Posts Tagged ‘alergie

Mierea de albine şi alte produse apicole şi…luciditatea


ATENŢIE! Player-ul postului de Radio Bio Eden Lyfe se deschide automat, la încărcarea paginii. Îl puteţi opri sau îi puteţi ajusta volumul, după preferinţe.

De când mă ştiu am fost preocupat de alimentaţia sănătoasă şi de menţinerea sănătăţii prin mijloace naturale, iar mierea, polenul şi celelalte produsele apicole le consideram parte integrantă a acestui mod de viaţă.

De aceea am fost şocat când am aflat că (raw-)veganii nu consumă miere pentru că „e un produs de origine animală“ şi „se obţine prin exploatarea animalelor“.

Isteria anti-miere e atât de mare încât în unele comunităţi (raw-)vegane de pe Facebook dacă îndrăzneşti să pronunţi cuvântul „miere“ eşti excomunicat urgent, definitiv şi fără drept de apel din acea comunitate.

Rolul acestui articol este să explice atât modul în care se obţine fiecare produs apicol în parte, cât şi aspectul exploatării animalelor, astfel încât să ne dăm seama care produse apicole sunt obţinute etic şi responsabil şi care nu.

Personal prefer termenul de produs obţinut etic şi responsabil în loc de produs raw-vegan din motive lingvistice pe care o să le explic într-un articol separat.

O veste foarte proastă

Pentru început am o veste foarte proastă pentru toţi vegetarienii, veganii, raw-veganii şi alţi vajnici luptători care pretind că sunt împotriva exploatării albinelor: oamenii buni, cu cât consumăm mai multe alimente vegetale, cu atât mai mult suntem OBLIGAŢI de natură (sau mai bine zis de ordinea divină din această lume), să „exploatăm“ albinele (eu prefer termenul de colaborare cu albinele din raţiuni pe care o să le explic mai jos).

De ce? Pentru că marea majoritate a alimentelor consumate de un vegan/vegetarian au nevoie polenizarea făcută de albine pentru a produce fructe sau seminţe. Chiar se spune că dacă ar dispărea albinele şi omenirea ar dispărea, din lipsă de hrană, în doar câţiva ani.

În schimb un „carnivor“ care se hrăneşte cu carne produsă în ferme industriale e mai puţin dependent (dar nu total independent) de albine, deoarece animalele pe care el le consumă sunt hrănite mai mult cu cereale, care se polenizează cu ajutorul vântului, nu al albinelor.

Ştiu că există şi alţi polenizatori în afara albinelor, dar sunt mult mai puţini eficienţi, iar unele flori chiar nu pot fi polenizate decât de albine.

Foloasele albinelor

Iată câteva citate edificatoare dintr-o carte tipărite în urmă cu 70 de ani [1].

Darwin a făcut mai mulţi ani la rândul încercări… El a semănat trifoiu şi rapiţă în jurul stupinei, şi când au înflorit aceste plante, el a acoperit câteva flori cu o pânză subţire şi rară (cum e tifonul) care să nu lase albine să umble la aceste flori; a numărat apoi sămânţa legată de florile acoperite şi de cele neacoperite, din care albinele au supt miere. În 20 de gogoşi de trifoiu, ale căror flori au rămas neacoperite, a găsit 2290 de seminţe, iar din 20 de gogoşi, rodite de florile cari fuseseră acoperite, numai în 6 a găsit puţină sămânţă, iar 14 au fost seci.

Altă încercare s-a făcut, în 1920, în America, cu 3 meri de aceeaşi mărime. Unul a fost acoperit cu o pânză rară, pentru ca albinele să nu se poată apropia de flori. Florile celorlalţi pomi au putut fi cercetate de albine. Rezultatul recoltei a fost: mărul acoperit cu pânză a dat 20 kg de mere, iar ceilalţi, 160 şi 200 kg.

Dar albinele mai aduc folos şi prin aceia că împiedică înmulţirea gângăniilor, care strică poamele. S-a dovedit că albina, pătrunzând adânc în floare, scutură jos ouăle puse de fluturi în florile de măr, ba că dă jos chiar viermii cari au ieşit din aceste ouă în floare şi cari mai târziu vor intra înăuntrul poamelor.

Acesta ultim aspect, pe care nu l-am mai găsit menţionat în nici o altă parte, pare că explice de ce merele de la merii din grădina mea, deşi nu-i tratez în nici un fel (nici chimic, nici natural) au foarte foarte rar viermi. Se pare că meritul e al zecilor de stupi ai unui vecin.

S-a băgat de seamă că rapiţa, care e mai aproape de stupină, e mai puţin năpădită de purici. Se vede că prin clătinarea ce o pricinuiesc plantelor şi prin bătaia aripelor, albinele turbură liniştea puricilor şi împiedică înmulţirea lor.

Învăţaţii au socotit şi au aflat că folosul ce-l aduce albina la rodirea pomilor şi a semănăturilor, întrece de zece ori, câştigul ce-l are stuparul din mierea ei.

Iată nişte adevăruri vechi de aproape un secol, iar acum noi, oamenii moderni, ne-am trezit că suntem mai deştepţi decât Dumnezeu şi susţinem că nu mai avem nevoie de albine pretinzând că „nu vrem să le exploatăm“.

Iar dacă vi se pare că oamenii de acum 70 de ani aerau cam înapoiaţi şi nu se pricepeau, haideţi mai în zilele noastre. Pe forumul de pe casa-apicultorilor.infoam găsit un citat preluat la rândul lui de pe siteul FAO:

Valoarea economică a polenizării în Europa de Vest este estimată a fi de 30-50 ori mai mare decât valoarea mierii şi a celorlalte produse apicole ale stupului. În Africa, această valoare este uneori estimată a fi şi de 100 de ori mai mare decât valoarea de recoltei de miere, în funcţie de tipul de cultură.

 

Într-o ţară ca Danemarca, aproximativ 3000 de tone de miere sunt recoltate în fiecare an, acestea având o valoare de cca. 7,6 milioane €.

Cu toate acestea, valoarea seminţelor oleaginoase, fructelor şi fructelor de pădure create prin munca de polenizare a albinelor este estimata a fi între 200 şi 400 de milioane €.

ftp://ftp.fao.org/docrep/fao/012/i0842e/i0842e09.pdf

Cei care chiar vreţi să vă documentaţi puteţi căuta mai multe pe site-ul FAO.

Aşadar noi „ierbivorii“ profităm, direct su indirect, de zeci şi zeci de ori mai mult din „exploatarea“ albinelor, decât profită stuparul însuşi. Chiar dacă nu mâncăm miere, polen sau alt produs apicol.

Aşadar cine e cel mai mare „exploatator“ al albinelor? Stuparul sau noi vegetarienii, veganii sau raw-veganii?

Culmea ironiei este că nu avem alternativă la această situaţie.

Dar ce ar fi să nu-i mai spunem exploatare, ci colaborare? Şi chiar să ne comportăm aşa. O să explic mai jos acest lucru.

Organizarea socială a familiei de albine

Pentru a înţelege mai bine cum se obţine fiecare produs apicol e necesar să înţelegem mai întâi cum e organizată o familie de albine.

În fiecare familie de albine există trei categorii sociale sau caste:

1.) Matca sau femela reproducătoare

Matcă înconjurată de albineMatcă înconjurată de albine

În fiecare familie de albine există o singură matcă. Nu e loc pentru a doua.

Pe la sfârşitul lunii mai familia de albine creşte alte mătci, fie cu scopul de a o înlocui pe cea veche, fie cu scopul de a roi.

De fiecare dată când apare astfel o nouă matcă, între matca nouă şi cea veche va avea loc o luptă pe viaţă şi pe moarte. O luptă fără menajamente, fără mănuşi, fără armistiţii sau refugiaţi. O matcă trăieşte, cealaltă moare. E singura dată când matca îşi foloseşte acul din dotare.

Există o singură situaţie în care două mătci se tolerează reciproc pentru foarte scurt timp: atunci când familia de albine se pregăteşte de roit. În acest caz o mare parte dintre albinele lucrătoare îşi umplu guşa cu miere şi împreună cu matca mai bătrână părăsesc stupul mamă căutându-şi altă locaţie.

