sexuală. Amorul este pentru sărmanul Picasso o luptă continuă între bărbat şi femeie, luptă în care bărbatul triumfă întotdeauna, mai ales dacă femeia răspunde cu pasiune. El nu este ca ea, chipurile, prizonier al pornirilor, al instinctelor, ci este… suveran. El consideră în mod halucinant că trebuie să învingă femeia nu numai pentru a-şi demonstra virilitatea, ci mai ales pentru a-şi afirma puterea pe care el crede, într-un mod aberant, că o exercită asupra unor forţe obscure, demoniace, ce sălăşluiesc, chipurile, în femeie. Însă tot acest scenariu bolnav nu este complet: pântecele femeii, unde este creată şi unde se dezvoltă viaţa, este de asemenea receptacolul păcatului ivit din YONI-ul ei unde este localizată plăcerea, şi care este, în egală măsură, o peşteră ascunsă, învăluită în tenebre. Picasso o reprezintă înconjurată de umbre dense, în timp ce gura femeii este o cale către plăcere şi către moarte.

Picturile timpurii ale lui Picasso

Cu toate acestea, Picasso nu a pictat mereu la fel. Picturile sale timpurii dovedesc un anumit bun-simţ artistic. Cu toate acestea, unii critici afirmă că lipsa talentului a fost ceea ce l-a determinat pe Picasso să încerce să creeze un nou stil.
Una dintre primele scene pe care el le-a pictat după venirea în Paris, în 1900, reprezintă un bărbat şi o femeie îmbrăţişându-se pudic în Amanţi pe stradă – pastel şi pictură, iar în alta îmbrăţişându-se pasional în Îmbrăţişarea, care are drept cadru o cameră unde femeia este pe jumătate dezbrăcată. În aceste diferite versiuni ale unei teme care se repetă se simte influenţa pictorului Toulouse Lautrec. Femeia lui Picasso din acea perioadă a tinereţii sale pariziene este „cea care aduce bucuria” şi provine de la periferie ori de la balurile de societate, fiind reprezentată în numeroase pânze sau pasteluri, în diverse ipostaze.

O instinctualitate stranie, dezechilibrată, necontrolată şi bolnavă

Lui Picasso nu i-au lipsit niciodată femeile. Biografii săi spun că prima sa amantă, Fernande Olivier, îl iubea foarte mult. Era foarte frumoasă şi apetisantă, îi suplinea tendinţa de a căuta amoruri ocazionale şi viaţa în comun domolea nevoile lacomului. Fără îndoială, Fernande a avut un rol considerabil în viaţa sexuală a amantului său, ca şi în pictura sa, de altfel. O regăsim ca model în multe picturi aşa-zis moderne, care însă nu-i reflectă în niciun fel frumuseţea.

A doua sa soţie, Jacqueline Roque, care i-a servit drept model în peste 400 de portrete, afirma despre tablourile soţului său: „Dacă soţul meu ar întâlni vreodată pe stradă o femeie ca cele din picturile sale, ar leşina”.

Pictorul Salvador Dali a afirmat şi el, referindu-se la Picasso: „Sunt total diferit de Picasso, pentru că el nu se ocupă de frumuseţe, ci de urâţenie”.

Picasso afirma adesea că arta lui, cubuleţele pe care le vedem, de fapt, sunt cioburile unui întreg ce a existat cândva. Pentru el, arta e „distrugerea formei”. Într-adevăr, pentru a crea ceva nou, trebuie să distrugem ceea ce este vechi. Însă în arta lui Picasso, cioburile rămân împrăştiate, ele nu se recombină pentru a crea o nouă formă, mai bună.
Sculpturile sale, la rândul lor, scandalizează prin pretenţia de artă. Sudând între ele câteva tinichele, ţevi şi roţi dinţate, multe provenite dintr-o grămadă de fier vechi, Picasso încearcă mai degrabă să discrediteze arta meşteşugului şi să minimalizeze truda, fără de care arta plastică e de neconceput! Desigur, dintr-o şa de bicicletă şi un ghidon – care fac obiectul uneia dintre „operele” sale – nu-i trece oricui prin minte, alăturându-le, să adauge un cap de taur. Nu putem numi asta artă numai pentru că autorul o declară ca atare şi pentru că este cunoscut.

