Câte ceva despre bărbatul care trăiește de ani de zile fără bani…



De paisprezece ani, americanul Daniel Suelo a ales să trăiască fără bani. În prezent, locuiește într-o peșteră și a găsit bogăția în renunțare: o viață plină de aventuri, de fraternitate și de spiritualitate

O anume Dorothy J. Gordin a petrecut aici, în această peșteră, noaptea de 26 decembrie 1938 și și-a scris numele pe peretele înnegrit mai apoi de vreme. Înaintea ei au mai trecut pe acolo pionieri mormoni, conchistadori spanioli, indieni Navajo, și tot așa, până la primii oameni ai peșterilor, care și-au găsit și ei refugiul în peștera lui Daniel Suelo. Așteptând să i se alăture și alții, el este primul care a luat apă de la izvorul din vale, primul care s-a adăpostit de vânt în spatele peretelui de stâncă, care s-a întins pe pământul prăfos ca să se odihnească, care s-a simțit mic de tot la poalele înălțimilor amețitoare, care a contemplat tenta stacojie a stâncii în soare, care a locuit cu scorpionii, cu pumele și cu ratonii. În canion, doar ocupanții peșterii sunt în trecere. Daniel Suelo ar fi fost gazda perfectă dacă nu și-ar fi uitat briceagul. Este 15.30, se lasă deja noaptea și „la el“ e un frig de crapă pietrele. Fără scule, pregătirea pentru somn se anunță complicată, cu atât mai mult cu cât la o oră de mers pe jos se află magazinele din Moab (Utah), care sunt pline de tot felul de materiale pentru camping, americanii fiind înnebuniți după gadgeturi care le permit să aibă în cort exact același confort ca și acasă. Însă omul nostru este ingenios. S-a înarmat cu tot felul de ustensile din plastic și, după ce a aprins din prima un spectaculos foc de tabără, a început să pregătească cina. Un pic ofilite, legumele fuseseră pescuite cu o zi înainte – la fel ca și brânza și clementinele servite la desert – din coșul de gunoi al unui supermarket. Rezultatul – o supă caldă și deasă – este un adevărat festin. Prima învățătură a gazdei noastre:

Nedorindu-mi nimic altceva decât ceea ce este accesibil aici și acum, duc o viață plină de abundență.

Daniel Suelo aplică acest principiu în fiecare aspect al existenței sale, nebazându-se, pentru a supraviețui, decât pe ceea ce societatea și natura (sau, mai bine, zis, steaua lui norocoasă) îi pun în mod gratuit la dispoziție. Altfel spus, nu cumpără, nu vinde, nu face niciun fel de troc niciodată și refuză orice fel de ajutor din partea serviciilor sociale. Din toamna anului 2000, când într-o bună zi și-a lăsat, în mod voluntar, ultimii dolari într-o cabină telefonică din Pennsylvania, Daniel Suelo trăiește fără bani. Compară acest moment cu o dezintoxicare:

Pur și simplu am renunțat la un obicei rău, așa cum un junky se lasă de droguri. Banii îți creează sentimentul de lipsă. Ne țin legați de trecut, prin datoriile pe care le-am acumulat, și totodată ne țin legați și de viitor, prin creditele pe care le avem, împiedicându-ne în felul acesta să onorăm așa cum se cuvine momentul prezent.

La prima vedere, Daniel Suelo nu este cu nimic diferit de marea masă a ciudaților care trăiesc la limita patologicului și a visului american. Însă, cazul lui Suelo a devenit o epopee din momentul în care scriitorul și ziaristul Mark Sundeen l-a transformat în eroul cărții sale, „Omul care a renunțat la bani“, în care autorul pune sub semnul întrebării modelul economic american. Publicată în 2012, în Statele Unite, cartea a cunoscut un succes răsunător, în special în rândul Americii profunde, ale cărei certitudini au fost puternic zdruncinate de criza financiară din 2008.

Ceea ce este cel mai frapant la Daniel este onestitatea lui intelectuală. Nu l-am văzut niciodată încălcându-și principiile“, mărturisește Mark Sundeen, care l-a descoperit mai apoi și în ipostaza de „orator charismatic“,

cu ocazia unei serii de conferințe pe care cei doi le-au ținut după publicarea cărții.

