Archive for august, 2015

Detoxifierea – principii şi metode practice


Prelegerea de sănătate a avut loc la Club 60+, instituţie aflată în subordinea Primăriei Bacău, la data de 20 august 2015, ora 9.
Lector – dl.Nicuşor Ploşniţă, tehnician nutriţionist, lector al Asociaţiei “Responsabilitate Pentru Sănătate” din România.
Operator video – dl.Daniel Tărcuţă, tehnician nutriţionist.
Centruldio Bacau

Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Zece nevoi umane, în viziunea lui Solomon Marcus



Macar o data pe zi savureaza faptul ca respiri; ca privesti cerul si pamantul; ca te misti; traieste-le ca mari evenimente. Bucura-te ca ai schimbat un zambet cu un copil care a trecut pe langa tine. Toate acestea sa-ti fie suficiente pentru a simti ca viata are un sens, ca merita sa fie traita, ca este un dar pentru care cei care te-au adus pe lume si te-au crescut au dreptul la iubirea si recunostinta ta.
  • 2.  Nevoia de improspatare
Dar respiratia si miscarea sunt cu noi tot timpul. Exista riscul, tentatia ca ele sa devina rutina, sa nu le acordam nicio atentie, cum de fapt se si intampla in general. Rutina nu poate si nu trebuie eliminata total, o mare parte a comportamentului nostru urmeaza reguli precise, tin de civilizatie. Problema este de a reduce rutina la minimul necesar, de a nu deveni sclavul ei, cum se intampla din pacate frecvent. Asa cum avem grija zilnic sa ne improspatam corpul prin odihna, prin miscare si prin folosirea apei si sapunului, avem nevoie si de o improspatare a mintii, a simturilor, a sufletului nostru. Sa ne trezim in fiecare dimineata capabili de a arunca o privire proaspata asupra lumii, cu dispozitia unui nou inceput, cu o limpezire a simturilor si a gandurilor; intr-un anume sens, sa recapatam, sa recuperam candoarea copilariei.
  • 3.  Nevoia de intrebare si de mirare
Eram in copilarie intr-o permanenta stare interogativa, de curiozitate, de mirare, de extaz in fata spectacolului naturii si al lumii, al propriei mele fiinte. Pentru a da un singur exemplu, sunt de-a dreptul fermecat de nazdravaniile creierului meu, in materie de memorie si de imaginatie. In fiecare seara, cand ma las prada somnului, ma intreb ce calatorii neasteptate imi vor oferi visele din noaptea respectiva. Starea de mirare, de extaz mi-a alimentat totdeauna pofta de viata, a fost mereu o sursa de energie. Atunci cand sunt intrebat: de ce traiesti ? ii raspund: pentru a ma mira. De prea multe ori, scoala, in loc sa intretina si sa dezvolte aceasta nevoie, o anihileaza. Dar daca nu ne mentinem starea de curiozitate, de mirare, de dorinta de a intelege lumea, nu doar de a o inregistra, atunci nu ne putem forma capacitatea de problematizare, de identificare a aspectelor neelucidate, nu putem sesiza amploarea si natura ignorantei noastre.
  • 4.  Nevoia de indoiala si de suspiciune
Ce poate fi mai uman decat ezitarea, nehotararea, nedumerirea? Pentru Rene Descartes, starea de indoiala este semnul clar al naturii ganditoare a fiintei umane. Un acelasi lucru poate fi considerat din mai multe puncte de vedere si, in aceste conditii, spiritul critic ne obliga la o analiza comparativa, care uneori nu conduce la un rezultat ferm, ci la o pluralitate de posibilitati, fiecare fiind descrisa in termeni de grad de  plauzibilitate.
In justitie se lucreaza cu prezumtia de nevinovatie. In educatie si in invatare, este recomandabil sa adoptam prezumtia de suspiciune. Ne nastem criticand; plansul nou-nascutului este reactia sa critica fata de o nemultumire. Sa privim cu interes, dar cu suspiciune orice ni se livreaza de la catedra, de la o tribuna, de pe internet, din carti, din orice fel de publicatii, asa cum un politist care cauta pe autorul unei crime suspecteaza totul.
Educatorii, profesorii ar trebui sa fie primii care sa recomande, sa stimuleze aceasta atitudine la elevi, la studenti, sa le spuna acestora: «Cel mai clar semn de respect pe care mi-l puteti arata este sa-mi acordati atentie, dar sa nu acceptati nimic din ceea ce va spun inainte ca spiritul vostru critic sa va asigure de adevarul si de interesul spuselor mele; daca nu ma intelegeti, sa nu ma lasati sa trec mai departe, sa-mi cereti sa fiu mai clar; daca vi se pare ca nu am dreptate, sa va manifestati argumentat dezacordul».
O atitudine similara se cuvine a fi adoptata fata de litera tiparita, din manuale sau din orice alt loc. Omul de la catedra nu trebuie sa pozeze intr-un a toate stiutor, este normal ca uneori sa le spuna celor pe care-i instruieste: «nu stiu», «nu inteleg nici eu»; iar atunci cand cineva din banca ii corecteaza o scapare, o greseala, sa-i multumeasca pentru atentia acordata.
Uneori introduceam deliberat o greseala in prestatia mea, pentru a testa vigilenta studentilor. Nevoia de indoiala si de suspiciune functioneaza concomitent cu o alta, opusa: nevoia de complicitate la o conventie. De exemplu, mergem la un spectacol de teatru. Ne supunem prezumtiei de complicitate la conventia de fictiune propusa de spectacol, o acceptam, ii acordam credit. Dar spiritul nostru critic nu inceteaza sa functioneze si avem dreptul, ulterior, sa ne exprimam eventuala insatisfactie, sa pretindem ca autorii spectacolului au inselat asteptarile noastre, creditul pe care le-am acordat. La fel, in cazul unei poezii, a unui roman etc.
  • 5. Nevoia de greseala si de esec
De cate ori am esuat pana sa deprindem sa folosim furculita, cutitul si lingura ! De cate ori am cazut, ne-am julit genunchii, pana sa invatam sa ne tinem pe picioare si sa mergem ! Este clar ca invatarea, drumul spre dobandirea unui nou comportament trec prin greseli si esecuri; ele sunt pretul pe care-l platim pentru a ne imbogati intelegerea si pentru a acumula noi capacitati.
Trebuie deci sa distingem intre greselile de acest fel, care au un rol pozitiv, benefic, si greselile ordinare, facute din neatentie sau ca urmare a altor imperfectiuni senzoriale sau psihice. A plasa greseala si esecul, la modul general, in sfera infractiunii sau/si pacatului denota o confuzie grava, pe care totusi o comite mereu practica educationala. Auzim mereu: «cine a gresit, sa plateasca». Dar exemplul copilului care cade inainte de a invata sa se tina pe picioare si niciun parinte normal nu se gandeste sa-l pedepseasca pentru acest esec trebuie sa ne stea mereu in fata.
O veche vorba latineasca de intelepciune ne aminteste ca a gresi este omenesc. Dar reflectia respectiva continua prin a condamna perseverarea in greseala. Aici este nevoie de o precizare. De exemplu, sa repeti mereu traversarea strazii pe culoarea rosie a semaforului este intr-adevar de condamnat si de sanctionat; in general, nerespectarea deliberata a unor reguli ale comportamentului uman, social este de sanctionat si aici intra in functie justitia si morala; dar sa comiti mereu greseli, alte greseli, in incercarile in care te aventurezi pentru a strapunge necunoscutul – este un lucru normal, inevitabil.
Istoria abunda in exemple de greseli si esecuri ale unor oameni de seama, in tentativa de a spori cunoasterea umana. S-ar putea scrie o istorie a omenirii centrata pe  greseli si pe esecuri.  O mare parte, poate cea mai mare, a actiunilor de pionierat, a lucrarilor care au deschis drumuri noi in cunoastere si in actiunea sociala au inclus greseli, ca un produs secundar al noutatii ideilor lansate. Mai mult, mergand pe urmele unor greseli comise in lucrari sau actiuni temerare, s-a ajuns la aparitia unor noi idei, noi domenii de cercetare.
«Greseala matematica, sursa de creativitate» a fost de mai multe ori titlul unora dintre expunerile mele. Pentru a da un singur exemplu: noua stiinta a haosului a fost initiata de Henri Poincare in tentativa sa de a inlatura o greseala dintr-un memoriu al sau de mecanica cereasca. Am putut verifica personal si banui ca e adevarat in general faptul ca drumul spre multe (poate cele mai multe) idei si teoreme matematice a urmat o cale sinuoasa, de tatonari, rataciri, confuzii, greseli de tot felul, pana s-a cristalizat varianta sub care ele sunt acreditate. A cunoaste, macar in unele cazuri, aceasta istorie zbuciumata mi se pare esential, daca vrem sa intelegem natura profunda a creatiei umane. Personal, am facut aceasta experienta pe unele situatii din matematica, din informatica, din lingvistica, din domeniul literar-artistic, dar cred ca este valabil in general.
Tinand seama de inevitabilitatea esecurilor, este esential sa educam rezistenta la esec,  intelegerea faptului ca esecul este normal; mai mult: dintr-un esec este totdeauna ceva de invatat.
  • 6.Nevoia de joc
Apreciez jocurile bazate pe reguli prestabilite, de la fotbal si tenis la sah si go. Ele au un rol important si merita atentia tinerilor. Dar nu in primul rand la ele ma gandesc acum. Am in vedere jocurile care valorifica nevoia de libertate, curiozitatea de a intelege cele percepute prin simturi sau prin observatie directa, nevoia de si dreptul la greseala si esec, fara a fi pedepsite.
Am considerat astfel de exemple la punctul anterior: cum invatam sa ne tinem pe picioare si sa mergem. Este clar ca orice copil de pe suprafata Pamantului trece prin aceasta experienta. Acum ma voi referi la un alt joc, si el practicat, pe cat mi-am putut da seama, de toti copiii lumii: jocul de-a v-ati ascuns. Eu ma ascund iar tu ma cauti si daca ma gasesti, ai castigat.
Acest joc nu face decat sa imite un altul, pe care natura, lumea il practica fata de noi, la orice varsta si de la inceputurile omenirii. In tentativa noastra fireasca de a intelege lumea, totul se intampla ca si cum lumea ne spune: «cauti sa ma intelegi, dar eu ma ascund; si cu cat lucrul pe care-l cauti este mai interesant, mai semnificativ, cu atat il ascund mai bine si il fac mai greu de gasit. Dar merita sa-l cauti. Chiar fara rezultatul asteptat, cautarea iti va da satisfactii, care insa ar putea fi altele decat cele  la care te-ai gandit initial. Cauti ceva, nu-l gasesti, dar gasesti altceva; uneori mai interesant decat ceea ce cautai initial».
Invata sa savurezi acest spectacol al omenescului, sa te imbeti de el – si din nou sa simti ca viata merita sa fie traita. Cautarea se dovedeste de multe ori mai importanta decat gasirea. Placerea de a urca un munte sta in primul rand in a savura fiecare moment al parcursului, chiar daca nu ajungi in varf.  Mai e si un alt aspect, observat de Blaise Pascal: de multe ori cauti ceea ce deja ai gasit. Gasesti ceva ca o banuiala, o intuitie, o extrapolare a unor observatii empirice. Dar ai nevoie de o confirmare mai convingatoare. Asa se intampla, de exemplu, ca in matematica multe teoreme sunt ‘gasite’ mult inainte de a fi demonstrate; cazul teoremei lui Pitagora, gasita empiric mult inainte de Pitagora.
Dar toata cautarea la care ne referim ce este altceva decat invatarea, descoperirea, inventia ? Nevoia noastra de a intelege lumea, de a ne intelege pe noi. O cautare care trebuie sa valorifice toate nevoile umane discutate anterior, dar si pe cele care urmeaza.
  • 7. Nevoia de identitate
Aici se afla o provocarea majora, dramatica, si o sansa de a da vietii noastre o motivatie superioara.   Direct implicate sunt toate celelalte 9 nevoi pe care le discutam. Biologic, avem o identitate individuala, prin faptul ca fiecare fiinta vietuitoare de pe aceasta planeta are un ADN specific. Acizii dezoxiribonucleici sunt ‘cuvinte’ pe alfabetul celor patru tipuri de baze nucleotide.
Acest alphabet este acelasi pentru toate fiintele traitoare pe planeta Terra. Dar ordinea in care sunt asezate elementele alfabetului in alcatuirea ADN-urilor este alta la fiecare dintre noi, deci fiecare fiinta umana are o identitate biologica specifica. Ne nastem preluand o intreaga mostenire genetica de la parinti si, prin intermediul lor, de la bunici, strabunici etc. Preluam o seama de trasaturi, deprinderi, reprezentari, judecati si prejudecati determinate de contextul geografic si istoric in care ne dezvoltam. Toate acestea ne confera o identitate genetica, de familie, de loc geografic si de moment istoric, deci o identitate locala, una regionala, una nationala, de limba, de credinta.
Aceasta identitate pe care natura si istoria ne-o imprima, de multe ori fara a ne da seama, ramane pentru prea multi oameni singura lor identitate. Prea multi oameni nu simt nevoia unei identitati mai bogate decat aceea primita fara vreun efort personal. In perioada trecerii de la copilarie la adolescenta ar trebui sa inceapa constientizarea nevoii de construire a unei identitati mai bogate decat aceea cu care ne-a inzestrat natura.
Cum sa facem sa educam la cat mai multi tineri aceasta nevoie (valorificand critic, selectiv, identitatea primita de la natura) ? Cum sa-i facem pe tineri sa constientizeze faptul ca in conditiile actuale ale globalizarii de toate felurile actioneaza asupra noastra, direct sau indirect, toate nivelurile sociale, de la cele locale la cele regionale, nationale, europene, occidentale si planetare ?  Sa le explicam tipologia identitatilor culturale: balcanica, dunareana, a Marii Negre, sud-est europeana, central europeana, mediteraneana, europeana, occidentala, planetara dar si tipologia care rezulta din diversitatea lingvistica, de credinte, de civilizatii.
Se intampla un lucru fara precedent in istoria omenirii: numeroasele identitati ale fiintei umane, aflate intr-o dinamica permanenta si o interactiune continua, nu mai pot fi intelese decat concomitent, formand un sistem. Sau le intelegem pe toate sau pe niciuna. Globalizarea si internetul au o contributie esentiala la aceasta noua configuratie a identitatilor. Educatia nu reuseste sa faca fata acestor probleme, nici nu prea le are in atentie. Dar tensiunile existente intre diferite identitati ale fiecarei persoane si intre identitatile unor persoane diferite sunt, in ultima instanta, la radacina multor conflicte si razboaie; aici isi afla radacinile si terorismul existent la scara mondiala. Posibiltatea unei dezvoltari armonioase a identitatilor ramane deocamdata doar un proiect.
  • 8. Nevoia de omenesc si de omenie
Identitatea este primul termen al unui cuplu esential, in care al doilea termen este: alteritatea. Niciunul dintre ei nu se clarifica in absenta celuilalt. La orice nivel, ne definim identitatea prin raportare la ceea ce este diferit. Diferenta se poate referi la varsta, la sex, la nationalitate, la limba, la culoarea pielii, la religie, la nivel de cultura, la pozitie sociala, la apartenenta politica, la filosofie a vietii, la preferinte literare sau de orice alta natura  etc. Sa fim pregatiti sa intelegem omenescul in diversele sale ipostaze, sa admitem ca tocmai infinita sa diversitate ii da farmec.
Nu exista doua fete umane identice, nu exista doua voci umane identice, nu exista doua priviri umane identice. Dar dincolo de aceasta diversitate, toti copiii lumii au o prospetime cuceritoare, toti alterneaza rasul cu plansul, toti rad la soare, toti indragesc miscarea si jocul, toti ard de curiozitate. Omenescul este o sursa nesfarsita de delectare, de minunare. Iata, pentru a alege numai una din fermecatoarele manifestari umane: vorbirea, limba. Cata subtilitate, cata finete, cat joc al nuantelor iti ofera cuvintele, frazele, discursul ! Muzica lor, semnificatia lor. Cat de placut e sa constati ca reusesti sa spui ceea ce ai gandit, dar cat de usor, pe nesimtite, frazele derapeaza si nu mai exprima ceeace ai dorit !
O continua alternare a gasirilor si a ascunderilor, a confirmarilor si a frustrarilor. Sau jocurile memoriei umane, ale amintirilor si uitarilor; sau trecerile insesizabile de la zambet la lacrima, de la gravitate la duiosie. Iata un pariu major al educatiei: sa-i antrenam pe copii sa savureze omenescul in intreaga sa diversitate. Omenescul nu este ca jocul de tenis, unde castigi in dauna altora, care pierd; omenescul poate fi universal castigator.
La animale, o pornire instinctiva vede in diferenta o adversitate. Pentru ca oamenii sa nu reproduca si ei acest comportament, este nevoie de o educatie corespunzatoare, altfel se intampla ceea ce vedem mereu: baietei de clasa a treia primara care se iau la bataie pentru ca «eu am spus intr-un fel iar el a spus altfel».
De la omenesc, nu e decat un pas pana la omenie. Nevoia de a fi bun, generos, de a darui, de a-i contamina pe altii de bucuria vietii. De a adopta in comportamentul tau prezumtia de solidaritate cu ceilalti oameni. Copiii care se formeaza in acest fel (iar internetul ar putea avea aici un rol esential) vor putea fi mai greu antrenati in razboaie de tot felul.
  • 9. Nevoia de cultura
Omenirea a acumulat un imens tezaur de cultura stiintifica, literar-artistica, tehnologica, religioasa, filosofica etc. Culmi ale spiritualitatii umane, in matematica, astronomie, fizica, chimie, biologie, filosofie, literatura, muzica, arte vizuale, teatru, stiinte juridice, economice, istorice, arheologice, geografice, geologice si, mai recent, in film si in disciplinele informatiei si ale comunicarii stau marturie pentru splendoarea omenescului, pentru puterea sa de patrundere, de imaginatie, de descoperire si de inventie.
Dar cine beneficiaza de ele, cati sunt cei care au acces la aceste piscuri, le inteleg, isi pot umple sufletul si mintea de intelepciunea si frumusetea lor, se pot astfel inalta spiritual mult peste starea de animalitate ? Cati sunt cei care ajung sa traiasca fiorul unui vers, al unei povesti, al unei muzici, al unui tablou, al unui monument de arhitectura, al unei sculpturi, al unei ecuatii, al unei formule chimice, al tabelei lui Mendeleev, al unui program de calculator, al geometriilor neeuclidiene, al relativitatii einsteiniene, al lumii cuantice, al dualitatii Watson-Crick a acizilor nucleici ?
Va fi in stare educatia publica sa preia acest mesaj ? Mai avem timp de asa ceva ? Un timp de contemplare, de suprema emotie. Nu cumva eliberam pe banda rulanta diplome de diverse grade, fara acoperire culturala ? Si daca nu au acoperire culturala, ce sunt posesorii acestor diplome altceva decat, in cel mai bun caz, furnizori de servicii ? Si daca nu prea au nevoi culturale, ce motivatie mai profunda pot da  vietii lor ? Cohorte de oameni, unii cu o stare de prosperitate materiala, au totusi un statut de sclavi culturali. Sa nu-ti fie mila de ei ?  Sa nu-i compatimesti ? Nu cumva se afla aici sursa principala a derapajelor de ordin civic, moral, juridic, a violentei verbale, psihice, fizice ?   Care este nivelul de cultura al celor ce ne conduc, ce repere umane au ei ? Ce anume da un sens vietii lor ?
  • 10. Nevoia de transcendenta