Rolul mătcii este să depună ouă, cât mai multe ouă, din care apar albinele lucrătoare şi, atunci când e necesar, trântorii sau alte mătci. Cu cât matca depune mai multe ouă, cu atât respectiva familie de albine e mai puternică, poate face mai multe provizii şi supravieţuieşte mai uşor peste iarnă.

Numărul de ouă depuse de o matcă zilnic variază în funcţie prolificitatea mătcii, de cantitatea de nectar culeasă de albine şi de sezon, variind de la (aproape) zero, pe timp de iarnă, la câteva mii de ouă pe zi în plin sezon de cules.

Matca e hrănită de către albinele lucrătoare, pe tot parcursul vieţii ei, cu lăptişor de matcă.

În general o matcă trăieşte 2-5 ani.

2.) Albinele lucrătoare

Din punct de vedere sexual albinele lucrătoare sunt femele castrate hormonal de hormonii emişi de matcă.

În atribuţiunile lor intră orice activitate necesară stupului mai puţin depunerea ouălor, care e îndatorirea mătcii şi, evident, împerecherea mătcii care e îndatorirea masculilor (trântorii).

Ele culeg nectarul şi polenul; produc mierea, ceara, propolisul şi lăptişorul de matcă; ventilează stupul când e prea cald vara şi îl încălzesc iarna; hrănesc puietul; fac curat în stup sau apără stupul de intruşi etc. etc.

Într-o familie de albine sunt de la 2-3000 de albine, pe timp de iarnă, până la peste 100.000 de albine în plin sezon de cules.

O albină lucrătoare trăieşte 35-40 de zile vara, iar cele apărute toamna trăiesc până primăvara, adică 6-7 luni.

3.) Masculii (Trântorii)

Masculii albinelor nu sunt numiţi întâmplător trântori, spre deosebire de masculii altor specii de pe această planetă şi în contrast cu albina lucrătoare, ei au doar două funcţii: mâncare şi sex. Adică să se hrănească bine pentru a fi puternici şi să bată coclaurile pentru a se împerechea cu mătcile.

Se pare că trântorii mănâncă (sunt hrăniţi) doar cu nectar proaspăt, nu cu miere. Aceasta explică de ce ei apar în stup pe la sfârşitul lunii mai şi dispar spre sfârşitul verii, când de fapt nici nu mai sunt necesari.

Cum apar cele trei caste de albine

Primul mod de diferenţiere a celor trei caste de albine constă în faptul că matca şi albinele lucrătoare apar din ouă fecundate, pe când trântorii apar din ouă nefecundate (altfel spus trântorii nu au tată, ci doar mamă).

Al doilea element care produce diferenţierea este alimentaţia primită în stadiul de larvă[2], astfel:

Cum sunt create produsele stupului de către albine

Mierea

Mierea este hrana energetică a albinelor, furnizându-le atât energia necesară diverselor activităţi, cât şi energia necesară să supravieţuiască peste iarnă.

Probabil că puţini dintre dumneavoastră ştiu că, în funcţie de sursa din care se obţine, mierea se împarte în două categorii care trebuie tratate distinct: mierea florală şi mierea de mană.

Mierea din flori

Pentru producerea mierii albinele culegătoare zboară din floare în floare şi absorb nectarul pe care îl depozitează în guşă până când ajung în stup.

Pentru un kilogram de miere adus în stup albinele vizitează 1,5-2 milioane de flori de salcâm sau 4-6 milioane de flori de sulfină sau 6 milioane de flori de trifoi [2 p.186] etc.

În principal nectarul conţine zaharoză (polizaharid) şi glucoză (monozaharid), dar mai poate conţine şi alte polizaharide: maltoza, melitoza, melibioza, trehaloza, rafinoza, dextrine etc. Deoarece polizaharidele nu pot fi absorbite direct în organism e necesară transformarea lor în monozaharide. Acest lucru se produce atât datorită enzimelor prezente chiar în nectar la momentul culesului, dar mai ales invertazei produsă de glandele faringiene ale albinei culegătoare.

Datorită acestor enzime într-o oră 50% dintre polizaharide sunt scindate în monozaharide, iar restul procesului se finalizează în următoarele 24 de ore, astfel încât în miere mai rămâne la final doar 0,5%÷1,3% zaharoză.[2 p.197]

După aducerea în stup a nectarului, prin ventilaţie, este eliminat din el excesul de apă astfel că, în final, mierea va conţine aproximativ: 28÷37% glucoză, 37÷39% fructoză, 5÷11% maltoză, 0,5÷1,3% zaharoză, 17% apă.

După cum vedem, în realitate, mierea nu este digerată de albină deoarece nectarul NU ajunge în stomacul albinei. Nectarul e doar adunat în guşă şi apoi regurgitat în faguri. Altfel spus albina face cu nectarul cam ce face elefantul cu apa: o absoarbe pe trompă, apoi o elimină.

Deoarece zborul albinei culegătoare necesită un consum de energie, când albina respectivă are nevoie de hrană deschide „supapa“ dintre guşă şi stomac, permiţând unei părţi din nectar să treacă în stomac pentru a fi digerat şi consumat.

Concluzie despre mierea florală: având în vedere cele de mai sus, respectiv că nectarul nu e digerat şi absorbit în corpul albinei, ci doar cules, transportat în guşă şi ventilat, mie personal mi-e greu să consider mierea din flori ca fiind produs de origine animală.

Eu personal consider că mierea din flori e un produs vegetal, obţinut cu ajutorul animalelor sau, mai corect spus, al insectelor.

Mai mult, deoarece recoltarea ei, dacă e făcută cu atenţie şi cu grijă, nu implică provocarea de suferinţe albinelor consider mierea ca fiind un produs alimentar obţinut în mod etic şi responsabil.

Mierea de mană

Mierea de mană la rândul ei are două surse din care se obţine: de origine vegetală şi de origine animală.

Mana de origine vegetală este de fapt seva care apare, de obicei primăvara, pe unele plante sub formă de picături. Datorită faptului că aceasta este produsă în cantităţi foarte mici, nu ajunge să fie depozitată în faguri, deci nu aveţi de unde procura miere de mană de origine vegetală.

Mana de origine animală este produsă de nişte insecte parazite (Homoptere) care parazitează anumiţi copaci sugându-le seva.

Ţinând cont că aceste insecte parazite sunt sedentare şi nu au nevoie de multă energie, ele consumă doar o mică parte din zaharurile din seva plantei, însă au mare nevoie de proteine pentru a se dezvolta. Dar din cauză că seva plantei conţine foarte puţine proteine ele sunt nevoite să „filtreze“ mari cantităţi de sevă, surplusul fiind eliminat sub formă de picături dulci care sunt culese de albine.

Concluzie despre mierea de mană: având în vedere că, spre deosebire de albine, aceste insecte digeră, chiar dacă parţial, seva plantei înainte de a o elimina putem spune că mierea de mană are origine animală. Dar fiind că obţinerea ei nu implică suferinţă nici pentru albine, nici pentru insectele care parazitează plantele, putem spune că este un produs obţinut în mod etic şi responsabil.

Cum deosebim mierea de mană de cea florală

Probabil că acum vă întrebaţi cum deosebim mierea din flori de cea de mană? E foarte simplu.

În primul rând după culoare: mierea de mană e foarte închisă la culoare (vezi foto).

Miere de salcâm, miere polifloră,i miere de manăMiere de salcâm, miere polifloră şi miere de mană

În al doilea rând, o să vă spună stuparul. Ţinând cont că mierea de mană se vinde la un preţ mai mare decât cea din flori, deoarece conţine de 20 de ori mai multe minerale şi alte substanţe nutritive, puteţi fi sigur(ă) că dacă stuparul spune că e de mană atunci aşa este. Nu are nici un interes să vă mintă.

În al treilea rând mierea de mană se produce de obicei în pădurile de conifere (brad, molid, pin, ienupăr) unde nu sunt alte flori, deci şansa ca aceasta să fie amestecată cu cea de flori e foarte mică.