Complet transformat de acest stil de viață, Daniel Suelo petrece mult timp la biblioteca din Moab, unde are acces – gratuit – la internet, putând în felul acesta să își completeze blogul și să răspundă la miile de mailuri pe care le primește de la admiratorii care doresc să îi urmeze calea, de la frustrații care îi reproșează că subminează sistemul și, mai ales, de la curioșii care doresc să știe cum anume reușește să trăiască fără niciun ban în buzunar. După cum ni le înfățișează el, lucrurile sunt destul de simple:

Iau în mod liber ceea ce îmi este oferit în mod liber, de către natură ori de către alte ființe umane. Mă hrănesc cu plante sălbatice și cu ceea ce găsesc în tomberoane. Uneori, mănânc la prietenii care mă invită la masă. Pescuiesc, vânez. Mi s-a petrecut chiar să mănânc animale strivite de mașinile de pe autostradă. Dar aceasta, desigur, numai cu condiția să fie proaspete.“

Nici dormitul nu este o problemă, chiar dacă cel mai bine se simte tot în peștera din apropiere de Moab. Cel mai greu test în materie de detașare față de cele lumești este totuși durerea fizică. De altfel, singura dată când „a cedat“ și a renunțat la principiile sale a fost când s-a tăiat la un deget în timp ce meșterea ceva. Cedând insistențelor surorii lui, a mers în cele din urmă la urgențe. Cele câteva copci l-au costat mai multe sute de dolari și l-au obligat totodată să-și găsească un loc de muncă temporar pentru a-și putea plăti în felul acesta datoria. A fost un episod care, spune el, l-a întărit și mai mult în convingerile sale. Acum, când îl ia durerea de dinți, de exemplu, se mulțumește să-și umple caria cu ace de pin.

După ce am tot pus ace, molarul mi s-a spart în două, dar măcar nu mă mai doare.

Asceza este apanajul marilor mistici. De la profetul Ioan Botezătorul din Evanghelii și până la cerșetorii sadhu-și din India, misticii au înțeles că ceea ce este superfluu în această lume sfârșește prin a sufoca sufletul. Suelo nu are totuși nimic din imaginea unui ermit străveziu. Nici măcar nu și-a propus să fie abstinent. Abstinența lui este mai degrabă legată de stilul său de viață. Este interesant de văzut cum trece cu picioarele goale prin pâraiele de munte, cu apă rece ca gheața, fără ca măcar să clipească, în vreme ce vizitatorii lui tremură de frig doar văzându-l.

Daniel Suelo este și profet, într-un anumit fel. Având lecturi solide în materie de creștinism, budism, islamism, taoism, cultură amerindiană, dar și șamanism ori antropologie, religia lui se poate rezuma astfel: banii sunt un chip cioplit, un idol fals. El îi asigură pe cei care sunt dispuși să îl asculte:

Banii nu există decât dacă există suficiente persoane care să creadă în existența lor. Ei nu reprezintă o realitate fizică, ci o credință, o iluzie. Dacă ne desprindem din această iluzie, ne vom da seama că bancnota de 100 de dolari nu este decât o bucată de hârtie desenată.

Inutil să mai spunem că un astfel de discurs, rostit în țara care a făcut din accesul la proprietate baza principiilor naționale, este de neimaginat. Un singur exemplu: cazul lui Suelo l-a lăsat complet indiferent pe angajatul de la ocolul silvic, care i-a dat o amendă de 120 de dolari pentru „ocuparea ilegală a peșterii“, deși el locuia la vremea respectivă în canion. Amenda a fost până la urmă convertită în 20 de ore de muncă în serviciul comunității, deoarece contravenientul se afla în insolvență. În ceea ce-i privește pe polițiști, aceștia își ascund rareori suspiciunea față de acest vagabond care face autostopul sau care este surprins în plină ședință de dumpster diving (plonjon în tomberon).

Polițiștilor le spun că vizitez America la picior, explică Suelo. Asta îi mișcă. Mulți dintre ei sunt patrioți, au fost în armată și înțeleg perfect faptul că fiecare cetățean ar trebui să aibă dreptul de a circula liber în propria țară.

Dacă nu ar fi avut o fire tolerantă și contemplativă, nutrind astfel de idei, Daniel Suelo ar fi putut deveni un mare revoluționar. A preferat însă abordarea cristică a predicării învățăturii lui Iisus, fapt care, de altfel, nu este de mirare pentru cineva care provine dintr-o familie de evangheliști fervenți, în care Biblia este luată ad litteram. Creștini practicanți, părinții lui Daniel îi primesc cu bunăvoință pe cei care vor să îi cunoască, în salonul lor curățel din Fruita, un orășel liniștit din Colorado. Ei își ritmează frazele cu acel „slavă să-I aducem Domnului“ pe care îl putem auzi în rândul acelor born again Christians (născuți din nou), și își îmbrățișează fiul cu o privire plină de iubire.