Ne aflam aici la modul superior, de cea mai inalta complexitate, pe care o poate capata nevoia de a da un sens vietii.  Etimologic, trans inseamna dincolo iar verbul latinesc ce i se alatura s-ar traduce prin a te catara. Obiceiul copiilor de a se catara in copaci, pe garduri, pe stalpi exprima nevoia, tentatia de a se inalta, de a se departa de sol. Asa incepe transcendenta. Sa treci dincolo de limitele, de cadrul ce ti-au fost impuse prin nastere, sa nu ramai sclavul perceptiei senzoriale si empirice, sa incerci sa le depasesti Asa au aparut geometria neeuclidiana, care sfideaza perceptia senzoriala a spatiului; fizica relativista, care transgreseaza perceptia empirica a timpului, energiei si miscarii; constientizarea limitelor limbajului uman, inadecvat situatiilor in care nu mai exista o diferenta clara intre subiect si obiect si dincolo de care urmeaza tacerea sau compromisul de toate felurile; logicile neclasice, care incalca una sau mai multe din cele trei principii ale logicii aristotelice: identitate, necontradictie, tert exclus; imaginarea unui calcul care depaseste frontiera Turing data de ideea obisnuita, elementara de calcul etc.

Transcendenta este atat la destinatie cat si la origini. Distinctia kantiana dintre transcendent  (dincolo de posibilitatile cunoasterii umane)  si transcendental (relativ la achizitii ale cognitivului uman care preced orice experienta; cunoasterea apriorica). Transcendenta matematica se refera, in acord cu Euler, la operatii care nu se pot realiza prin repetarea de un numar finit de ori a unor operatii elementare, aplicate numerelor naturale. De aici, nu-i decat un pas pana la distinctiile profan-sacru, imanent-transcendent.  In aceeasi ordine de idei, se poate discuta despe transcendenta in muzica, in viziunea fenomenologiei sunetului, preconizate de Sergiu Celibidache.

Solomon Marcus
Academia Romana

Centruldio Bacau

Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Cum ne distrug copiii cu medicamente


Centruldio Bacau

Tags : , , , , ,

Textul pentru care vor să-l interzică pe Petre Ţuţea



petre-tuteaÎn 1935, Petre Țuțea și alți patru autori scriau Manifestul Revoluției Naționale. Textul este o analiză fără menajamente a devenirii României ca stat modern. Țuțea și ceilalți co-autori afirmă că România modernă este o creație a intereselor economice occidentale și a naționalismului românesc.
Aceștia fac o aprigă critică situației statului român modern, pe care-l numesc “o colonie”. În volum sunt criticate liberalismul, bolșevismul, dar și conservatorismul. Zilele trecute, directorul Institutului “Elie Wiesel”, domnul Alexandru Florian, spunea despre Țuțea că face parte dintre “autorii morali” ai crimelor din perioada interbelică și cultul său trebuie interzis.