Sentimentul trăit de iubitorul de artă inteligent, lucid şi plin de bun-simţ care asistă la un astfel de spectacol ieftin este asemănător celui trăit de copilul din povestea Hainele cele noi ale împăratului de Hans Christian Andersen, care, sesizând ridicolul situaţiei, o apostrofează ca atare. Iată mărturia plină de bun-simţ a unui bărbat ce a vizitat Muzeul Picasso din Paris. „Am privit la ceilalţi vizitatori şi am fost mâhnit să-i văd cu câtă reculegere priveau pierduţi ghidonul ruginit şi șaua de bicicletă, care, ca-ntr-o glumă, încă şi mai bună glumă, dar de data asta nu a lui Picasso, ci a celor care custodesc moştenirea sa artistică, erau expuse sub un clopot de cristal protector, mai ceva ca Mona Lisa, la Luvru!… Doamne, mi-am zis, până unde poate merge prostia lumii?!

Pentru Picasso, femeia a fost şi a rămas doar simbolul păcatului

Amintirile din bordelul din Barcelona i-au inspirat lui Picasso tema, de mai multe ori refăcută, a lucrării Domnişoarele din Avignon, acţiune de distrugere fără precedent, urmare a unei succesiuni de nuduri desenate sau pictate, unde cuplurile de femei, având forme tăiate din topor, ale căror trăsături sunt desprinse parcă din filmele horror, îl preocupă pe pictor în mod particular. Reprezentarea femeii este deformată, denaturată, măcelărită, ciopârţită şi stâlcită în fel şi chip. Pentru a putea pătrunde în aşa-zisa „religie” cubistă atât de lăudată de „curtenii” artei moderne, femeia este defeminizată, dezarticulată şi contorsionată.

În vara anului 1906, Picasso se retrage cu amanta sa, Fernande Olivier, într-un sat numit Gosol, şi începe seria picturilor înfăţişând femei ce poartă mantila spaniolă, făcând aluzie la reticenţa societăţii spaniole în ceea ce priveşte prostituţia. Toate femeile din viaţa sa au servit ca modele ale păcatului. El îşi motiva „opera” afirmând nonşalant: „Mă servesc de lucruri doar după cum îmi dictează propriile pasiuni”.

Picasso a transpus pe pânză bogata şi perversa sa imaginaţie, mereu nedomolită, care, pe măsură ce sentimentele sale faţă de Olga, prima sa soţie, se vor diminua din ce în ce mai mult în fiecare zi, va urma calea impulsurilor sale sexuale, a dorinţelor, a eşecurilor şi a regretelor sale. Opera lui Picasso este seismograful omului visceral, ce este măcinat de crize organice dintre cele mai acute. Ele fac din femeie un monstru, imagine ce reflectă fără îndoială rezonanţa sa cu lumile demoniace. Adesea se încăpăţânează, cu o furie sadică, să schimonosească un trup unde nu vede altceva decât un abis, în care are o frică acută să nu cadă, căci Picasso consideră că femeia este cauza comportamentului său bizar faţă de ea.

Femeia-monstru, întâlnită adesea în opera sa începând din 1925 şi care va ocupa mai târziu un loc capital în desenele şi gravurile sale este, cel puţin la Picasso, o coborâre în infernurile care îl chinuie neîncetat. Formele crude, chiar sadice, pe care el le aşterne pe pânză, nu sunt altceva decât o chemare exacerbată care provine din aceste zone tenebroase, unde se simte, se pare, în elementul său. Arta convulsivă, disperată dovedeşte dorinţă şi răzbunare, lăcomie şi furie, repulsie şi revoltă.