Dacă vreţi neapărat să evitaţi mierea de origine animală atunci ocoliţi orice borcan care poartă eticheta „miere de mană“ sau „miere de pădure“.

Polenul şi păstura

Albine aducând polenAlbine aducând polen în stup

Polenul este hrana proteică a albinelor necesară pentru creşterea puietului.

Polenul este cules de albină de pe floare, amestecat cu puţină salivă şi puţin nectar apoi este prins ca un mic ghemotoc pe picioruşele din spate pentru a fi transportat în stup.

Odată depus în faguri polenul suferă unele procese de fermentaţie devenind păstură.

Culegerea polenului se face blocând intrarea în stup cu o plăcuţă care are pe ea orificii astfel încât albina care are polen pe picioruşe să nu poată trece decât dacă renunţă la una din grăunţele de polen. Aceste grăunţe cad într-un sertar de unde sunt adunate de stupar.

Culegerea păsturei se face prin scoaterea ei manuală, cu o pensetă, din fiecare celulă a fagurelui. De aceea şi este mai scumpă decât polenul.

Concluzie despre polen şi păstură: deoarece polenul şi păstura nu sunt ingurgitate şi digerate de albine, ci doar recolate şi transportate eu personal le consider ca fiind produse vegetale, dar obţinute cu ajutorul animalelor.

Mai mult, deoarece recoltarea lor nu implică provocarea de suferinţe albinelor le putem considera ca fiind produse alimentare obţinute în mod etic şi responsabil.

Propolisul

Propolisul este obţinut de albine din mugurii unor plante cu conţinut bogat în răşini şi îl folosesc la dezinfecţia şi lustruirea interiorului stupului.

Fiind un foarte bun dezinfectant şi antibiotic oamenii cel mai mult îl folosesc sub formă de tinctură pentru vindecarea rănilor sau în caz de răceală.

Recoltarea lui de către apicultor se face prin răzuirea ramelor sau a pereţilor stupului.

Concluzie despre propolis: nefiind o secreţie a corpului albinelor, ci doar colectat şi transportat de acestea, consider că propolisul este un produs de origine vegetală, dar obţinut cu ajutorul animalelor.

De asemenea fiind că recoltarea lui nu implică nici o suferinţă din partea albinelor îl consider ca fiind un produs obţinut în mod etic şi responsabil.

Ceara

Ceara este secretată de glandele cerifere ale albinei între a 12-a şi a 18-a zi de viaţă a acesteia şi e folosită la construirea fagurilor.

Ceara de albine nu este aliment, dar e folosită în anumite unguente cu scop cosmetic sau medicamentos.

Concluzie despre ceara de albine: fiind o o secreţie glandulară e evident că ceara este un produs de origine animală, dar fiind că producerea şi recoltarea ei nu implică nici o suferinţă din partea albinelor putem considera că e obţinută în mod etic şi responsabil.

Lăptişorul de matcă

Lăptişorul de matcă este secretat de glandele faringiene ale albinelor tinere şi serveşte drept hrană larvelor de albină lucrătoare şi larvelor de trântor în primele trei zile după eclozare, iar mătcii pe toată durata ei de viaţă.

În mare procesul de producţie al lăptişorului de matcă decurge astfel:

  1. apicultorul lasă acea familie de albine fără matcă
  2. apoi introduce în stup nişte rame speciale care au pe ele multe botci (celule în care cresc mătcile) cu larve în ele;
  3. albinele, neavând matcă, depun din abundenţă lăptişor de matcă în jurul acelor larve pentru a le hrăni şi a obţine o matcă;
  4. după trei zile stuparul scoate ramele cu botci aruncă larvele din ele şi recoltează lăptişorul.

Acest proces repetându-se din primăvară până în toamnă.

Fiind foarte bogat în vitamine, hormoni şi aminoacizi lăptişorul de matcă e folosit în diverse tratamente.

Concluzie la lăptişorul de matcă: fiind o secreţie glandulară a albinei, lăptişorul de matcă este un produs de origine animală şi datorită faptului că obţinerea lui implică stresarea familiei de albine (prin îndepărtarea mătcii) şi omorârea larvelor folosite, NU este un produs obţinut în mod etic şi responsabil.

Apilarnilul

Dacă aţi fost oripilaţi de modul de obţinere al lăptişorului de matcă luaţi o pauză înainte de a citi despre apilarnil.

Apilarnilul este obţinut din larve de trântor, recoltate în ultima lor zi ca stadiu de larvă, împreună cu hrana care se află cu ele în celulă în acel moment. Da aţi citit bine: e vorba de larve tocate împreună cu hrana lor.

Noroc că sunt foarte puţini apicultori care practică acest „sport“.

Apilarnilul e folosit în tratamentul anemiilor şi slăbiciunii, fiind un produs vitalizant.

Concluzie la apilarnil: după cele descrise mai sus cred că e mai mult decât evident că apilarnilul este de origine animală şi că NU este produs în mod etic şi responsabil.

Veninul de albine

Veninul de albine este produs de glandele corespondente ale albinei şi păstrat în punga cu venin care este în corespondenţă cu acul albinei.

Veninul de albine este folosit în componenţa anumitor medicamente, în special antireumatice.

Cel mai răspândit aparat de recoltat veninul de albine constă dintr-o placă de sticlă peste care se pune o folie dintr-un cauciuc special, peste care se pune un grilaj din sârme conectate la curent electric pulsator de joasă tensiune. Acest dispozitiv se pune pe scândurica de aterizare de la intrarea în stup. Când o albină aterizează aici şi atinge două din firele grilajului este electrocutată şi ea, instinctiv, se „apără“ înţepând folia de cauciuc. Astfel veninul injectat de acul ei rămâne între placa de sticlă şi folia de cauciuc de unde este recoltat de stupar.

E evident că o familie de albine „tratată“ în acest mod va deveni foarte repede agitată şi agresivă.

Concluzie la veninul de albine: veninul de albine fiind produs de glandele acesteia este un produs de origine animală şi datorită faptului că obţinerea acestuia implică suferinţă pentru albine NU este un produs obţinut în mod etic şi responsabil.

Alte mituri legate de albine, miere şi produsele apicole

Produsele apicole se obţin prin exploatarea albinelor

Pentru a vorbi aceeaşi limbă să lămurim termenul a exploata. Dexonline.ro ne spune că:

A exploata = însuşirea fără echivalent a unei părţi din munca producătorilor nemijlociţi de către cei ce dispun de mijloace de producţie.

sau că:

A exploataFig. Faptul de a profita, de a trage folos în mod abuziv, a asupri, a prigoni, a oprima, a împila

Ori nici una dintre aceste definiţii nu se aplică relaţiei apicultor-albine.

E adevărat că, datorită necunoaşterii, mulţi au impresia că apicultorul este doar un trântor mai mare, care trece prin stupină doar ca să golească fagurii plini cu miere şi atât. Ceea ce e total fals.

Ori în această relaţie apicultor-albine fiecare parte oferă celeilalte ceea ce ea ştie să facă cel mai bine, iar cealaltă parte nu poate să o facă sau ar face-o cu mult efort. O să enumăr doar câteva:

Dacă vi se pare că acestea sunt „floare la ureche“ vă recomand următorul experiment: renunţaţi la tot ce aveţi, inclusiv la hainele de pe voi şi mutaţi-vă într-o grotă pentru un an de zile. După trecerea acelui an mai stăm de vorbă… Dacă o să mai avem cu cine… Dar sunt convins că nu veţi rezista nici măcar o zi în acest experiment.

Ce oferă albinelor stuparului? Ceea ce ştiu ele să facă cel mai bine şi o fac cu plăcere: miere, polen, ceară, propolis. Observaţi că nu am pus pe listă celelalte produse apicole pe care eu nu le consider ca fiind obţinute în mod etic şi responsabil, şi care oricum sunt recoltate de foarte puţini stupari.

Deci avem exploatare sau colaborare? Primeşte fiecare ceva de la celălalt, sau nu?