Iată prefața acestui volum:

Rostul nostru
Istoria statului român modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele Iui: banul occidental şi naţionalismul român

Banul occidental şi-a descoperit aici la gurile Dunării interese mari şi precise: interese politice: să împiedece înaintarea Rusiei către Constantinopole; interese comerciale: să cumpere produse agrare ieftine şi să vândă produse industriale scumpe, câştigând de la particulari numai diferenţa de preţ, iar de la stat (furnituri) ceva în plus; interese economice: să exploateze direct – prin personal superior străin şi slugi indigene – imensele bogăţii ale solului şi subsolului acestei ţări; interese financiare: să încaseze dobânzile pipărate cuvenite, împrumuturilor făcute atât statului român cât şi economiei româneşti private, care aveau nevoe de un prim ajutor ca s-o ia din loc (instalări, inventar, aparat) – odată pentru România Mică, altădată pentru România Mare – cât şi de-o serie de ajutoare impuse de evenimente grave pentru destinul ţării, războiul din 1877 (Independenţa), compania din 1913 (o demonstraţie de forţă necesară) războiul din 1916 (Întregirea).

Naţionaliştii români din secolul 19 nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieşi în lumina istoriei. În ei vorbea şi lucra energia şi tenacitatea unui neam al căruia act de naştere e columna lui Traian, despre a căruia copilărie prodigioasă – o mie de ani – nu ştim nimic şi a căruia vajnică adolescenţă ne-o povestesc cronicarii.

Utilizând cu măiestrie interesele banului occidental în părţile noastre, dar mai cu seamă asigurându-i câştiguri coloniale şi safisfăcându-i dorinţe privind însăşi forma de stat, regimul politic şi acordarea calităţii de Român – lucruri inacceptabile pentru un stat cu adevărat suveran – şi chemând în fruntea ţării o dinastie în stare să ne reprezinte prin strălucitele ei legături în diplomaţia europeană (noi fiind la vremea aceea prea neam prost ca să ne reprezentăm singuri) şi să ne organizeze în interior datorită incomparabilei pregătiri dobândită în sânul unei familii regale specializată în construcţii şi diriguiri statale, naţionaliştii români din secolul 19 au întemeiat şi au pus pe drum statul român actual, care e în zilele noastre obiectul de aprigă dispută al ursitoarelor lui: al cui e?
Un tânăr inginer român şomează în cafeneaua târgului natal cu diploma de la Charlottenburg în buzunar, întâlneşte un Ovreiu, fost coleg de liceu, tot inginer, dar nu şomer, căruia îi povesteşte din vorbă în vorbă durerea lui, ca să audă imediat exclamaţiile Ovreiului scandalizat de atâta lipsă de informaţie asupra bursei internaţionale a muncii: „De ce nu te duci, dragă, în Palestina? Acolo e de lucru acum! Un căpitan de artilerie cumpără nişte nutreţ pentru cai şi îl încarcă pe jurgoane. Rămânându-i un rest – cam o căruţă ţărănească – vrea să angajeze un sătean, să i-l ducă: „Nu merg, Domnule Căpitan, zău, nu merg, că… mi-am făcut suma”.

Într-un stat, care politiceşte e vasal şi-şi varsă sângele la comanda altora, care etnic e o cloacă internaţională şi economiceşte o colonie, care îşi trimite – prin decalaj, concesii, dobânzi – peste graniţe prinosul brazdei şi prisosul muncii, ar fi o nebunie să munceşti mai mult decât strictul necesar. Statul român actual nu apără bogăţiile ţării şi nu garantează munca naţiunii. Nu, pentru că nu e statul naţional al Românilor ci, statul sucursală la gurile Dunării al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea – statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranţa transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcţionarilor lor. Ca-n colonii. De aceia nu e tragere de inimă în ţara românească. De ce să ari, să gândeşti, să alergi – în plus? Pentru cine? Pentru ce? Lumina va fi tot opaiţ, drumul tot cărare, casa tot bordeiu.

Pentru că cu banii câştigaţi la noi, finanţa internaţională clădeşte oile la Amsterdam sau Stockholm, iar noi rămânem tot cum am fost, săraci şi ursuzi, narcotizându-ne amarul unei vieţi naţionale intrate în fundac cu doine melancolice şi chiolhanuri abrutizante. Aici e sursa adevărată a indolentei româneşti: în exploatare. Să nu ne înşele palatele bucureştene: sunt contuarele străinilor. Să nu ne înşele vilele din noile cartiere ale capitalei: sunt ale vechililor. Să nu ne înşele o reţea telefonică, o linie ferată, o şosea nouă: nu le fac pentru noi şi unde ne trebue nouă, ci pentru ei şi unde le trebuie lor. Să nu ne înşele forfota comercială, economică, financiară, politică: nu noi ne sbatem, ei – ca să ne sugă mai bine. Naţiunea română stă deoparte: deoparte de viaţa economică, în care nu poate decât să fie spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesneşte spolierea. Naţiunea e în rezistenţă pasivă. De aceea se vorbeşte în România numai cu jumătate de gură şi nici-o treabă nu e întreagă. De aceea ţara asta mare şi bogată face impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie. De aceea suntem ţara lui „a-da, bine-bine, lasă-lasă”.

Una dintre ursitoare – naţionalismul român – a fost înşelată: în loc de sfat propriu s-a trezit cu tejghea străină. Acest contuar al burgheziei apusene şi-al vechililor ei trebuie dărâmat fără zăbavă şi în locul, pe care l-a uzurpat cu silnicie şi minciună, trebuie să se înalţe adevăratul stat al Românilor, un stat naţional în care să se poată munci cu dragoste şi elan, un stat al Românilor în România Mare. Ştim că munca aceasta nu va fi uşoară şi nici lipsită de primejdii. Pentru că unii dintre români au intrat slugi la tejgheaua străinilor. Aceşti nemernici paznici politici ai contuarului trebuesc demascaţi şi naţiunea deslănţuită. Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al revoluţiei naţionale. Ştim că ne aşteaptă o existenţă precară şi poate pe mulţi dintre noi o moarte violentă. Ştim că intrăm în toiul unei lupte, care va scutura ţara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există nici târguiala, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda.

Sursa: http://gandeste.org/general/acesta-este-textul-pentru-care-vor-sa-l-interzica-pe-petre-tutea-statul-acesta-ii-apara-pe-straini-de-noi-ca-n-colonii-aici-sta-cauza-indolentei-noastre-in-exploatare-de-ce-si-pentru-cine-sa-munc/57044

Centruldio Bacau

Tags : , , , , , , , ,

Un act de acuzare adevărat împotriva evreilor



 

Marcus Eli Revici (1884-1965) a fost un scriitor evreu născut în România, la Bârlad. Părinții săi, Loeb Revici și Bella Rosenthal, au emigrat în 1900 în America, unde și-au luat numele de Ravage. Aici, Marcus Eli a beneficiat de o educație aleasă, studiind la Universităţile din Missouri, Illinois şi Columbia NY, unde şi-a luat și doctoratul. În 1915 s-a căsătorit cu franțuzoaica Jeanne Martin, cu care a avut cinci copii. A scris o serie de cărți și articole despre imigrația în America, precum și cartea autobiografică An American in the Making (Un american în devenire) și cea biografică Five Men of Frankfort: The Story of the Rothschilds(Cinci bărbați din Frankfurt: Povestea familiei Rothschild). Dar ceea ce i-a adus notorietate internațională a fost articolul satiric la adresa propriei nații, din 1928, intitulat A Real Case Against the Jews (Un act de acuzare adevărat împotriva evreilor), publicat în Century Magazine, vol. 115, nr. 3, pp. 346-350. De atunci, acest text a fost deseori folosit ca dovadă că lumea este dominată de evreii conspiratori, începând cu Ministerul Propagandei Naziste din Germania lui Hitler. Pentru cei cărora până acum nu le-a căzut sub ochi acest articol surprinzător, îl reproducem mai jos:

«Pe bună dreptate au goimii [n.n.: ne-evreii] ciudă pe noi. N-are niciun sens să afirm contrariul. De aceea, să nu pierdem timp cu minciuni sau alibiuri. Mulţi goimi au prieteni evrei. Pe mine personal, deşi sunt un evreu dintre cei mai îndoctrinaţi, nu vor să mă atace direct când pornesc atacul contra noastră, ceea ce înseamnă că ei mă consideră aproape unul de-al lor. Însă această excepţie nu mă obligă deloc să le fiu îndatorat. Goimii sunt arţăgoşi, tind să ajungă sus, sunt necinstiţi şi materialişti, exact precum evreii pe care îi urăsc, dar eu nu vreau să-i critic.

Doamne fereşte, eu nu reproşez nimănui faptul de a nu putea suferi pe cineva. Ceea ce însă mi se pare curios în această afacere antisemită este lipsa totală de materie cenuşie din capetele lor. Umblă pe ocolite şi folosesc scuze fantasmagorice şi transparente. Sunt teribil de aroganţi şi, dacă jocul n-ar fi grotesc, aş putea cu adevărat să mă supăr. Nu afirm că voi (goimii) aţi fi lipsiţi de profesionalism în ceea ce priveşte activitatea antisemită; de 15 secole vă îndeletniciţi cu această treabă. Dar când mă uit la voi, când aud argumentele voastre copilăreşti, am impresia că n-aveţi nici cel mai mic habar despre ceea ce se petrece în jurul vostru. Sunteţi plini de ură contra noastră dar nu sunteţi în stare să spuneţi de ce! Vă bateţi capul o zi întreagă să formulaţi un pretext sau, cum îl numiţi voi, dovadă. De secole aţi adunat dovezi una peste alta pentru acţiunile voastre antisemite, dar fiecare nouă găselniţă e mai ridicolă decât cea veche, pretextele voastre se contrazic şi astfel se reduc la zero.

Nu demult s-a putut auzi că noi suntem vânduţi banului şi când facem afaceri ne gândim numai la punga noastră. Acum se vorbeşte la fiecare colţ de stradă că nu există domeniu în care evreii să nu fi pătruns. Noi suntem, după părerea voastră, în acelaşi timp sociabili şi neasimilabili, pentru că nu vrem să ne încuscrim cu voi! Suntem ambiţioşi, tindem să ne căţărăm sus şi suntem un pericol pentru puritatea rasei voastre. Noi suntem atât de săraci, încât v-am ajutat să intraţi în posesia unor întreprinderi în care puteţi exploata şi înşela, şi suntem atât de bogaţi, încât v-am alungat din cartierele cele mai nobile.