Din păcate, criticii de artă contemporani, ce sunt aliniaţi în marea lor majoritate la curentul decadent ce a luat amploare în domeniul artei la începutul secolului al XX-lea, continuă să aducă elogii unor aşa-zişi artişti care pretind că mâzgălelile pe care le fac pe o bucată de pânză pot fi considerate drept opere de artă. Astăzi, tablouri precum cele ale lui Picasso se vând cu milioane de dolari, iar cele care reflectă cu adevărat frumosul sunt ignorate, pentru simplul motiv că nu sunt „moderne”. Hilaritatea unei astfel de situaţii este evidentă însă pentru acele fiinţe umane care rezonează cu binele, frumosul şi armonia, ele neputând fi păcălite, aşa cum nu a putut fi păcălit nici copilul din povestea lui Andersen, care a strigat cu voce tare: „Împăratul este gol!

Articol preluat din Programul Taberei yoghine de vacanţă Costineşti 2015, vol. 2, publicat de Editura Shambala, tipărit de Ganesha Publishing House.

Sursa: http://yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=11226


Tags : , , , , , , , , , , , , , , ,

Emisiunea LIVE “Responsabilitate pentru Sănătate”

ATENTIE! Player-ul postului de radio Bio Eden Lyfe se deschide automat, la incarcarea paginii. Îl puteti opri sau îi puteti ajusta volumul, dupa preferinte.


In fiecare luni, de la ora 20.00, online.
Redactor: NICUSOR PLOSNITA, nutritionist, reflexoterapeut, maseur.
CONTACT: 0721.259.276 // 0747.128.077 // 0766.340.035





Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

“Alike” (“Egal”) – animaţie




ATENTIE! Player-ul postului de radio Bio Eden Lyfe se deschide automat, la incarcarea paginii. Îl puteti opri sau îi puteti ajusta volumul, dupa preferinte.



Animaţie de scurt metraj, despre educaţia modernă, despre uniformizarea oamenilor, despre distrugerea indentităţii.

Tags : , , , , , , , , ,

This is India – animaţie




ATENTIE! Player-ul postului de radio Bio Eden Lyfe se deschide automat, la incarcarea paginii. Îl puteti opri sau îi puteti ajusta volumul, dupa preferinte.



Tags : , , , , , ,

România, 2017 : o statistică




ATENTIE! Player-ul postului de radio Bio Eden Lyfe se deschide automat, la incarcarea paginii. Îl puteti opri sau îi puteti ajusta volumul, dupa preferinte.



Tags : , , , , ,

Planul lui Dumnezeu…




ATENTIE! Player-ul postului de radio Bio Eden Lyfe se deschide automat, la incarcarea paginii. Îl puteti opri sau îi puteti ajusta volumul, dupa preferinte.



Tags : , , ,

“Doina”, de Mihai Eminescu




ATENŢIE! Player-ul postului de radio Bio Eden Lyfe se deschide automat, la incarcarea paginii. Îl puteţi opri sau îi puteţi ajusta volumul, după preferinţe.



Mihai Eminescu medalion

De la Nistru pân-la Tisa
De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.

Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;

Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si strainul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;

Din Satmar pâna ‘n Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul,
Indarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamna,
Nici îi este toamna toamna,
Nici e vara vara lui
Si-i strain în tara lui.

Dela Turnu ‘n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s-aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate.

Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca
Sarac în tara saraca!

Cine-au îndragit strainii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.

Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau!

Tu te ‘nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s-aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori
Iti vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara,
Indragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!

Cine ne-au dus Jidanii
Nu mai vaza zi cu anii
Ci sa-i scoata ochii corbii
Sa ramâe ‘n drum cu orbii
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prapadi-l-ar focul jalei
Sa-l arza sa-l dogoreasca
Neamul sa i-l prapadeasca

Cine tine cu strainii
Mânca-i-ar inima cânii
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.