Eu zică că această colaborare e vitală pentru ambele părţi. Oamenii ar muri în foarte scurt timp de foame, dacă nu ar exista albinele care să facă polenizarea, iar multe familii de albine ar muri dacă nu ar fi protejate şi îngrijite de stupar.

Albinele au trăit milioane de ani şi fără noi, deci o vor face şi în continuare

Corect… Şi oamenii au trăit milioane de ani în grote şi peşteri, dezbrăcaţi sau înveliţi doar în blănuri, dar nu cred că mai e vreun om întreg la minte care să se întoarcă la acel mod de viaţă.

Toţi preferă să se lase „exploataţi“ de angajatori ca să aibă o casă cât mai mare şi mai frumoasă, maşini cât mai luxoase…

Atunci de ce albinele nu ar prefera schimbul: casă curată şi sigură contra muncă (miere)? De ce ar trebui să se chinuie prin scorburi şi crăpături de stâncă unde clar mortalitatea familiilor de albine e mult mai mare decât într-o stupină?

Şi ar mai trebui să ştiţi că spre deosebire de alte animale care pot fi ţinute cu forţa în lanţ sau în cuşcă, albinele nu pot fi ţinute cu forţa în stup. Dacă le deranjează ceva îşi iau mierea şi pleacă. Ori faptul că nu pleacă de la stuparul „exploatator“… spune mult. Pentru cei inteligenţi.

Pe de altă parte „fără noi“ înseamnă total „fără noi“. Adică ar trebui să ne facem bagajele cu mic, cu mare, toţi cei peste 7 miliarde de oameni, şi să ne mutăm pe altă planetă ca să nu mai interacţionăm cu ele. Şi cum aşa ceva nu se poate, iar noi oamenii suntem fiinţe „civilizate“ şi cu naturelul simţitor imediat tăiem orice pom care are o scorbură pentru că e urât şi „e sursă de boli şi dăunători“. Practic am lăsat albinele fără posibilitatea de a-şi mai găsi un loc unde să trăiască libere. Deci cum ar putea trăi fără noi?

Şi dacă am mai desfiinţa şi stupinele pentru a face pe placul unor vegani (nu a tuturor), ar însemna ca albinele să dispară aproape total şi urmarea imediată ar fi reducerea drastică a producţiei agricole, urmată de foamete la nivel global şi chiar dispariţia oamenilor.

Iată unde duce o gândire simplistă, incapabilă să vadă lucrurile în adevărata lor valoare şi care mai şi pretinde, în mod stupid, că o face spre binele albinelor.

Mierea e hrana albinelor, iar omul le-o fură

Da e hrana lor, dar nu o furăm.

Am arătat mai sus că vorbim de fapt de o colaborare. Ori într-o colaborare 1+1≠2. Într-o colaborare 1+1=3, 5, 10 sau chiar 1000, în funcţie de cât de bine sunt organizate părţile implicate.

Asta trebuie să înţelegem noi oamenii moderni: colaborarea e cea care construieşte şi aduce progresul, nu lupta şi concurenţa. Şi probabil că asta trebuie să învăţăm de la albine.

Ca să fiu mai clar: datorită faptului că stuparul face pentru albine ceea ce lor le-ar cere foarte mult efort, sau le-ar fi imposibil, albinele folosesc resursele astfel economisite pentru a produce miere, polen şi ceară în cantităţi mult peste nevoile lor şi care în mod natural nu ar fi reuşit să le producă. De aceea nu o să vedeţi niciodată o familie de albine „sălbatice“ care să producă 50 kg de miere într-o vară, oricât ar fi culesul de bogat.

Iar stuparul ia de la albine doar ceea ce acestea au produs în plus, tocmai datorită ajutorului adus de el. Deci nici vorbă de furt.

Albinele sunt hrănite cu zahăr pentru a falsifica mierea

Incorect. Nici un stupar întreg la minte nu-şi hrăneşte albinele cu zahăr ca să falsifice mierea, dintr-un motiv foarte simplu: zahărul duce la scurtarea vieţii albinelor şi foarte rapid stupii lui ar deveni extrem de slabi şi ar muri în prima iarnă.

Aceasta nu înseamnă că mierea nu poate fi falsificată cu zahăr, doar că nu aceasta este metoda.

Hrănirile cu zahăr sunt hrăniri de stimulare sau de completare.

În perioadele când culesul de nectar natural este slab (primăvara de exemplu) albinele hrănesc matca mai puţin, aceasta depune mai puţine ouă, familia nu se dezvoltă suficient şi când apare culesul principal (salcâm, tei etc.) stupul fiind slab, de abia îşi adună necesarul pentru el, sau nici măcar atât.

În aceste perioade fără cules stuparul face hrăniri de stimulare pentru a „păcăli“ albinele să creadă că există cules şi implicit matca să depună mai multe ouă. În acest fel la momentul culesului stupul e puternic şi adună miere suficientă şi pentru el şi pentru stupar. Hrănirile de stimulare se fac cu 100-300 g de zahăr pe zi, adică atâta cât consumă albinele pentru hrana lor. Nici vorbă să-l transforme în miere.

Hrănirile de completare se fac în anii foarte slabi d.p.d.v. apicol când albinele nu au reuşit să-şi facă provizii nici măcar pentru ele. Dar acestea sunt riscante deoarece pot duce la moartea familiei de albine înainte de ieşirea în primăvară.

Cineva zicea: „nu mai cumpăr miere de la stuparul X pentru că am văzut la el mulţi saci cu zahăr“. Păi depinde cum a fost anul respectiv d.p.d.v. apicol şi câţi stupi are. Dacă are să zicem 50 de stupi şi le dă, primăvara devreme, 300 g de zahăr/zi pentru stimulare, timp de 30 de zile rezultă: 50 stupi x 0,3 kg zahăr x 30 zile = 450 kg zahăr. Iată unde se duc sacii de zahăr. Pe stimularea albinelor, nu în miere.

Nu vreau să spun că stuparul X e „uşă de biserică“, dar nu judecaţi lucrurile în mod simplist, ci în toată complexitatea lor, unde caracterul omului respectiv e cel mai important.

Mierea zaharisită e falsificată cu zahăr

Incorect. De fapt e exact invers: mierea falsificată NU se zahariseşte.

Avem aici un exemplu de „limbajul dăunează grav sănătăţii“. Adică folosirea incorectă a unui termen ne face să tragem concluzii total greşite.

Mult mai corect e termenul de miere cristalizată.

Cristalizarea mierii e un fenomen natural, care se produce mai rapid sau mai încet în funcţie de tipul de miere, temperatura la care e păstrată, impurităţi (polen, ceară).

La noi cel mai rapid cristalizează mierea de floarea soarelui (cam în 3 săptămâni), iar cel mai încet cea de salcâm (cam în 2 ani).

Sfat: dacă vreţi să fiţi sigur(ă) că luaţi miere naturală cumpăraţi miere cristalizată şi consumaţi-o aşa sau topiţi-o în baie de apă la maxim 39°C.

Pont: cel mai greu se falsifică mierea de salcâm, deoarece e foarte greu să fie „fabricată“ miere atât de transparentă cum este cea de salcâm.

Mierea este 50% vegan şi 50% saliva albinelor

Fals. Albinele adaugă în nectar doar 0,2% enzime necesare pentru convertirea zaharurilor. Adică dintr-un kilogram de miere abia 2 grame sunt enzime adăugate de albină.

Şi e normal să fie aşa: într-un proces enzimele sunt necesare în cantităţi foarte mici.

O să consider mierea „un dar de la albine“ când…

Cineva zicea că „O să consider mierea «un dar de la albine» când va veni o albină să îmi spună: «te rog, serveşte, vreau să trăiesc într-o cutie, să primesc antibiotice şi fum (etc. etc.) doar ca să iţi ofer ţie, omule, munca şi hrana mea tot restul vieţii“.