În război, ne eschivăm de la datoria faţă de patrie pentru că „firea noastră este pacifistă”. Noi suntem însă iniţiatorii conflictelor şi tragem cele mai mari foloase din războaiele locale şi mondiale. Noi întruchipăm în aceeaşi persoană pe întemeietorul şi pe reprezentantul capitalismului. În acelaşi timp, noi suntem mecanismele care învârtesc roata revoluţiilor contra capitalismului. Istoria nu cunoaşte un alt exemplu pentru o asemenea diversitate. Dar, stai! Era să uit motivul tuturor motivelor. Noi suntem poporul cel mai îndărătnic, care nu a adoptat niciodată creştinismul, şi poporul nelegiuit care l-a crucificat pe întemeietorul creştinismului. Dar eu vă spun că vă înşelaţi. Sau sunteți ignoranți, sau vă lipseşte curajul să priviţi faptele făţiş şi să recunoaşteţi adevărul. Îi urâţi pe evrei nu pentru că l-au trimis la moarte pe Cristos, după cum cred mulţi, ci pentru că s-a născut din noi, din poporul nostru. Adevăratul motiv al luptei voastre contra noastră nu este faptul că noi n-am devenit creștini, ci acela că v-am silit pe voi să deveniţi. Şi pentru că istoria a consemnat demult nelegiuirea noastră, acuzaţia voastră nu face doi bani.

Ne acuzaţi de a fi instigatorii revoluţiei din Moscova. Să presupunem că e adevărat. Ei şi? În comparaţie cu ceea ce a înscenat evreul Pavel din Tars în Roma, revoluţia bolşevică e doar o banală răfuială pe uliţă. Faceţi mare scandal că noi evreii avem o influenţă nefastă asupra teatrelor şi cinematografelor voastre. Perfect! De acord! Aveţi dreptate. Dar ce importanţă are asta în comparaţie cu influenţa noastră asupra bisericii voastre, asupra şcolilor voastre, asupra legislaţiei voastre, asupra guvernelor voastre, chiar şi asupra întregii voastre vieţi spirituale!

Un rus prostănac a scos o carte numită „Protocoalele Sionului”. În ea scrie că noi am complotat spre a dezlănţui războiul mondial. Da! Recunoaştem că dovezile sunt autentice. Dar ce înseamnă asta pe lângă activitatea conspirativă de netăgăduit dusă de noi de-a lungul istoriei? Dacă voi luaţi în serios vorbăria despre comploturile evreieşti, atunci daţi-mi voie să vă atrag atenţia asupra unui lucru demn de comentat. Ce sens are să ne aduceţi acuzaţii privind controlul nostru asupra opiniei publice prin oameni ai finanţelor sau jurnalişti şi magnaţi evrei ai cinematografiei, când întreaga voastră civilizaţie este bazată pe mitul evreiesc?

Nici nu vă daţi seama de adevărata mărime a vinovăţiei noastre. Noi suntem penetranţi, suntem distructivi, suntem revoluţionari. Am luat în posesie întregul vostru univers. Am introdus răul în idealurile voastre, în soarta voastră. Suntem cauza nu numai a ultimului război, ci și a tuturor războaielor. Am fost iniţiatorii nu doar ai revoluţiei bolşevice, ci ai tuturor revoluţiilor din istoria voastră. Am introdus neînţelegere şi haos în viaţa voastră privată, politică şi socială. Acest lucru îl facem şi azi. Nimeni nu ştie cât timp o vom mai face.

Priviţi în trecut o clipă şi veţi vedea ce s-a întâmplat. Acum 20 de secole aţi fost o masă de oameni nevinovaţi, păgâni și fără griji. V-aţi închinat mai multor zei şi zeiţe – ai luminii, ai apelor şi ai pădurilor. Aţi fost mândri de goliciunea voastră, nu rușinați. Aţi făurit zeilor chipuri cioplite, după înfăţişarea voastră. Aţi găsit plăcere în lupte şi războaie. Bătăliile şi sclavagismul erau deciziile voastre politice. Aţi străbătut şi cercetat natura şi aţi aflat misterele vieţii, punând temelia ştiinţelor naturale şi filozofiei. V-aţi creat o cultură, o conştiinţă socială şi o viziune sentimentală cu privire la egalitatea indivizilor. Cine ştie la ce apogeu sublim aţi fi ajuns dacă noi v-am fi lăsat în pace. Dar nu v-am lăsat. V-am luat în cleştele nostru şi am dărâmat ce aţi clădit voi frumos şi solid. Am schimbat tot cursul istoriei voastre. V-am înjugat la carul nostru atât de tare, cum niciun popor din Africa sau Asia n-a fost înjugat. Și am făcut asta fără arme, fără gloanţe, fără sânge şi bătălii zgomotoase, fără violenţă. Noi am săvârşit asta numai prin puterea irezistibilă a spiritului, a inteligenţei, a ideilor şi a propagandei noastre.

Noi am făcut din voi purtătorii inconştienţi ai misiunii noastre pe întreg globul. Fără să vă daţi seama la ce v-am supus, v-aţi transformat în mijlocitorii principali ai tradiţiilor rasei noastre şi aţi răspândit în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului mitologia noastră. Poruncile clanului nostru strămoşesc constituie acum sâmburele vieţii voastre morale. Legile strămoşilor noştri sunt baza tuturor constituţiilor şi legislației voastre. Legendele şi poveştile noastre sunt mesajele sfinte pe care le şoptiţi copiilor voştri cu o voce plină de mister. Istoria noastră naţională face parte din învăţătura pe care preoţii şi învăţătorii voştri o propagă. Regii şi profeţii noştri sunt eroii voştri. Ţărişoara noastră din trecut este pământul vostru sfânt. Literatura noastră tradiţională este Biblia voastră. Ceea ce poporul nostru a gândit şi propovăduit aţi împletit indisolubil în limba şi tradiţia voastră, încât niciunul dintre voi nu poate fi considerat cult dacă nu cunoaşte valorile poporului nostru. Pescarii şi păstorii evrei sunt sfinţii voştri, ale căror chipuri sunt imortalizate în mii de statui şi icoane, pentru care aţi ridicat nenumărate catedrale. O tânără evreică reprezintă pentru voi simbolul maternităţii şi feminităţii. Un evreu rebel este punctul cardinal al religiei voastre. Noi v-am dărâmat zeii și v-am eliminat tradiția strămoşească, substituind-o cu dumnezeul şi tradiţia noastră. În istoria lumii nu există o cucerire asemănătoare cu aceasta, prin care v-am făcut supuşii noştri.

Cum se explică această reuşită? Pot să afirm că aproape din întâmplare. Acum 2000 de ani, în Palestina, religia noastră căzuse pradă materialismului. Cămătarii erau stăpânii templelor noastre. Preoţii noştri depravaţi şi egoişti storceau vlaga poporului şi înotau în bogăţie. Deodată s-a ridicat din popor un patriot idealist, care a început să cutreiere ţara pentru a purifica credinţa. El nu a vrut o nouă biserică. Voinţa lui a fost să dea o viaţă nouă credinţei. A pornit contra preoţilor şi i-a alungat pe cămătari din templu. Asta l-a pus în conflict cu stăpânirea. Reprezentanţii Romei, care stăpâneau Palestina, s-au temut de agitaţia lui revoluţionară, l-au arestat, l-au judecat și l-au condamnat la moarte pe cruce, pedeapsă obișnuită pe atunci. Adepţii lui Iisus din Nazaret, sclavi şi meseriaşi dezamăgiţi şi părăsiţi, au renunțat la viaţa de toate zilele şi s-au grupat într-o frăţie a pacifiştilor.

După distrugerea Ierusalimului de către romani, credința lui Iisus a ieşit din nou la suprafaţă. Un evreu pe nume Saul/Pavel şi-a pus în gând să predice soldaţilor romani pacifismul, iubirea aproapelui etc., pentru a submina Imperiul Roman. El a devenit apostolul păgânilor şi şi-a desfășurat atât de bine activitatea, încât în 400 de ani, jumătate de glob a devenit un morman de dărâmături, iar legea mozaică, izvorâtă din Sion, a devenit religia oficială a Romei. Acesta a fost începutul puterii noastre în lumea voastră. Dar a fost doar începutul. De la această dată, istoria voastră este o luptă neîntreruptă între spiritul vostru strămoşesc păgân şi spiritul nostru iudaic.

Jumătate dintre războaiele voastre mari sau mici au fost religioase, purtându-se în numele unei doctrine sau alteia. Să privim cele trei revoluţii recente din istorie, cea franceză, cea americană şi cea bolşevică. Ce altceva au fost decât triumful ideilor evreieşti, bazate pe dreptate, ordine socială, politică și economică. Sfârşitul e încă departe. Noi suntem încă stăpânii. În momentul de faţă, credinţa voastră a intrat în conflict cu fundamentaliştii, pe de o parte, şi internaţionaliştii, pe de alta. Un război între cei ce încearcă să ne combată şi să ne înlăture şi voi, care ţineţi de învăţătura noastră.

Se duce neîncetat o luptă contra interesele noastre, fără ca oamenii să bage de seamă contradicţia. Puritanismul iudaic, ca și alte interdicții, se manifestă sub forma cenzurii în teatru, legislaţie, presă şi biserică. Şi în timp ce asta se întâmplă sub ochii voştri, voi pălăvrăgiţi despre influenţa evreilor asupra cinematografiei. E de mirare că ne urâţi? Noi am pus un bolovan în calea progresului vostru. V-am pus în mână o carte şi o credinţă străină, pe care nu le puteţi digera şi din care cauză sunteţi în permanenţă neliniştiţi. În acelaşi timp, nu aveţi tăria sufletească nici să le respingeţi, nici să le acceptaţi cu toată inima. Bineînţeles că, sufletește, n-aţi aderat niciodată total la religia creştină. În străfundul inimii voastre sunteţi încă păgâni. Iubiţi încă războaiele şi statuile de lemn. Sunteţi mândri de goliciunea corpului uman. Cu toate democraţiile şi răsturnările sociale, ordinea voastră socială e încă imperfectă, jalnică. Noi v-am produs dezbinare în suflet, v-am tulburat simţurile, am făcut ca dorinţele voastre să fie de neîndeplinit.

În vâltoarea neajunsurilor zilnice, a luptei pentru bani şi pentru existenţă, vă vine în minte predica de duminică: „să n-ai grijă de ziua de mâine”; în lupta pentru un salariu mai bun, vă amintiţi: „fericiţi cei săraci”. Dacă sunteți tentați să cădeţi în ispită, în spiritul învăţăturii iudaice, o mână nevăzută vă atinge pe umăr şi vă ia paharul de la gură. Totuşi, voi nu veţi fi niciodată niște creştini adevăraţi. În această privinţă, noi v-am ales rău. Dar v-am stricat pentru totdeauna plăcerea de a fi păgâni. În locul vostru, și noi am face la fel. Numai că noi nu ne-am pierde timpul explicându-ne ura. N-am căuta să formulăm pretexte sau motive cusute cu aţă albă.

Având în vedere milioanele de afaceriști evrei, nu vom vorbi de comunism ca despre o invenţie evreiască; având în vedere milioanele de lucrători evrei, nu ne vom face noi înşine ridicoli vorbind de capitalismul internaţional ca fiind un monopol evreiesc. Nu, noi vom merge direct la ţintă. Vom analiza amestecul confuz de creştinism şi păgânism care se numeşte civilizaţie şi vom declara sus şi tare: Mulţumim, nu vrem acest talmeş-balmeş, profeţii voştri, Biblia voastră!