Doina, de Mihai Eminescu

Tags : , , , , , , , , ,

“La început a fost Cuvântul…” – prelegere publică despre Responsabilitate




Atentie! Playerul postului de Radio Bio Eden Lyfe România este pornit, la deschiderea paginii. Puteţi să-l opriţi ori să-i ajustaţi volumul, sub fereastra cu filmul.
Prelegerea sustinuta de dl.Nicuşor Ploşniţă, lector coordonator pe probleme de sănătate în cadrul Companiei Bio Eden Lyfe România a constituit introducerea la prezentarea realizată de dl.Emanuel Ilăşoaia, student la Facultatea “GT Popa”, secţia Nutriţie şi Dietetică, despre un supliment alimentar faimos, CORDYCEPS SINENSIS, comercializat de Compania Bio Eden Lyfe România.
PROCESARE VIDEO-AUDIO: DIO PRODUCTION STUDIO, TEL.0721.259.276 // 0747.128.077 // 0766.340.035
www.edenlyfe.ro


Prelegerea despre Cordyceps Sinensis susţinută de Emanuel Ilăşoaia, lector al Companiei Bio Eden Lyfe România.


Tags : , , , , , , , , , , , , , , ,

Ura de după taste şi experimentul Marinei Abramović, femeia care s-a transformat de bunăvoie într-un obiect

 

 

Acum mai bine de patruzeci de ani, în 1974, artista Marina Abramović a făcut un experiment extrem de interesant într-o galerie de artă din Belgrad. Într-o sală goală a amplasat o masă pe care a aşezat mai multe obiecte, printre care un trandafir, o pană, o pereche de foarfece, cuie, miere, parfum şi un pistol încărcat, cu un singur glonţ. De asemenea, pe masă exista un set de instrucţiuni pentru public. Timp de şase ore, persoanele din public erau invitate să folosească obiectele de pe masă în interacţiunea cu artista care, la rândul ei, se definea ca un obiect în acea seară. Împreună cu instrucţiunile exista şi un disclaimer prin care artista semnase că îşi asumă întreaga responsabilitate pentru orice ar fi urmat să se petreacă şi că, din punct de vedere legal, niciunul dintre participanţii la experiment nu va fi responsabil pentru cum va alege să folosească obiectele de pe masă.

Când publicul a intrat în sală, Marina Abramović îi aştepta liniştită şi tăcută. Pe tot parcursul experimentului nu a scos niciun sunet. Iniţial, în primele două ore, oamenii au gâdilat-o cu pana, i-au dat să mănânce struguri, au pulverizat parfum pe corpul ei. Ulterior însă, pe măsură ce tensiunea creştea, publicul a început să experimenteze şi cu celelalte obiecte de pe masă. Au înţepat-o cu spinii trandafirului. I-au rupt hainele şi au tăiat-o. Unul dintre participanţi i-a gustat sângele. S-a ajuns până în punctul care, spre final, o persoană din public a luat pistolul încărcat de pe masă şi l-a îndreptat către faţa Marinei, ţinând degetul pe trăgaci. Din fericire, a fost deturnat de ceilalţi participanţi la experiment care nu erau pregătiţi să meargă atât de departe. La finalul celor şase ore, Abramović s-a ridicat şi s-a îndreptat către cei prezenţi. Fără excepţie, toate persoanele care au luat parte la experiment au fugit în acel moment. Confruntaţi cu umanizarea „obiectului” pe care îl folosiseră, toţi cei prezenţi au ales fuga de responsabilitatea etică.

Ce a vrut să demonstreze artista prin acest experiment la limită? Cruzimea umană inerentă? Faptul că sub stratul superficial de educaţie şi civilizaţie există primordialul orientat către violenţă? Că, deşi nu suntem pregătiţi să acceptăm, răul face parte din natura umană? Posibil toate acestea, dar dincolo de aceste teorii, este mai important să reţinem o declaraţie a artistei în legătură cu cele întâmplate la Belgrad în 1974. „Dacă îi dai unui om o drujbă, vei sfârşi prin a-l provoca”, spune artista într-un interviu pentru The Guardian. Iar această frază este cheia pentru descifrarea experimentului de la la Belgrad. Dincolo de teoriile despre răul inerent, despre cruzime şi violenţă, mai importantă este provocarea – suntem capabili de a face rău atunci când suntem provocaţi. Adică atunci când avem toate instrumentele la îndemână şi nimic care să ne constrângă, în afară de propria moralitate. Iar moralitatea funcţionează cât timp percepem umanul. În momentul în care obiectivăm omul din faţa noastră, moralitatea nu mai constrânge deoarece nu este nimic imoral în a folosi un obiect.