În primul rând vreau să vă rog ca atunci când întâlniţi o albină care să vorbească şi să vă spună că îi place sau nu ceva, vă rog să o prindeţi foarte repede şi să fugiţi cu ea la televiziune. Ar fi cea mai extraordinară descoperire din biologie, în cele câteva miliarde de ani de evoluţie a vieţii pe această planetă. Vă daţi seama… o albină care vorbeşte…

În al doilea rând cred că am fost destul de clar mai sus, când am spus că vorbim de o colaborare reciproc avantajoasă între stupar şi albine, iar faptul că ele nu îşi iau catrafusele să plece din stupină, arată clar acceptul lor tacit. Sau vreţi un contract scris semnat de ele?… Eventual şi legalizat la notar?…

În al treilea rând l-aş întreba pe cel care a emis această idee filozofică de o profunzime extraordinară: tu de ce accepţi să trăieşti într-o „cutie“, de accepţi ca patronul să-ţi ia o parte din muncă, statul altă parte, primăria altă parte, de ce accepţi să fi vaccinat împotriva voinţei tale, chiar dacă asta îţi face rău? De ce nu te muţi domnule într-o grotă? Nu tu impozite, nu tu facturi la utilităţi, nu tu vaccinuri toxice… Stai aşa… aiurea… într-o „cutie“… Şi te laşi exploatat… De ce?…

Nu cumva pentru că această „cutie“ e curată, comodă şi îţi oferă protecţie? Şi atunci albinele de ce nu ar prefera să locuiască într-o „cutie“? De ce mă rog, o scorbură murdară, rece şi umedă ar trebui să fie mai comodă pentru albine decât o „cutie“ uscată şi curată?

Albinele sunt tratate cu antibiotice

Singurul tratament cu antibiotice se face doar în caz de locă (o boală infecţioasă a albinelor), care e destul de rară. Deci nu există tratamente preventive sau masive cu antibiotice (ca în zootehnie).

Mai rar se foloseşte FUMIDIL B (tot un antibiotic) în tratamentul nosemozei (diaree), însă tratamentul preferat în acest caz este de fapt PROTOFIL-ul, care este un extract de plante.

Aşa că şansa să consumaţi miere cu antibiotice e aproape zero.

Singurul tratament anual şi care se face la toate albinele este împotriva păduchelui varoa. Dar acesta nu este un antibiotic şi având în vedere că acel tratament este acceptat şi în apicultura bio, arată faptul că substanţa respectivă nu ajunge în miere.

Păduchele varoa este un parazit „importat“ din orient. Albinele de acolo au învăţat să se cureţe singure de el, dar fiind că cele din Europa nu au încă această deprindere e necesar să se aplice acest tratament anual.

Mierea e un aliment concentrat

Aşa şi?… De ce un aliment concentrat nu ar trebui consumat?

Oricum mierea nu se mănâncă nici cu lingura, nici cu polonicul. Mierea se foloseşte în cantităţi mici ca îndulcitor natural şi foarte sănătos.

Oricum, în afară de diabetici, mierea nu face rău nici în cantităţi mari.

Iată o persoană care a băut 1,5 kg de miere în douăzeci de secunde (da, douăzeci de secunde) şi nu numai că nu a păţit nimic, dar a şi recidivat şi anul următor a consumat aceeaşi cantitate în 17 secunde. Performanţele şi insistenţele omului se pare că i-a determinat pe organizatori să schimbe regulile concursului din „Cel mai mare mâncător de miere“ în „Cel mai mare mâncător de miere cu… linguriţa“.

Mierea nu e făcută pentru hrana omului

Serios?… Ce înseamnă că nu e făcută pentru hrana omului?

Înseamnă că nu ar fi digerabilă sau ar produce boli celor care o consumă. Ori eu nu am auzit până acum de nici un studiu care să spună că mierea, polenul sau propolisul ar produce boli. Nici unul. Toate scot în evidenţă efectele benefice ale produselor apicole.

E adevărat că mierea e interzisă bolnavilor de diabet şi că persoanele alergice nu pot consuma polen. Dar aceste persoane sunt deja bolnave, nu s-au îmbolnăvit din cauza produselor apicole.

Ca să nu roiască, apicultorul smulge aripile mătcii

Aceasta e o exagerare din mai multe puncte de vedere.

În primul rând nu e vorba de a smulge aripile, ci de tăia vârfurile aripilor mătcii, astfel încât aceasta să nu poată zbura prea departe în caz de roit şi astfel roiul, care nu se desparte de matcă, să fie uşor de recuperat de către apicultor.

În al doilea rând e o practică extrem de rară pentru că poate duce la rănirea mătci, apoi implicit la respingerea ei de către albine şi astfel ai mai multe pierderi decât beneficii. Eu unul nu am întâlnit nici un apicultor care să facă aşa ceva. Dacă vedem un filmuleţ pe Youtube cu asta nu înseamnă că se şi practică.

Fiind că le luăm mierea, albinele muncesc mai mult şi mor mai repede

Încă o dată, repet, ce am spus mai sus: datorită faptului că apicultorul face lucruri care albinelor le-ar lua foarte mult timp, acel timp rămas e folosit de albine pentru a culege nectar mult mai mult decât ar face-o în stare sălbatică.

Deci nu muncesc mai mult, muncesc doar ceea ce ştiu ele să facă mai bine şi cu plăcere. Iar asta prelungeşte viaţa, nu o scurtează.

Tu, dacă ai fi albină, ce ţi-ar place să faci mai mult: să locuieşti într-o scorbură umedă şi friguroasă şi să te aperi de urşi, şoareci şi alţi prădători? Sau să locuieşti într-o „cutie“ curată, apărată şi renovată de altcineva şi tu doar să culegi nectar?

De fapt tocmai datorită colaborării cu stuparul, rata de mortalitate la familiile „domestice“ e mult mai mică decât la cele „sălbatice“.

Singurul mod în care oamenii, dar nu stuparii, scurtează viaţa albinelor sunt pesticidele.

Ce ai zice dacă…

Am găsi la un moment dat un text, în engleză, care spunea aşa: „Ce ai zice dacă ţi-aş pătrunde cu forţa în casă, ţi-aş umple-o de fum, aş omorî «accidental» câţiva membri ai familiei, aş lua orice lucru care consider că nu-ţi trebuie, pretinzând în acelaşi timp că îţi fac un mare favor?“.

Aici trebuie să fac câteva observaţii:

  1. Dincolo de talentul literar al celui care a scris aceasta observăm că e o fiinţă care, pe lingă lipsa cunoştinţelor despre apicultură, vede relaţiile cu cei în jur doar din prisma exploatator-exploatat. Nu e capabil să înţeleagă că în această lume există şi colaborare, chiar între specii total diferite.
  2. Utilizarea fumului nu e obligatorie. Am cunoscut doi apicultori care nu foloseau deloc fumul şi nici nu erau înţepaţi de albine deşi lucrau fără mască.
  3. Referitor la omorârea accidentală a unor albine, l-aş întreba pe autorul acestui text dacă şi-a privit vreodată masca maşinii după o goană într-o seară caldă de vară? Să vadă câte insecte nevinovate au fost omorâte doar ca ea să se poată deplasa dintr-un loc în altul? I-ar trece prin cap să renunţe la maşină din acest motiv? Îmi vine greu să cred asta.Accidentele de automobil au făcut zeci de milioane de victime nevinovate, atât oameni cât şi animale. Nu am auzit până acum de nici un protest împotriva automobilelor. Oare de ce?…

    Omorârea unei fiinţe, fie şi accidental, e un act regretabil, nu vreau să justific în nici un fel acest lucru, dar haideţi să nu fim farisei…

Omul se crede superior, de aceea exploatează albinele

Fals.

Această „exploatare“ (care de fapt e colaborare, aşa cum am arătat mai sus), e de fapt o necesitate vitală.

Ordinea divină de pe această planetă ne obligă să colaborăm cu albinele. Vrem hrană multă? Avem nevoie de polenizare multă. Pentru aceasta nu ne putem baza pe câţiva stupi sălbatici aflaţi la zeci de kilometri de culturile noastre.

Apropo!!! Câţi dintre voi aţi întâlnit un stup sălbatic? Eu nu am întâlnit niciunul în peste 50 de ani de viaţă. Şi am umblat destul pe câmpurile şi prin pădurile din satul meu şi nu numai.