Voi, creştinii, vă jeliţi şi ne acuzaţi pentru influenţa noastră în cultura voastră. Afirmaţi că noi suntem o naţie internaţionalistă, o minoritate unitară în mijlocul vostru, cu tradiţii, interese, năzuinţe şi scopuri ce se deosebesc mult de-ale voastre. Și adăugaţi că această situaţie este un pericol pentru dezvoltarea voastră normală, vă slăbeşte puterea de acţiune şi vă întunecă drumul pe care trebuie să-l urmaţi. Eu nu văd deloc în acestea un pericol. Voi aţi fost întotdeauna guvernaţi de o minoritate şi mie mi se pare total neimportant de unde vine şi ce credinţă are această minoritate. Influenţa noastră este însă reală şi este mult mai mare şi mai vicleană decât sunteţi voi în stare să pricepeţi.

Această luptă a voastră contra evreilor ne întristează, dar ne şi amuză. Voi faceţi pe grozavii. Alergaţi încoace şi-ncolo şi vorbiţi îngroziţi că influenţa evreiască e pretutindeni. Acest lucru ne face să „tremurăm”. Recunoaştem nedreptatea pe care v-am făcut-o silindu-vă să îmbrățișați o tradiţie străină. „Tremurând”, vă pun această întrebare: Când veţi înţelege, în sfârşit, că credinţa voastră, educaţia, morala, sistemul vostru social, administrativ şi legislativ sunt la origine croite după modelul jüdisch? Apoi, vorbiţi de evreii finanțiști şi regi ai cinematografului. Deodată încetăm să tremurăm şi ne apucă râsul. Respirăm uşuraţi, constatând că goimul nu va cunoaşte niciodată gravitatea crimei noastre. Pentru noi, acest lucru e inexplicabil. Sau sunteţi proşti, sau vă lipseşte curajul să ne acuzaţi de această nelegiuire care se vede limpede şi pe care orice avocat sau judecător inteligent o poate examina liniştit şi fără enervare.

De ce să ne contrazicem pentru mărunţişuri fără sens, când e mult mai lesne să ne acuzaţi pentru fapte capitale? De ce ne acuzaţi de un fals vizibil şi grosolan, ca Protocoalele Sionului, când ne puteţi confrunta cu Apocalipsa Sfântului Ioan? De ce pierdeţi timpul cu acuzaţiile la adresa lui Marx şi Troțki, când puteţi să ne puneţi în încurcătură cu Iisus din Nazaret şi Pavel din Tars? Voi ne numiţi revoluţionari, instigatori şi provocatori ai revoluţiilor. Aveţi dreptate, mă închin în faţa acestei descoperiri! Se pot aduce dovezi, fără să mistificăm lucrurile, că noi suntem cei care au tras sforile în toate revoluţiile voastre. Incontestabil, în revoluţia lui Luther am avut un amestec. E un lucru dovedit că în revoluţiile burghezo-democratice din ultimele secole, cum e cea franceză sau americană, noi am făcut începutul. Dacă n-am fi făcut asta, ar fi însemnat că nu ne cunoaştem interesele. Imaginaţia voastră ne acuză de marele război mondial şi de revoluţia bolşevică, dar e la mintea copiilor că lucrurile nu puteau lua decât această cale.

Dar toate aceste comploturi şi revoluţii nu înseamnă nimic în comparaţie cu marea noastră conspiraţie de la începutul acestei ere, când am reuşit să facem ca religia unei mici secte evreieşti să fie preluată de întreaga lume apuseană. Prin Reformă, noi am aşezat Biblia noastră la loc de cinste. Revoluţiile republicane antimonarhice ale secolului al XVIII-lea ne-au eliberat de îngrădirile politice şi sociale. Noi am avut câştig de cauză iar voi aţi fost lăsaţi în pace. Ba chiar v-ați îmbogățit şi aţi ajuns în posturi înalte. Acestor revoluţii le datoraţi supremaţia voastră în lume.

Răsturnarea pe care a adus-o creştinismul în Europa, lucru uşor de dovedit, a fost pusă la cale şi realizată de evrei, drept răzbunare contra unui stat neiudaic. Şi dacă tot vorbiţi mereu despre aceste comploturi, nu înţeleg de ce nu menţionaţi şi distrugerea Romei şi a civilizaţiei antice, care au pierit de mâna creştinismului iudaic. E greu de înţeles că voi, creştinii, nu cunoaşteţi originea religiei voastre şi nu vă întrebaţi „de ce” şi „cum” în legătură cu religia. Istoricii voştri, cu excepţia câtorva, nu vă spun nimic. Cât despre documentele care alcătuiesc Biblia voastră, nu faceţi decât să le căutaţi, dar nu le citiţi cu atenţie. Am făcut o treabă bună, căci voi ascultaţi orbeşte propaganda noastră.

Pentru voi, creştinismul nu este un eveniment istoric, ci împlinirea unei profeţii divine, evreieşti. După cum vedeţi, creştinismul n-a distrus cultura noastră înaltă, evreiască, şi n-a aruncat omenirea pentru o mie de ani în barbarie şi întuneric. Creştinismul a fost o mişcare revoluţionară pornită din Palestina, finanţată cu bani evreieşti și răspândită în popor de agitatori evrei prin toate mijloacele posibile. Și asta, într-o epocă în care iudaismul şi Roma erau duşmani de moarte. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, care s-a terminat cu prăbuşirea statului ne-evreiesc. Dar voi nu vedeţi nimic din toate astea, deşi chiar și un copil care nu este încă îndobitocit de vrăjitorie teologică, prin simpla studiere a faptelor poate să vă spună despre ce-i vorba. Voi însă o luaţi razna şi vorbiţi întruna de comploturi în legătură cu revoluţia rusă şi războiul mondial. Nu-i de mirare că nu prea ne pasă de antisemitismul vostru, atâta timp cât nu recurgeţi la violenţă.

Amintiţi-vă că un istoric respectabil ca Gibbon a încercat mai demult să vă facă lumină. Acum 150 de ani a publicat „Declinul şi căderea Imperiului Roman”, care a dat cărţile pe faţă. Gibbon n-a explicat sfârşitul Imperiului Roman prin decăderea lui morală, n-a susţinut prostia cu degradarea credinţei şi a vieţii unui imperiu tocmai când se afla la apogeu. El a trăit la Londra într-o vreme când, ca şi la Roma, moravurile erau decăzute. A fost arian şi admirator al culturii păgâne a Vestului, un istoric cu minte şi vederi clare. Pentru el n-a fost greu să vadă cauza prăbuşirii culturii antice. Creştinismul, legea pornită din Sion, şi porunca lui Dumnezeu, pornită din Ierusalim, au fost cauzele care au pierdut Roma şi valorile ei culturale, scria Gibbon. Până aici, totul e în regulă, dar n-a adâncit problema. După cum ştiţi, el s-a născut şi a murit cu o sută de ani înainte de apariţia „antisemitismului ştiinţific”. A descris religia care a venit de la Răsărit şi s-a răspândit repede peste toate popoarele înfloritoare ale Vestului. Nu s-a gândit că acest plan, ce părea că duce la mântuire, a dus la distrugere. Daţi-mi voie să expun pe scurt întreaga poveste, fără s-o împodobesc cu minuni, profeţii şi magii:

Cortina se ridică. Suntem în anul 65 î.Hr. Drama se petrece în Iudeea şi la Roma. Iudeea este o ţărişoară în estul Mării Mediterane și timp de 500 de ani n-a fost altceva decât un punct geografic. Mereu a fost pârjolită de războaie, iar locuitorii ei trimişi în exil sau luaţi ca sclavi de vecinii puternici. După lege, era independentă, dar în pragul unui război civil. Imperiul Roman, cu capitala republicii lui, Roma, era pe cale de a deveni stăpânul lumii. Era cea mai mare putere militară, urmașul Greciei Antice şi centrul civilizaţiei. Până la această dată, aceste două ţări nu veniseră aproape deloc în contact. Și iată că Roma, fără voia ei, a fost împinsă să se amestece în treburile Iudeei. A izbucnit o ceartă între doi fraţi pentru tronul acestei mici ţări. Pompei, un general roman aflat în Damasc cu treburi importante, a fost chemat să medieze între aceşti fraţi. Pompei, un soldat al republicii, drept şi corect, a trimis pe unul din fraţi în exil, a pus în capul statului un rabin şi a desfiinţat dintr-o lovitură tronul. Intenţia lui a fost să facă din Iudeea o provincie romană. Bineînţeles că evreii s-au opus unui asemenea plan. Pentru a-i linişti şi a domoli rezistenţa locală, romanii au introdus din nou demnitatea regală, dar Roma a pus un rege ales de ea. Acesta era fiul unui perceptor născut în Idumeea, pe nume Irod. Evreii n-au fost mulţumiţi şi au iscat noi tulburări, iritând autorităţile romane.

Aceste evenimente au fost prologul. Nemulţumirea evreilor a devenit din ce în ce mai puternică şi a dus la revoltă deschisă atunci când stăpânii neevrei au început să introducă în Ierusalim binecuvântata cultură apuseană: idoli ciopliți, lupte în arenă între gladiatori și drame greceşti. Evreul habotnic vedea toate astea ca un afront la adresa lui Iehova, chiar dacă funcţionarii romani afirmau că sunt pentru amuzamentul garnizoanelor ne-evreieşti. De asemenea, evreii s-au opus vehement perceptorilor romani. Dar, mai presus de toate, ei voiau un rege din sângele lor regal. Masele în stare de rebeliune au început din nou să spere în venirea lui Mesia, credinţă veche la ei – un mântuitor trimis de Dumnezeu să dezrobească poporul de jugul străin. Nu puţini au fost cei care s-au dat drept mântuitori. În Galileea, un anume Iuda a provocat o revoluţie puternică, susţinută de popor; Ioan Botezătorul a acţionat în regiunea Iordanului; un alt bărbat din nord, Iisus, împreună cu primii doi, a acţionat ca un maestru, declanşând acțiuni politice, răzmeriţe, toate într-un iscusit înveliş teologic. Toţi trei foloseau aceeaşi lozincă: „Timpul a sosit” şi curând au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte, cei doi din Galileea fiind crucificaţi.

Iisus din Nazaret, ca înaintaşii lui, a fost un instigator politic ce voia să-şi elibereze patria de asupritorii străini. Există dovezi că el voia să se așeze cu forţa pe tronul Iudeei independente. Biografii lui au pretins că provenea din familia regelui David. Dar linia lui după tată este confuză. Acelaşi biograf care susţine originea lui după mamă din regele David scrie că Iisus este fiul lui Iehova şi recunoaşte că Iosif n-a fost tatăl lui.