Până în momentul în care a intrat la facultate, el însuși era un creștin practicant foarte fervent. Însă, în timpul unei misiuni umanitare în Ecuator, pe vremea când avea 25 de ani, toate aspirațiile lui legate de o viață cuminte au fost aruncate în aer. Tânărul bărbat, naiv la vremea respectivă, a devenit conștient de ipocrizia religioasă, de imperialismul economic american și de ravagiile pe care le produce societatea de consum. A urmat o lungă perioadă de depresie și o tentativă de sinucidere în anul în care a împlinit 30 de ani. S-a aruncat cu mașina de pe vârful unui munte și a scăpat ca prin minune. După acest moment, își dă demisia din postul de asistent social pe care îl ocupa și o ia la drum prin America pe bicicletă, la picior, cu autostopul sau pur și simplu cu trenurile de marfă, învață să se descurce, descoperă viața în comun și contra-cultura. Ușor-ușor, devine un hobo, un vagabond care, de la Huckleberry Finn la Jack London și Jack Kerouac, a inspirat și continuă să inspire imaginarul american.

Trecerea definitivă s-a produs în 1999, cu ocazia unui sejur în Thailanda și în India, unde a fost inițiat în meditația transcendentală și a realizat faptul că renunțarea este o formă de bogăție. La întoarcerea din Asia, a renunțat definitiv la ultimii bani pe care îi mai avea. Nu-și propusese aceasta, dar a dat curs impulsului foarte puternic care l-a cuprins chiar la benzinăria din apropierea locului unde își găsise un adăpost. A înțeles că hârtia de 50 de dolari pe care o ascunsese în fundul buzunarului, „în caz că“, nu este soluția problemelor sale, ci, dimpotrivă, chiar cauza lor. Așa că a cumpărat un plic timbrat, a pus înăuntru 20 de dolari, contravaloarea unei amenzi – ultima sa datorie, iar restul de bani i-a lăsat într-o cabină telefonică.

Mark Sundeen descrie astfel acest pas decisiv:

Suelo s-a întors, a traversat parcarea, lăsând ultimii bani acolo, în urma lui. În acel moment a început ploaia. Dar Suelo trăia sentimentul că pe chipul lui curgea un lichid mai dens și mai cald decât mierea, umezindu-i părul, chipul, umerii. Era cuprins de extaz, învăluit în grația divină și în iubirea care susține totul în univers. Și ne iartă nouă datoriile noastre, taie nodul tuturor atașamentelor, scoate-ne din acest cerc vicios… Și, odată realizat acest botez, când a încetat să mai tremure copleșit de emoție, a știut că a făcut exact ceea ce trebuie.

Simt acum dorința de a împărtăși acest mesaj lumii întregi. Simt că am în mine un vulcan care dorește să erupă“,

spune Suelo servindu-se, în holul hotelului, dintr-o ceașcă de cafea oferită din partea casei.

Daniel este un tip echilibrat, cultivat și sobru, dar mai ales foarte simpatic. Cine nu s-ar oferi să-l ajute, impresionat fiind de sinceritatea pe care o manifestă în tot ceea ce face? La Moab, fost oraș minier, devenit un fel de Mecca al bicicletelor de teren, a devenit o figură cunoscută, beneficiind în felul acesta de atenția binevoitoare a comunității. Însă dacă s-ar fi drogat, dacă ar fi fost alcoolic sau pur și simplu un amărât al străzii, care ar fi fost șansele să supraviețuiască? Cu alte cuvinte, experiența lui Daniel Suelo este experiența lui Daniel Suelo. I se amintește adesea. Iar el încuviințează, gândindu-se la eșecul „Tribului fără bani“ (The Moneyless Tribe). Vara trecută, la cererea mai multor discipoli întâlniți pe net, a acceptat să fie liderul unei comunități nomade care să trăiască conform principiilor sale de gratuitate. Însă grupul de aproximativ șase-șapte persoane nu a rezistat prea mult timp, subminat fiind de egoismul unora dintre membri și de neputința reală a tuturor de a renunța cu adevărat și definitiv la bani. Își amintește cu tristețe:

Chiar și cei mai fervenți dintre ei își ascundeau câțiva dolari pentru abonamentul telefonului. Nu-și puteau închipui viața fără Facebook!

Tot în perioada când se „elibera“ de bani, Daniel s-a „eliberat“ și de numele său de familie, Shellabarger, alegându-și un altul, care să-i amintească de ceea ce îi susține cu adevărat existența: pământul, glia, suelo în spaniolă.

Articol preluat din Programul Taberei yoghine de vacanță Herculane 2014 publicat la editura Shambala, tipărit de Ganesha Publishing House.


Tags : , , , , , , , , , , ,

Daca v-a placut acest articol, va rugam lasati-ne un comentariu sau abonati-va pentru a primi viitoarele articole.

Lasa-ne un comentariu