De fapt avem nevoie ca de aer de stupii aflaţi lângă culturi, iar aceşti stupi produc miere, polen, propolis şi ceară. Fără ei am fi muritori de foame… La propriu. Am arătat la începutul articolului de ce.

În aceste condiţii nerecoltarea produselor apicole ar aduce mai multe pagube chiar familiilor de albine, din motive descrise în orice manual de apicultură. Dar cine să citească aceste manuale?… E mult mai uşor să emiţi judecăţi pe Facebook şi să te crezi important pentru că nu „exploatezi albinele“, decât să te documentezi.

Nu ar fi mai bine să ne modificăm chiar valorile noastre morale şi să învăţăm de la albine că nimeni nu e superior altuia, şi că fiecare are locul lui în societate.

Oare nu de aceea ne-a lăsat Dumnezeu aceste fiinţe minunate în preajmă? Ca să învăţăm de la ele că buna organizare şi colaborarea sunt cele care au dus societatea mai departe?

Astea sunt regulile grupului

Am asistat la un moment dat la o foarte lungă discuţie despre utilizarea mierii pe un grup vegan de pe Facebook.

Majoritatea celor implicaţi în discuţie spuneau: „sunt vegan(ă), mănânc miere şi nu văd nici o contradicţie în asta“. Ceea ce mi se pare corect.

Alte persoane spuneau sunt vegană, mănânc miere, dar când public o reţetă scriu: „îndulcitor preferat“. Aceasta e aşa… ca să fim „corecţi politic“. Ceea ce uneori e bine, alteori nu.

Alte persoane aveau un singur argument: „acestea sunt regulile grupului, deci trebuie să te conformezi“. Punct.

Dacă grupul e grada cuiva, e corect. Nici mie nu mi-ar place să-mi vină cineva în curte şi să facă grătare, sau să-mi povestească cum se face cea mai bună friptură.

Dar dacă grupul e suma membrilor şi majoritatea consumă miere, de ce să nu pronunţ cuvântul „miere“? Ca să fiu „corect politic“?

Concluzie generală

Ca o concluzie la acest forte lung articol:

Vrem, nu vrem; ne place, nu ne place; vegani, vegetarieni sau „carnivori“ suntem obligaţi să creştem albine. Fără ele nu există polenizare. Fără polenizare nu există hrană. Fără hrană nu există oameni. Punct.

Produsele apicole se împart în:

Tu ce aiureli ai mai auzit despre albine? Lasă un comentariu, folosind cuvinte decente (prietenii ştiu de ce…), ca să ne minunăm şi noi.

 

Bibliografie

[1] – Călăuza stuparului, 1946

[2] – Stupăritul nou, Constantin Hristea, 1986

Sursa: https://www.fi-eco.ro/cu-luciditate-despre/despre-miere-produse-apicole-luciditate/

 



Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Absorbantele igienice cu bandă anionică


ATENŢIE! Player-ul postului de Radio Bio Eden Lyfe se deschide automat, la încărcarea paginii. Îl puteţi opri sau îi puteţi ajusta volumul, după preferinţe.

În acea perioadă neplăcută a lunii, în care fiecare femeie caută o protecție permanentă și o îngrijire mai specială, Absorbantul igienic Shuya cu bandă anionică, este aliatul perfect.
Absorbantele Shuya dispun de o combinație sinergică între oxigenul activ și anionii (ionii negativi) ,ce ajută în protejarea bacteriilor benefice și în încetinirea dezvoltării bacteriilor patogene. Acest lucru, redă femeii o energie vitală sporită, o menținere considerabilă a capacității naturale de curățare a femeii și o imunitate crescută.
Ionii negativi, au un rol deosebit de important în sănătatea femeii. Acești anioni (ioni negativi) sunt considerați ”vitamina aerului” având un aspect invizibil, inodor. Gradul de combatere a germenilor si bacteriilor este cu atât mai mare cu cât concentrația de ioni negativi în aer este mai sporită.Dacă ionii negativi au o concentrație mai mare de 5.000/cm3, corpul ajunge să capete abilități imunitare, antiinflamatorii și un grad înalt de reglare a presiunii sanguine.
Absorbantele igienice Shuya, față de absorbantele igienice obișnuite, degajă o concentrație de până la 6100 de ioni negativi/cm3, fiind cea mai crescută concentrație de ioni.
Prin pătrunderea ionilor negativi din vagin spre uter, sunt distruse bacteriile nocive, circulația sângelui este ameliorată, crește imunitatea, este menținută sănătatea fizice a femeii.
Oxigenul activ optimizează considerabil permeabilitatea absorbantelor igienice Shuya, crește rata schimburilor de oxigen, stopând dezvoltarea bacteriilor patogene.
Un rol deosebit de important îl are adaosul de mentă din componența produsului, care oferă o prospețime de durată, ferită de iritații.
Datorită nivelurilor crescute de oxigen activ si anioni, are loc o mai bună absorție a nutrienților, sunt eliminate deșeurile, iar sângele se curăță. Secrețiile hormonale sunt păstrate la nivelurile normale prin adaptarea pH-ului sanguin și prin ameliorarea activității celulare.


Beneficii:

  1. -Este eliberată o concentrație pană la 6.100 de ioni negativi/cm3; cea mai crescută concentrație de anioni până în timpul prezent.
  2. -Oxigenul activ este distribuit uniform, fiind prezent în componența lui esență de mentă cu proprietăți antiinflamatorii, antibacterian, stimulând organismul;
  3. -lichidul este de 3 ori mai rapid absorbit față de absorbantele obișnuite, datorită stratului absorbant cu fire de mătase și bumbac.
  4. -produsul deține un strat de scurgere a lichidului cu o formă incomparabilă și orificii în formă de pâlnie pentru o absorție mai rapidă cu prevenirea scurgerii în lateral al lichidului.
  5. -designul cu bandă adezivă redă o siguranță și un confort mai ridicat pentru întreaga zi, fiind o utilizare de încredere în orice împrejurare.
  6. -adezivul nu este toxic și nu lasă reziduri;
  7. -materialul fin din bumbac este lipsit complet de clor și de alte procese de înalbire.
  8. -este un produs 100% natural, bio-degradabil, și anti-alergic.
  9. -combinația dintre oxigenul activ și anioni contribuie în menținerea pH-ului.
  10. -Nivelul de umiditate este păstrat, lucru datorat ambalajului din folie de aluminiu.

 

 

 

Absorbantul Shuya deține 8 straturi de protecție:

 



Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Biorezonanţa: investigare, diagnosticare, tratament

ATENŢIE! Player-ul postului de Radio Bio Eden Lyfe se deschide automat, la încărcarea paginii. Îl puteţi opri sau îi puteţi ajusta volumul, după preferinţe.


Emisiunea “RESPONSABILITATE pentru SĂNĂTATE”, la Radio BIO EDEN LYFE-ROMÂNIA, online, difuzată live în data de 20 martie 2017.

O discuţie liberă, fără cenzură sau tabu-uri despre :
-ce reprezintă biorezonanţa?
-rezonanţa şi alte domenii ale cunoaşterii umane;
-avantajele metodei: neinvazivă, nedureroasă etc.;
-potenţialul gigantic de investigare, diagnosticare şi tratament.




Invitatul emisiunii: dl.Marin Şerban, terapeut psihospiritual
Redactori: Nicuşor Ploşniţă, nutriţionist, Daniel Tărcuţă, ing. ind.alimentară.
Procesare audio&video: DIO PRODUCTION STUDIO
Contact: 0721.259.276 // 0747.128.077 // 0766.340.035



Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Antioxidanţii care îţi prelungesc viaţa



Cercetările moderne asupra proceselor metabolice au pus în evidenţă rolul deosebit de important al substanţelor cu efect antioxidant în menţinearea unei bune funcţionări a organismului. Degradarea care apare odată cu vârsta, diminuarea performanţelor sistemului imun precum şi degradarea accentuată ce se observă în cazul bolilor degenerative sau a cancerului, se datorează în mare parte supunerii trupului la un stres oxidativ permanent ca urmare a multitudinii de substanţe chimice pe care le introducem în organism prin alimentele (ce conţin pesticide, îngrăşăminte chimice, conservanţi, potenţiatori de gust, îndulcitori etc.) şi băuturile (ce conţin coloranţi, îndulcitori, conservanţi etc.) pe care le consumăm şi prin aerul tot mai poluat pe care îl respirăm.