Se pare că Iisus a întrevăzut lipsa de perspectivă în misiunea lui politică, deoarece și-a folosit popularitatea şi talentul oratoric pentru o altă cauză: predica primitiv şi populist socialismul şi pacifismul. Această schimbare în program i-a adus ura clasei bogate a preoţilor şi a redus numărul adepţilor săi la cei săraci, lucrători şi sclavi. După ce a murit, apostolii lui s-au unit într-o asociaţie comunistă. O predică pe care odată a ţinut-o conducătorul lor pe un deal a devenit pentru ei cadrul atotcuprinzător al învăţăturilor lui, din care şi-au croit programul vieţii. A fost o ideologie valabilă mai ales pentru oamenii subjugaţi. Ea promitea, în schimbul suferinţelor pe acest pământ, fericire în viața de apoi și făcea din nevoi şi neputinţă o virtute. Oamenilor fără perspectivă li s-a spus să nu-şi facă griji pentru ziua de mâine. Cei supuşi ofenselor şi opreliştilor, cei fără apărare erau învăţaţi să nu răspundă răului cu rău. Oamenilor condamnaţi o viaţă întreagă la chinuri şi nevoi li se arăta demnitatea sărăciei şi trudei. Cel slab, dispreţuit, dezmoştenit, călcat în picioare urma să fie pe lumea cealaltă cel ales şi iubit de Dumnezeu.

Fructul misiunii lui Iisus a fost naşterea unei noi secte în Iudeea. Aceasta nu a fost nici prima, nici ultima. Ca şi America, Iudeea a fost un teren propice pentru forme religioase curioase. Ebionimii – cerşetorii, cum se intitulau ei – n-au privit credinţa lor ca pe o nouă religie. Ei s-au născut evrei şi au rămas evrei. Învăţătura dascălului lor era de natură social-filozofică, o etică a vieţii și o călăuză în viaţă. Creştinismul modern nu încetează să se întrebe de ce evreii nu l-au acceptat pe Iisus și nu i-au adoptat credinţa. Răspunsul e că la început numai evreii au fost adepţii lui. Nu-i de mirare că poporul evreu nu s-a alăturat ebionimilor. Putem compara situația cu americanii, care nu toţi s-au alăturat Unitariştilor, Baptiştilor sau altor secte.

În timpuri normale, nimeni n-ar fi băgat în seamă această adunătură de zdrenţăroşi – sclavi şi muncitori influenţați de clasele suspuse. Dar într-o luptă care se duce cu o putere străină în propria ţară, părerea despre lume poate lua forme periculoase. Fiind o credinţă a dezamăgirii și a resemnării, era un pericol ca morala celor ce apărau patria să fie subminată la vreme de război. Mântuirea sufletului, a întoarce şi celălalt obraz sau „iubeşte-ţi propriul duşman” aveau caracterul unei slăbiri a voinţei poporului în timpuri de criză, uşurând astfel victoria duşmanului. Așa că nu-i de mirare că autorităţile evreieşti au început cu oprimarea ebionimilor. Adunările lor au fost împrăştiate, căpeteniile lor au fost aruncate în închisoare, învăţătorii lor au fost judecaţi.

S-a crezut că această sectă a dispărut cu desăvârşire. Dar cortina s-a ridicat pentru actul 3 şi evenimentele au luat o altă întorsătură. Cel mai aprig duşman al acestei secte a fost Saul (Pavel) din Tars, care avea o educaţie grecească. El dispreţuia această nouă învăţătură, considerând-o contrară vieţii şi lumii. Ca evreu patriot, s-a temut ca ea să nu influenţeze cauza naţională. Călătorise mult şi cunoştea mai multe limbi. Era deci omul potrivit să pornească ofensiva contra acestei doctrine pacifiste şi să unească comunităţile evreieşti, atât de risipite. Astfel, autorităţilor din Ierusalim l-au numit principalul conducător în urmărirea şi persecuţia ebionimilor.

Într-una din zile, pe când era în drum spre Damasc spre a aresta o grupare din această sectă, lui Pavel i-a venit o idee. În scrierile apostolilor, această întâmplare este povestită ca o viziune pe care a avut-o. El a văzut clar cât de mici erau şansele de izbândă pentru minuscula Iudee într-un conflict armat cu cea mai puternică forţă armată a vremii. Apoi, ceea ce a fost și mai important, el și-a dat seama că această doctrină nouă, a vagabonzilor, pe care o combătea, ar putea fi o armă împotriva duşmanului. Pacifismul, supunerea oarbă, resemnarea, iubirea aproapelui erau arme periculoase. Răspândite în rândul legiunilor romane, ele puteau submina caracterul bărbătesc al acestora şi astfel Ierusalimul putea triumfa. Cu alte cuvinte, putem afirma că Pavel a fost primul om care a intuit șansele unui război prin propagandă. Ajuns la Damasc, spre marea uimire a celor pe care-i persecutase, a anunţat că se converteşte la credinţa lor şi a cerut să fie primit în comunitatea lor frăţească. Întors în Ierusalim, și-a expus planul Înţelepţilor Sionului. După dezbateri şi discuţii pro şi contra, acest plan a fost aprobat. A întâmpinat împotrivire în rândul căpeteniilor ebionimilor, dar până la urmă, Pavel i-a convins şi pe aceştia. Şi aşa s-a transformat Saul, cel mai înverşunat prigonitor al lui Iisus, în Apostolul Pavel, convertitor al păgânilor. Aşa a început să se împrăştie peste ţările păgâne din Vest o nouă religie orientală.

Din nefericire, acţiunea lui Pavel s-a dovedit eficientă. Această dogmă, cârpăcită şi cu multe înflorituri, a adunat repede mai mulţi adepţi decât s-a sperat şi s-a dorit. Planul lui, să nu uităm, fusese urzit doar pentru apărare. Intenţia lui n-a fost să dea lumii o nouă Evanghelie; el a sperat numai să-şi descurajeze inamicul din interior. După ce şi-a atins scopul şi garnizoanele romane au părăsit Palestina, el a fost gata să încheie un armistiţiu. Sclavii şi asupriţii imperiului, exilaţii nefericiţi şi proletariatul nevoiaş din capitală au găsit în învăţătura bine croită a lui Pavel mai multă alinare decât în învăţătura de odinioară, a învăţătorului lor crucificat. Rezultatul a fost că duşmanului i s-au deschis ochii. Ştiri alarmante din partea comandanţilor despre nesupunerea trupelor romane veneau necontenit dinspre Palestina şi altele dinspre Roma. Dar în loc ca autorităţile imperiale s-o lase mai moale, acestea au devenit şi mai rigide în deciziile lor. Precum o pasăre răpitoare, Roma s-a aruncat asupra Ierusalimului cu foc şi spadă şi, după un asediu înverşunat de 4 ani, a distrus cuibul conspiratorilor (70 d.Hr.). Sau cel puţin aşa au crezut ei. Istoricii din acea vreme ne arată exact intenţiile Romei. Ei ne povestesc că Nero i-a dat ordin lui Vespasian şi fiului său, Titus, să distrugă Palestina şi creştinismul.

Pentru romani, creştinismul n-a însemnat altceva decât iudaism militant, o părere care nu diferă mult de realitate. În ceea ce priveşte planul lui Nero, jumătate s-a îndeplinit. Palestina a fost distrusă total şi a rămas până azi o ruină. Creştinismul însă nu s-a putut distruge. După căderea Ierusalimului, programul lui Pavel s-a realizat în întregime. Cum am spus, tactica lui avusese ca scop să-i sperie pe cuceritori, aşa cum a făcut Moise cu faraonii. El a pornit la acţiune prudent, ferindu-se să-şi enerveze adversarul. Pavel și-a ascuțit noua armă sub nasul lui Nero şi l-a făcut să-i simtă tăișul, dar n-a avut curajul s-o folosească cu toată forţa. Acum, când răul se întâmplase şi Iudeea nu mai avea ce să piardă, Pavel a renunţat la orice scrupule şi a pârjolit cu război ţara inamicului. Scopul lui a fost să îngenuncheze Roma, aşa cum a fost îngenuncheat Ierusalimul, şi s-o radă de pe hartă, aşa cum a fost ras Ierusalimul.

Dacă scrierile lui Pavel nu vor reuşi să vă redea un tablou complet al activităţii lui, atunci vreau să vă atrag atenţia asupra tovarăşului lui mai sincer şi mai obiectiv, Ioan. În timp ce Paul, acţionând în umbra Palatului Imperial şi jumătate din timp ca prizonier în închisorile romane, încerca să se facă înţeles prin parabole şi aluzii camuflate, Ioan, care se adresa cetăţenilor nemulţumiţi din Asia, își putea permite să vorbească deschis. În orice caz, broşura lui, „Apocalipsa lui Ioan”, este o descriere exactă a celor întâmplate. Roma, numită fantezist Babilon, este descrisă, în limbajul lui plină de ură, ca mama tuturor prostituatelor şi oroarea întregului pământ, ca o femeie beată de sângele sfinţilor (creştini şi evrei), opresoare a „popoarelor, naţiunilor şi limbilor” şi – pentru a nu lăsa vreun dubiu asupra identităţii ei – ca „oraşul cel mare care domneşte peste regii acestui pământ”. Un înger strigă triumfător: „Babilonul cel mare a căzut!” Urmează apoi descrierea distrugerii, un tablou al orgiei. Comerţul, industria şi navigaţia au fost blocate. Arta, muzica şi „vocea mirilor şi mireselor” au amuţit. Întunericul şi jalea au acoperit totul, ca un giulgiu. Cuceritorii creştini înotau în sânge până la hăţul cailor: „Bucuraţi-vă de căderea ei, tu cerule şi voi sfinţi apostoli şi profeţi, Dumnezeu v-a răzbunat!”

Care este sfârşitul şi scopul final al acestui haos şi al acestei pustiiri? Ioan nu este reticent şi ne spune totul. El îşi încheie profeţia cu o viziune minunată a noului, reclădirea Ierusalimului, capitala unui mare regat, ce cuprinde „cele 12 seminţii ale Israelului”.

Desigur, nicio civilizaţie nu poate ţine piept unui asemenea asalt de durată. În anul 200 străduinţele lui Pavel şi Ioan precum şi ale urmaşilor acestora au făcut progrese atât de mari în rândul tuturor claselor societăţii romane, încât creştinismul a devenit cultul dominant al întregului imperiu. Aşa cum a prezis Pavel, morala şi disciplina se degradaseră complet, astfel încât din ce în ce mai mult legiunile împărăteşti, care fuseseră odinioară spaima întregii lumi şi şira spinării a culturii vestice, fiind în continuă decădere, n-au mai putut face faţă năvălirilor barbare. În anul 326, împăratul Constantin s-a supus convertirii la creştinism şi l-a declarat ca religie oficială, sperând însă să poată ţine în frâu această boală vicleană. Dar era prea târziu. După el, împăratul Iulian a mai încercat încă o dată s-o controleze prin asuprire. Dar nici împotrivirea şi nici concesiile n-au mai fost de vreun folos. Aparatul de stat roman a devenit, prin propaganda venită din Palestina, găunos şi mâncat de viermi. Victoria a fost de partea lui Pavel.

Aceasta a fost metoda prin care o credinţă iudaică modificată a pătruns în lumea vestică. Cel puţin aşa aş argumenta eu, dacă aş fi antisemit şi dacă aş căuta un exemplu demn de crezare de conspiraţie subversivă evreiască.»