Patruzeci de ani mai târziu, experimentul Marinei Abramović a ajuns global. Trăim în el în fiecare zi. Avem contextul, provocarea şi pistolul. Doar că nu există un singur glonţ, la fel cum nu există nici cei care să ne oprească din a apăsa trăgaciul.

Fumători vs. nefumători, susţinători ai drepturilor pentru persoanele homosexuale vs. Coaliţia pro Familie, susţinători ai unui partid politic vs. susţinătorii altui partid, pro avort vs. pro-life etc. Exemplele pot continua, dar cred că v-aţi făcut o idee. Contextul, galeria de artă din Belgrad, este internetul. Acesta este locul în care devenim judecători, procurori şi călăi şi apăsam trăgaciul în fiecare zi. Acesta este locul în care umanul devine obiect, iar cuvintele arme. De fiecare dată când apare un eveniment care generează păreri diferite, ia naştere ura. O ură viscerală, homicidală, exprimată cu voluptate. Iar această ură este principalul factor care împiedică învăţarea. Această ură ne face să ne izolăm în bule în care au acces doar oamenii care ne împărtăşesc opiniile. Suntem şocaţi când cineva care nu aparţine microuniversului propriu are o părere diferită pentru că, nu-i aşa, toţi pe care îi cunoaştem cred acelaşi lucru. Mai departe, această ură propulsată în exterior ajunge la ţintă, dar nu convinge pe nimeni. Încrâncenează şi produce indivizi care nu îşi vor exprima opiniile în mod clar pentru a nu fi supuşi oprobriului, dar care, în intimitatea oferită de o cabină de vot sau de o semnătură, vor acţiona nu atât pentru a-şi susţine o idee, cât pentru satisfacţia de a face fix acel lucru pentru care şi-au primit porţia de ură, întocmai precum angajatul tăcut pe care şeful îl terorizează şi îl ironizează constant şi care se răzbună atunci când vine HR-ul cu formularul de evaluare.

Vă întrebaţi de unde radicalismul global din ce în ce mai prezent în vieţile noastre? Vă întrebaţi cum de indivizi imprevizibili în sensul negativ al cuvântului, radicali şi îngrijorători acced în poziţii de putere? Ei bine, ura este răspunsul. Aceşti indivizi vin pe un val al urii care produce două efecte: generează o susţinere încrâncenată, pe de o parte, iar pe de altă elimină dezbaterea şi, ca atare, învăţarea. Astfel ia naştere un teren extrem de fertil pentru aceşti lideri a căror popularitate nu este decât efectul de bumerang al urii. Dezbaterea presupune disponibilitatea de a-l asculta cu adevărat pe celălalt, chiar dacă eşti înclinat să îl contrazici iniţial. Însă, prin natura ei, dezbaterea înseamnă să nu ştii dacă îl vei contrazice sau nu pe omul din faţa ta înainte ca el să deschidă gura. Şi tocmai de aceea o dezbatere reală este extrem de valoroasă deoarece ea are potenţialul de a te ajuta să vezi partea ascunsă a lunii – lumea prin ochii celui care îţi vorbeşte. Însă în momentul în care fetişul pentru propriile idei este mai puternic decât disponibilitatea de a învăţa, decât dorinţa de a experimenta cu sine şi de a explora mentalităţi opuse principiilor tale de viaţă, atunci ia naştere hate-speech-ul. Atunci suntem într-o galerie mică de artă din Belgrad şi ţinem pistolul în mână, repetându-ne obsesiv că de partea cealaltă a pistolului nu se afla un om, ci un obiect. Un fumător. Un gay. Un homofob. Un „postac”.

Sursa: https://republica.ro/ura-de-dupa-taste-si-experimentul-marinei-abramovic-femeia-care-s-a-transformat-de-bunavoie-intr-un-obiect

Tags : , , , , , , , , ,