Stresul oxidativ este dat de radicalii liberi care se acumulează în organism. Aceştia sunt molecule disfuncţionale cărora le lipseşte un electron şi sunt foarte instabile, iar pentru a-şi redobândi echilibrul „fură” electroni de la moleculele învecinate, care vor „fura” la rândul lor de la alte molecule, şi aşa mai departe, într-un efect de cascadă. În consecinţă, se produce o destabilizare metabolică şi o degradare celulară accelerată. Substanţele antioxidante stopează acest lanţ fatidic, punând la dispoziţia organismului electronii necesari pentru echilibrarea radicalilor liberi rezultaţi în procesele metabolice.

Tocmai de aceea, pentru menţinerea structurilor organismului în stare de bună funcţionare, este necesar ca în alimentaţia noastră să fie prezente legume, fructe, seminţe, uleiuri bogate în antioxidanţi naturali.

Vom prezenta în continuare câţiva din cei mai puternici antioxidanţi naturali.

Resveratrolul

Antioxidant extrem de puternic, resveratrolul exercită în organism o paletă largă de acţiuni menite să prevină îmbătrânirea ţesuturilor şi apariţia diferitelor boli grave, precum şi să readucă starea de sănătate şi vitalitate în caz de boală.

Se spune că resveratrolul este cel mai puternic antioxidant dintre cele care au fost descoperite până în prezent. Diferite studii au arătat că este de 4-5 ori mai puternic decât beta-carotenul, de 20 de ori mai puternic ca vitamina C şi de 50 de ori mai puternic ca vitamina E.

Din punct de vedere chimic, resveratrolul este un polifenol care, pe lângă virtuţile terapeutice pe care le are, prezintă şi proprietăţi colorante. Această substanţă magică, aşa cum o numesc unii cercetători, se găseşte în primul rând în fructele de culoare închisă – indigo-vişiniu spre negru. Dintre acestea amintim: strugurii negri, dudele negre, prunele închise la culoare, lintea neagră, fasolea neagră, cireşele negre, coacăzele negre, corcoduşele negre, afinele, murele, sâmburii de struguri negri. Însă, resveratrol găsim şi în legumele şi fructele de alte culori, cum ar fi ceapă roşie, varză roşie, fragi, alune, varză de Bruxelles. Cu toate acestea, studiile arată că cea mai mare cantitate de resveratrol se găseşte în coaja boabelor de struguri – aproximativ 50-100µg/g, aproape dublu faţă de oricare alt aliment.

Resveratrolul a fost pentru prima dată izolat şi apoi menţionat într-un articol ştiinţific de către cercetătorul japonez Michio Takaoka în 1940. Acesta a reuşit izolarea acestui antioxidant din planta medicinală toxică numită Veratrum album (spânz), varietatea grandiflorum, iar numele compusului i-a fost dat după faptul că este un derivat de rezorcinol (resveratrol) din speciile veratrum (resveratrol). În 1963, resveratrolul a fost izolat din planta Fallopia japonica (troscot japonez), fam. Polygonaceae. De asemenea, resveratrolul se mai găseşte în pinul neted – Pinus strobus. Cercetătorii moderni au început studiile referitoare la virtuţile acestui compus abia în anii ’70, după ce au observat că viţa de vie producea resveratrol dacă era infectată cu fungi. Ulterior, cercetările au arătat că plantele produc resveratrol ca răspuns faţă de vătămări sau boli, ca un mecanism de protecţie menit să limiteze rana sau infecţia.

Factor antioxidant şi antitumoral

În cazul fiinţei umane s-a constatat că acest compus polifenolic, resveratrolul, adună şi îndepărtează din organism radicalii liberi, ceea ce înseamnă că limitează şi face să scadă stresul oxidativ din organism şi acidoza conexă care apare. Prin acţiunea antioxidantă pe care o are resveratrolul împiedică acumularea de stres oxidativ în organism. Cercetările din ultimii ani au arătat că în cazurile de cancer organismul prezenta o încărcare acidă masivă, de aceea acţiunea puternic antioxidantă a resveratrolului se poate spune că este şi antitumorală.

În plus, acţiunea anti-cancerigenă a resveratrolului nu se rezumă doar la activitatea sa antioxidantă, ci şi la intervenţia directă asupra ratei de multiplicare a celulelor tumorale, scăzând-o cu 50% şi, în anumite cazuri, chiar stopând acest proces care reprezintă, de fapt, creşterea tumorii în dimensiuni. Experimental s-a arătat că resveratrolul inhibă proliferarea celulelor în liniile celulare de cancer de pancreas. De asemenea, în anumite linii celulare tumorale s-a observat că resveratrolul induce chiar apoptoza (moartea celulară programată a) acestor celule.

Cercetătorii au mai observat că resveratrolul are acţiune antiangiogenică – împiedică formarea vascularizaţiei tumorilor, oprind astfel „hrănirea” şi, prin urmare, stopând şi pe această cale creşterea masei tumorale. Studii ale diferitelor echipe de cercetători au arătat că acest proces menţionat anterior se realizează prin blocarea, de către resveratrol, a exprimării în celulele tumorale a factorului de creştere a endoteliului vascular, VEGF (factor de creştere endotelial vascular). De asemenea, s-a observat că resveratrolul împiedică apariţia altor tumori în organism, în cazul în care în organism deja există o anumită tumoră. S-a constatat că prezintă o activitate antitumorală, în special, faţă de cancerul de piele (melanomul malign), cel digestiv, de colon sau de sân. Mai putem menţiona şi efectele benefice ale resveratrolului în caz de eroziune cervicală, fibrom uterin, nodul mamar.

Factor pro-regenerant şi anti-îmbătrânire

Diferite studii au arătat că resveratrolul stimulează capacitatea de regenerare a celulelor sănătoase şi înmulţirea lor. Mai mult decât atât, a fost descoperit faptul că resveratrolul prezintă o acţiune pro-regenerantă şi anti-îmbătrânire asupra ţesuturilor. Aceasta se pare că se datorează capacităţii resveratrolului de a induce formarea de celule stem pluripotente, după cum arată rezultatele unui studiu realizat de un grup de cercetători chinezi şi publicat în 2011 în revista de specialitate Aging Cell.

La nivel celular resveratrolul stimulează producerea şi activitatea unor receptori răspunzători de metabolismul normal, aducător de sănătate, al grăsimilor şi carbohidraţilor, declanşând un set de procese celulare care susţin un profil metabolic de tinereţe, acţiune care şi ea explică acţiunea anti-îmbătrânire a resveratrolului. Prin activarea acestor receptori s-a observat că celulele ţesutului gras sunt împiedicate să mai absoarbă zahăr şi să îl transforme în grăsime, este redusă inflamaţia şi rezistenţa la insulină a celulelor adipoase şi este puternic stimulată funcţia mitocondriilor pentru producerea de energie.

Resveratrolul conferă o protecţie deosebită materialului genetic nuclear, ADN-ului, ferindu-l de mutaţii, contribuind şi prin aceasta la prevenirea apariţiei tumorilor. În plus acesta ajută la refacerea structurii genelor afectate – împiedicând astfel transmiterea ereditară a aspectelor genetice care ar putea susţine diabetul şi hipertensiunea arterială.

De curând a fost dovedit faptul că resveratrolul este implicat în stimularea diferitelor procese mitocondriale pentru producerea de energie – oxidarea acizilor graşi, respiraţia mitocondrială, precum şi în stimularea gluconeogenezei, în producerea de glucoză din precursori neglucidici, şi deci refacerea rezervelor glucidice atât de necesare funcţionării organismului.