Sursa: https://lupuldacicblogg.wordpress.com/2015/07/11/un-act-de-acuzare-adevarat-impotriva-evreilor-video-ro/
Centruldio Bacau

Tags : , , , , , , , , ,

Povestea unei vorbe proaste: «antisemitismul»



Semiţii, rasă străveche şi prolifică, avându-şi leagănul în Orientul Apropiat, cu numeroase ramuri de-a lungul istoriei (de la vechile popoare mesopotamiene până la arabii şi evreii de astăzi), îşi trag numele generic de la legendarul lor strămoş comun, biblicul Sem, unul dintre cei trei fii ai lui Noe. Unitatea rasială a neamurilor semite nu este însă numai o tradiţie mitică, ci o realitate de necontestat, confirmată istoric, lingvistic şi antropologic.

Nu-i mai puţin adevărat că aceste neamuri au trăit dintotdeauna mai degrabă în vrăjmăşie decât în armonie unele cu altele. Dezbinate la începuturi mai ales de interese politice şi economice, ele s-au diferenţiat radical, cu timpul, şi din punct de vedere religios şi cultural. Deşi mai întotdeauna inferior numeric maselor semite învecinate, poporul evreu (avându-l poate ca strămoş eponim pe biblicul Eber, urmaşul lui Sem), a fost într-o permanentă stare conflictuală cu mai toţi fraţii lui semiţi. În cărţile Vechiului Testament sunt evocate din belşug conflictele adesea foarte sângeroase dintre „seminţia lui Israel” şi celelalte triburi sau popoare semitice. Situaţia aceasta nu s-a schimbat esenţial nici până în ziua de azi. Tensiunile istorice intersemite apar de-acum „cronicizate”, prin problema palestiniană, într-un conflict arabo-israelian generalizat (deopotrivă politic şi religios), constituind unul dintre principalele focare de instabilitate mondială.

Poporul evreu – altminteri admirabil în multe privinţe – se vădeşte a fi, atât în spaţiul său originar, cât şi în diaspora, un popor deosebit de problematic. Aceasta a dus, oarecum în continuitatea anumitor superstiţii ale creştinătăţii medievale[1], la supoziţia exagerată că, mai cu seamă în ultimele două veacuri, toate seismele istorice majore, cu adânci implicaţii internaţionale (Revoluţia franceză, Revoluţia bolsevică, cele două războaie mondiale etc.), ar fi fost cauzate, stimulate, intreţinute sau exploatate de evrei şi de internaţionala masonică (pe care aceştia ar controla-o prin gradele ei superioare). S-a ajuns până acolo încât Al Doilea Război Mondial a putut fi interpretat de unii ca înfruntarea culminantă între Europa tradiţională (reprezentată de frontul general al dreptei) şi Europa „iudaizată” (reprezentată de frontul general al stângii); lumea postbelică n-ar fi, de fapt, decât un „imperiu” evreiesc camuflat, în care s-a instaurat un fel de pax judaica! Evreii se plâng, dimpotrivă, că ei sunt cei în permanenţă persecutaţi. Victimizarea este un leit-motiv al propagandei iudaice. Totuşi, pentru orice minte normală, se iscă întrebarea de bun-simţ:

De ce toată lumea, dincolo de determinaţiile geografice, etnice sau religioase, a avut în permanenţă ceva tocmai cu evreii? Nu cumva evreitatea însăşi are ceva fatalmente provocator la adresa a tot ceea ce nu este evreiesc?”.

Din punctul de vedere al iudaismului tradiţional, explicaţia este simplă: Israel nu poate fi precum celelalte popoare, atât din pricina condiţiilor istorice în care a fost pus („robiile” succesive – egipteană, babiloniană, macedoneană, romană, apoi îndelungata vieţuire în diaspora, cu persecuţiile cunoscute), dar mai ales pentru că el reprezintă, conform tradiţiei mozaice, „poporul ales” de Dumnezeu (Yahve) să stăpânească Pământul[2], celelalte neamuri (inclusiv rudele lui semitice) fiind doar făpturi inferioare (goim)[3], ce trebuie tratate discriminatoriu şi puse, cu orice mijloace, în slujba lui Israel[4]. Această viziune a iudaismului tradiţional (atât de asemănătoare, în esenţa ei, cu rasismul exclusivist al nazismului!), lansată încă de autorii biblici şi radicalizată de cei talmudici, reprezintă şi astăzi ideea cardinală a sionismului[5]. Nu avem de-a face, prin urmare, cu un orgoliu obişnuit, ci cu o formă venerabilă de mesianism rasist, cu o „superioritate” decretată în termeni religioşi (prin răstălmăcirea revelaţiei divine).

Din punctul de vedere al neevreilor, o astfel de situaţie nu este prea măgulitoare. Demnitatea umană şi naţională a popoarelor, la care se adaugă, mai ales în cazul ţărilor creştine şi islamice, şi anumite considerente de ordin religios, sunt de natură să ducă la „reacţii” legitime (chiar dacă uneori în forme reprobabile) împotriva acestui radicalism sionist, asociat adesea cu afirmaţii jignitoare la adresa feluritelor comunităţi etnice şi religioase. De aceea, cum s-a spus, evreii îşi atrag singuri, periodic, „toate fulgerele” asupra lor[6]. Mai mult decât victimele „sălbăticiei” altora, evreii sunt adeseori victimele propriei lor lipse de tact şi de scrupule faţă de lumea neevree.

Oricine încearcă să reacţioneze, fie şi numai defensiv, la anumite sfidări sau abuzuri evreieşti, devine automat „reacţionar”, în sensul teribil pe care presa „democratică” l-a impus acestui cuvânt! Acest „reacţionarism” generic atrage după sine, printr-o asociaţie deja automatizată, regizată de acelaşi tip de propagandă, o grămadă de alţi termeni stigmatizanţi, înghesuiţi de-a valma şi goliţi, cel mai adesea, de semantismul lor originar: „fascism”, „nazism”, „naţionalism”, „şovinism”, „fundamentalism”, „revizionism”, „terorism”, „antisemitism” etc. Dacă eu, ca român onest, îmi apăr personalităţile sau valorile naţionale consacrate, deconspirând cu firească indignare diferitele mistificări sau ireverenţiozităţi evreieşti pe seama acestora[7], de ce oare trebuie să devin automat „fascist”, „fundamentalist” sau „antisemit”? Eu n-o fac decât strict în calitatea mea responsabilă de român sau de creştin. (Desigur, problema vine de acolo că, de pe poziţiile intransigente ale iudaismului tradiţional, suficient exemplificate mai sus, aceste calităţi sunt prin ele însele un handicap. De pe aceste poziţii, pare să nu rămână loc de conciliere. Dar evreii de azi invocă şi pretind poziţii mai nuanţate, iar aceasta e singura şansă a unui dialog pacifizant.)

Dacă majoritatea neevreilor ignoră sau preferă să ocolească problema (aproape tabuizată în publicistica actuală), o anumită minoritate se simte totuşi datoare să ia atitudine: unii o fac poate chiar din sentimente antievreieşti, alţii – cei mai mulţi – din comandamente de conştiinţă. Pe cei dintâi, a căror repulsie ia adeseori forme violente şi retoric-demagogice, nu-i putem nici încuraja, nici respecta, chiar dacă se întâmplă să aibă partea lor de dreptate. Pe ceilalţi, echilibraţi şi oneşti, călăuziţi de principii şi argumente, nu numai că-i aprobăm, dar îi considerăm absolut necesari pe baricadele tot mai pustiite ale responsabilităţii creştine şi naţionale. Cum însă evreii nu au interesul distincţiilor de acest gen, obişnuiesc să-şi vâre toţi adversarii în aceeaşi oală şi să le aplice, în mod deliberat, aceeaşi etichetă infamantă de „antisemiţi”…

Dar confuzia în care este întreţinută problema se vădeşte din chiar această etichetă stupidă. Ţinând seama de precizările făcute mai înainte, să cântărim o clipă acest atât de supralicitat „antisemitism”[8]. Există puţine cuvinte atât de lipsite de temei[9]. Căci „a fi antisemit” vrea să zică, literal, „a fi împotriva a tot ceea ce este semit” (aşa cum, când se spune „antireligios” sau „anticomunist”, se înţelege de la sine o împotrivire generică faţă de tot ce înseamnă sau a însemnat cândva „religie” ori „comunism”). Când spunem „antisemit”, dacă ar fi să luăm cuvântul în serios, ar trebui să înţelegem o aceeaşi împotrivire generică, necondiţionată valoric, temporal sau spaţial. Ar însemna să cuprindem în „potrivnicia” noastră şi pe vechii akkadieni sau fenicieni, şi marile personaje biblice (vetero-, dar si neo-testamentare), ca şi pe toţi arabii şi evreii contemporani, ba chiar şi pe arabii sau evreii creştinaţi, de vreme ce atributul de „semit” trimite la rasă, iar nu la religie! Dacă aşa stau lucrurile, să ni se arate măcar un singur „antisemit” adevărat!

Dar chiar raportându-ne strict la contemporaneitate, termenul ca atare duce numai la absurdităţi. Va să zică, cine îndrăzneşte să se opună anumitor manevre evreieşti, este calificat îndată drept „antisemit”. Dar un Yasser Arafat sau un Saddam Hussein, care numai asta fac, ce sunt ei? Semiţi sau antisemiţi? Iar dacă arabii sunt semiţi şi Israelul îi urăşte de moarte, atunci nu cumva Israelul este el însuşi… antisemit? Din ambele situaţii, s-ar putea trage concluzia că semiţii sunt cei mai straşnici antisemiţi!!!

Putem spune, cu mâna pe inimă, că-n România nu există antisemiţi. Există, poate, anumite atitudini – contextuale – anti-arabe sau anti-evreieşti. (De obicei, în contextul actual, cine „are pică” pe evrei, simte o undă de simpatie pentru arabi. Şi invers. Să însemne aceasta că unul şi acelaşi ins este totodată filosemit şi antisemit? Ba mai mult: că este filosemit… pentru că este antisemit ?!).

Prin urmare, reacţia conjuncturală faţă de evrei, pe care o avem în vedere aici, ar fi mai potrivit să se numească „antiiudaism” sau „antievreism” (în ultima vreme şi-a făcut tot mai mult loc termenul de „antisionism”, mai ales prin Roger Garaudy şi Israel Shahak, principalii deconspiratori ai abuzurilor sioniste din noul stat Israel). Aşa s-ar şti măcar limpede conţinutul pretinsei „aversiuni”! Dar nici aşa termenul n-ar putea fi utilizat orbeşte, pentru că are cusurul de a sugera o atitudine radicală faţă de tot ceea ce ţine de evrei şi de iudaism, ceea ce nu prea se întâlneşte în realitate. Numai cineva care nu este în toate minţile se poate lăsa purtat de o astfel de ură generalizată şi necondiţionată faţă de o întreagă etnie, religie sau cultura! Sunt evrei şi evrei, situaţii şi situaţii. Faptul că cineva este evreu nu-l face în mod automat odios sau periculos. Au existat, există şi vor exista întotdeauna destui evrei oneşti, simpatici, rezonabili, ca şi valori iudaice incontestabile şi universale[10]. Oricare ar fi experienţele noastre concrete în această privinţă, bunul simţ nu ne permite să admitem nediferenţierile, mai ales când stăm pe poziţiile creştinismului. Nu poate exista o singură măsură pentru toţi şi pentru toate în relativitatea vieţii istorice.

Dacă există o stare conflictuală evidentă – fie de idei, fie de fapte – între personalităţi sau grupări evreieşti şi personalităţi sau grupări româneşti (şi creştine în genere), aceasta trebuie atent judecată, în cauzele şi în efectele ei, dincolo de orice absolutizare forţată. Românul care reacţionează, ferm, dar decent, ca român onest, la un afront evreiesc, nu-i „antisemit” sau „antievreu” cu tot dinadinsul, ci doar un naţionalist care veghează la fiinţa şi la onoarea neamului său (aşa cum şi evreii veghează permanent la ale lor). Acelaşi român, din aceleaşi raţiuni, va reacţiona la fel şi la un afront venit din altă parte. De ce adică, la el acasă sau pe aiurea, evreul are dreptul să fie tradiţionalist şi naţionalist, iar celelalte neamuri nu? Oare pentru că el e „ales”, iar ceilalţi sunt goim? Dar atunci ar însemna că, supralicitându-şi tradiţia religioasă, evreii rămân, în mod fatal, cel mai „fundamentalist” şi mai „rasist” dintre popoare…

Mai de folos ar fi pentru toată lumea să-şi cumpănească şi vorbele şi judecăţile. Iar în ce priveşte naţionalismul, acesta să nu mai fie asociat aprioric cu fel de fel de „sperietori” propagandistice. Naţionalismele sunt fireşti şi legitime, fără excepţie, atâta vreme cât nu devin exclusiviste. În vastul complex organic al omenirii, orice „naţie” este chemată să funcţioneze cu determinaţiile ei specifice, conservate şi potenţate prin ceea ce numim azi conştiinţa naţională. Evreii nu greşesc când îşi apără fiinţa şi îşi afirmă specificitatea. Greşesc însă atunci când vor să interzică altora să facă acelaşi lucru.

Dacă nu ne-am lăsa în voia patimilor oarbe, am putea să ne bucurăm laolaltă atât de „unitatea” cât şi de „diversitatea” lumii lui Dumnezeu. Rămânând însă pe calea orgoliilor pătimaşe, acţiunile nesăbuite ale unora vor atrage în permanenţă reacţiunile altora, iar lumea se va preface într-un haos incontrolabil, în care nu se va mai şti care sunt „victimele” şi care sunt „călăii”…

Note
[1] Trebuie însă operată o deosebire principială între „antisemitismul” tradiţional, cu baze preponderent religioase, şi „antisemitismul” modern, pe care Hannah Arendt îl numeşte „antisemitism ideologic laic” (putând avea motivaţiile cele mai diverse: biologice, politice, sociale, economice, culturale).

[2] Pretenţia de a fi „poporul ales” al lui Iahve reprezintă însăşi axa istorică şi religioasă a iudaismului; ideea dominaţiei universale, ca finalitate mesianică a unei istorii sacralizate, nu este deloc o calomnie „antisemită”, ci consecinţa firească a acestei „alegeri” (extrapolate din planul religios în cel istorico-politic):

De vei asculta cu luare aminte glasul său [al „îngerului lui Dumnezeu” – n. n.] şi vei face toate câte îţi poruncesc, şi de vei păzi legământul meu, îmi vei fi popor ales dintre toate neamurile, că al meu este tot pământul, iar voi îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfânt…” (Ieşirea 23, 22; subl. n.).

Că eşti poporul sfânt al Domnului Dumnezeului tău, şi te-a ales Domnul Dumnezeul tău, ca să-i fii Lui popor ales dintre toate popoarele de pe pământ” (Deutetonomul 7, 6; subl. n.).

Talmudul radicalizează această elecţiune:

Dumnezeuîşi arată măreţia numai în mijlocul evreilor” (Berahot 7a);

Cine loveşte un evreu se face vinovat de crimă, căci e ca şi când i s-ar da o palmă lui Dumnezeu” (Sanhedrin 58b);

Mesia va da evreilor stăpânirea lumii şi lor le vor sluji şi li se vor supune toate celelalte popoare” (Sanhedrin 88c).

Peste tot pe unde se aşază, evreii trebuie să devină stăpâni, iar de nu vor fi stăpâni pe deplin, atunci să se considere ca-n robie şi în surghiun. Şi chiar de vor ajunge la cârmuirea cetăţilor, dar nu le vor stăpâni în întregime, neîncetat să strige: Jale! Grozăvie!” (Sanhedrin 104c).

Talmudiştii de azi recunosc în aceasta dogma capitală a iudaismului:

Populaţia pământului poate fi împărţită între [fiii lui] Israel şi celelalte naţiuni luate în bloc. Israel este poporul ales: dogma capitală!” (A. Cohen, Le Talmud, Payot, Paris, 1986, p. 104; trad. rom.: Talmudul, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 116).

[3]Numai evreilor li se cuvine denumirea de oameni; neevreilor nu li se cuvine această denumire, ci aceea de animale” (Baba Batra 114b). Un rabin contemporan (Schneur Salman, emigrat din Rusia în America) glosează (cit. in Frankfurter Allgemeine Zeitung din 11.03.1994, p. 14):

Sufletele de goim [neevrei] sunt de o cu totul altă natură, fireşte inferioară. Toţi evreii sunt de la natură buni, toţi goim sunt de la natură răi. Evreii sunt încununarea creaţiei [divine], pe când goim reprezintă drojdia, scursura ei” (apud Gabriel Constantinescu, Gâlceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie (1991-2001), Editura Christiana, Bucureşti, 2002, p. 283).

[4] Termenii vechii Legi (Tora, însumând cele cinci cărţi ale lui Moise) sunt de un radicalism nedisimulat:

Când Domnul Dumnezeul tău te va duce în pământul la care mergi să-l moşteneşti şi va izgoni de la faţa ta neamurile cele mari şi multe […] şi le va da Domnul Dumnezeul tău în mâinile tale şi le vei bate: atunci să le nimiceşti, să nu faci cu ele legământ şi să nu le cruţi […] Mânca-vei toată agonisita popoarelor pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le va da ţie; să nu le cruţe ochiul tău şi să nu slujeşti dumnezeilor lor, că aceasta-i cursă pentru tine” (Deuteronomul, cap. 7; cf. si 12, 1-4; 20, 10-18 etc.).

Cunoscând aceste antecedente sau odiosul îndemn talmudic Tob sebegoim harog („Pe cel mai bun dintre goim să-l ucizi!”), aproape că nu mai miră afirmaţia rabinului Yitzhaak Ginsburg (cit. in Globe and Mail din Toronto, la 03.06.1986, p. 1):

Uciderea palestinienilor este îndreptăţită, deoarece sângele evreilor şi al neevreilor nu pot fi socotite ca având acelaşi preţ” (apud G. Constantinescu, loc. cit.),

nici cea a rabinului Yaacov Perrina (cit. in London Times din 28.02.1994, p. 1), făcută la funerariile asasinului în masă Baruh Goldstein (care pe 25 februarie 1994 a pătruns în moscheea din Hebron şi a deschis focul automat asupra musulmanilor aflaţi la rugăciune, făcând peste trei sute de victime):

Un milion de arabi nu valorează cât unghia de la degetul mic al unui singur evreu!” (apud G. Constantinescu, op. cit., p. 284).

[5] Este problema pe care o tratează şi gânditorul francez de stânga Roger Garaudy, în Les Mythes fondateurs de la politique israélienne (Paris, 1996), carte ce a declanşat în Franţa un enorm scandal. Autorul pretinde a-şi fi propus să apere „iudaismul profetic” de „sionismul tribal”, după ce combătuse, altădată, „întegrismul islamic” sau devierile romano-catolicismului. Volumul se structurează astfel: Miturile teologice („ţara făgăduită”, „poporul ales”, „purificarea etnică”), Miturile secolului XX (cu accent pe „mitul celor «şase milioane»” – Holocaustul sau Shoah-ul) şi Utilizarea politică a mitului (în diaspora, dar – din 1948 – şi în noul stat Israel).

[6] Expresia e a lui G. Călinescu şi stă în finalul unor interesante consideraţii despre prezenţa evreiască în literatura română (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, cap. Specificul naţional; ed. a II-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 976). Cf. şi Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia-Arta Grafică, Bucureşti, p. 92:

Antisemitismul nu este o creaţie spontană a românilor, a germanilor, a polonilor, a maghiarilor, a francezilor, a americanilor, ci este provocată de ovrei, prin exces. Există un principiu al tuturor principiilor: principiul acţiunii şi reacţiunii […]. Ei [evreii] provoacă antisemitismul”.

[7] Cum a fost, la noi, campania anti-Eminescu iniţiată la începutul anilor ’80 de rabinul-şef Rosen Moses (ce-a reluat-o spre sfârşitul vieţii, în noul context postcomunist), sau campania anti-Eliade, declanşată în Israel (de publicaţia Toladot), apoi extinsă în Italia (mai ales Furio Jesi), Franţa (mai ales Edgar Reichmann), Statele Unite (mai ales Norman Manea), iar în cele din urmă ajunsă şi în România (dupa 1990), fără a se fi stins până azi. Ca să nu mai vorbim de campania generală dusă în ultimii ani (Z. Ornea, L. Volovici, Vl. Tismaneanu etc.) împotriva valorilor româneşti tradiţionale.

[8] Termenul a fost lansat, pare-se, în 1879, de către agitatorul rasist german Wilhelm Marr, într-un pamflet intitulat Der Sieg des Judentums über das Germanentum (Victoria iudaismului asupra germanismului).

[9] Că termenul e „greşit din punct de vedere ştiinţific” se precizează şi în sursele evreieşti (cf., de pildă, Dicţionar enciclopedic de iudaism, Editura Hasefer, Bucuresti, 2000, p. 57), dar cu toate acestea se uzează de el în mod deşănţat, fără ca nimeni să-i analizeze contradicţiile până la capăt.

[10] Dincolo de numeroasele contribuţii evreieşti la cultura modernă, creştinii n-au voie să uite că evreii sunt cel dintâi popor care a primit monoteismul, că Hristos S-a întrupat în mijlocul lor, că primii apostoli şi martiri ai creştinismului au fost evrei, că mulţi evrei creştinaţi s-au numărat printre marile personalităţi culturale sau duhovniceşti ale Răsăritului şi Apusului (şi că nici cultura şi spiritualitatea românească n-au fost lipsite de notabile contribuţii evreieşti, de la un M. Gaster, evreu talmudist, la un N. Steinhardt, evreu creştinat). Îndreptarul atitudinii creştine faţă de evrei ar trebui să rămână Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel. (Desigur, scrupulele la care ne obligă propria religie vor slăbi întotdeauna, în imediat, poziţia noastră în raport cu evreii, care nu-şi fac scrupule de acelaşi gen, dar sunt foarte abili să profite de scrupulele altora.)

Sursa: razvan-codrescu.blogspot.ro

Centruldio Bacau

Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,