Protector al aparatului cardiovascular

Acest polifenol este un bun vasodilatator arterial care se opune expansiunii fibroase a cicatricei ce apare la nivelul muşchiului inimii după infarctul miocardic şi îmbunătăţeşte circulaţia sanguină la nivelul ţesuturilor şi organelor. El contribuie la scăderea colesterolului cu densitate mică (LDL), colesterolul „rău”, şi creşte nivelul colesterolului cu densitate mare (HDL), colesterolul „bun”. De asemenea, scade vâscozitatea sângelui, îmbunătăţind astfel circulaţia. Scade riscul apariţiei bolilor cardiovasculare cu aproape 50%. Susţine trombocitele în exercitarea funcţiei lor de oprire a sângerării în caz de hemoragie.

Cercetătorii afirmă că resveratrolul conferă o protecţie vasculară foarte puternică, prevenind apariţia bolilor de inimă, a hipertensiunii arteriale, a infarctului miocardic şi aterosclerozei.

O dovadă practică, în acest sens, o regăsim în ceea ce se numeşte „paradoxul francez”: deşi francezii au o alimentaţie foarte bogată în grăsimi, ei includ în consumul lor şi binecunoscutul pahar de vin roşu căruia acum îi putem atribui şi o valenţă salutară, pe lângă cea hedonistă.

Factor anti-diabetic

Diferite studii au arătat că resveratrolul este extrem de util în caz de diabet, deoarece ajută la scăderea nivelul glicemiei. Independent de această boală (diabetul zaharat), resveratrolul îmbunătăţeşte vederea. Aceste două efecte enumerate susţin eficienţa resveratrolului în caz de retinopatie diabetică. Cercetările ştiinţifice au arătat, de asemenea, că resveratrolul este util în prevenirea şi tratarea afectării retinei.

La nivel celular, resveratrolul exercită o influenţă favorabilă asupra metabolismului glucozei într-un mod care mimează restricţia calorică prelungită, reducând producerea de glucoză în celulele ficatului. În cazul animalelor de laborator care prezintă diabet, resveratrolul ajută la readucerea nivelului glicemiei la normal, prin modularea activităţii mai multor enzime implicate în metabolismul glucidelor.

Protector al sistemului nervos

Prin capacitatea pro-regenerantă şi antioxidantă puternică, resveratrolul  menţine buna funcţionalitate a celulelor nervoase. Este eficient împotriva disfuncţiilor neuronale şi a morţii neuronale fapt care, teoretic, ar fi de luat în seamă pentru boala Huntington (boală progresivă neurodegenerativă ereditară) şi boala Alzheimer. Resveratrolul îmbunătăţeşte şi memoria. Folosit în diferite experimente ştiinţifice, fiind injectat în doze mari la şoareci, resveratrolul a scăzut rata de creştere a neuroblastoamelor (tumori ale sistemului nervos).

Stimulent imunitar

Diferite studii au arătat că resveratrolul creşte imunitatea fiind extrem de eficient în revenirea la normal a funcţiei sistemului imun când aceasta este afectată din cauza stresului. Acestor acţiuni li se adaugă un puternic efect antiinflamator, antibacterian şi antialergic.

Îmbunătăţeşte calitatea vieţii

Studiile ştiinţifice au arătat că resveratrolul are capacitatea de a creşte durata şi calitatea vieţii având un efect de potenţare a tuturor mineralelor şi vitaminelor cu care intră în contact în organism, stimulând astfel metabolismul general şi îmbunătăţirea stării ţesuturilor. Prin stimularea regenerării ţesuturilor, resveratrolul menţine fermitatea şi elasticitatea acestora, inclusiv a pielii, împiedicând îmbătrânirea prematură şi fiind unul dintre cei mai puternici fixatori de calciu în oase, fapt care ajută la prevenirea osteoporozei.

În caz de intervenţii chirurgicale, resveratrolul ajută la refacerea organismului într-un ritm susţinut.

Resveratrolul creşte eliminarea renală de acid uric, are efect fotoprotectiv, creşte semnificativ producerea naturală de testosteron, în cazul femeilor ajută la reglarea ciclului menstrual şi este foarte util persoanelor care locuiesc sau lucrează în medii poluate, precum şi celor care au probleme alergice, ca, de exemplu, astm bronşic.

Iată cum o cură de legume şi fructe care conţin acest miraculos antioxidant ne pune la dispoziţie o modalitate simplă, eficientă şi încântătoare de reîntinerire şi refacere a vitalităţii ţesuturilor.

Iata un produs care contine molecule de flavonoide, in concentratie mare:

(va urma)

Articol preluat de pe site-ul www.yogaesoteric.net


Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Înfloritoarea sănătate a copiilor nevaccinaţi

articol preluat de pe site-ul www.yogaesoteric.net
de dr. Françoise Berthoud

Cu ceva timp în urmă, în aprilie 2009 mai exact, am fost invitată să vorbesc la o conferinţă despre vaccinare. Rândul meu venea după discursurile a doi dintre cei mai buni vorbitori pe care îi are Franţa pe acest subiect, jurnalista Sylvie Simon şi biologul Michel Georget. Îi mai ascultasem şi cu alte ocazii şi îmi devenise absolut clar că cel mai bine pentru sănătate este să te ții cât mai departe posibil de vaccinuri.

Ca pediatru şi homeopat calificat să vorbesc despre acest subiect, am decis împreună cu prietenii mei Sylvie and Michel să susţinem o conferinţă numită „Minunata sănătate a copiilor nevaccinaţi”. Mai târziu, împreună cu Michel Georget și François Choffat am dezvoltat totul într-o carte – La (bonne) santé des enfants non vaccinés: Au-delà de la polémique! (Sănătatea înfloritoare a copiilor nevaccinați: dincolo de controverse!) – care analizează diverse opţiuni considerate de familiile care nu-şi vaccinează copiii, inclusiv despre naşterea acasă, alăptare, terapii simple şi eficiente, alimentație sănătoasă, un mediu liniştit de viaţă şi încrederea în capacitatea organismului de a se vindeca singur.

Pe parcursul experienţei mele ca pediatru, am petrecut foarte mult timp în dialog cu părinţi care şi-au exprimat temerile legate atât de vaccinuri, cât şi de boli. Împreună am găsit cea mai bună cale pentru copiii lor. Unii au ales să nu vaccineze deloc copiii. Alţii erau conduşi de frica lor de boli, mai ales de tetanie, iar în cazurile respective am amânat vaccinarea cât mai mult posibil şi am folosit o protecţie homeopată.

Am lucrat în Elveţia, unde nu există obligativitatea legală de a vaccina, ci doar o presiune socială imensă. La acea vreme, în Franţa, la doar câţiva kilometri de cabinetul meu, patru vaccinări erau obligatorii (din fericire, în 2007 a fost anulată obligativitatea vaccinării BCG, deci au mai rămas trei – Di Te Pol). O mare parte din abilitatea mea de a vorbi despre minunata sănătate a copiilor nevaccinaţi vine din experienţa acumulată ca medic ce a avut posibilitatea să urmărească, de-a lungul a multor ani, evoluţia copiilor.

Foarte des am putut să aud astfel de observații:
- „Copilul meu a început să tuşească imediat după vaccinare.”
- „De la vaccinare, el a avut constant probleme (dureri) cu urechile.”
- „Fiica mea de 16 ani nu a fost niciodată vaccinată. Aproape că nu este niciodată bolnavă. Şi chiar dacă se îmbolnăveşte, nu durează mai mult de două zile până se face bine.”
- „Copiii vecinului meu au urmat programul de vaccinare normal. În mod constant sunt bolnavi şi pe antibiotice.”

Aceste exemple nu sunt însă suficiente pentru a scrie o carte, nu? Dar, aşa cum s-a dovedit ulterior, aceste observaţii ale părinţilor se regăsesc identic şi în alte părţi ale globului. Vă inivit să mă urmaţi în jurul lumii!

EUROPA

În Anglia, medicul Michel Odent a arătat în două studii o scădere de 5-6 ori a prezenţei astmului la copiii care nu au fost vaccinaţi pentru Pertussis, comparativ cu cei care au fost vaccinaţi. Primul studiu a fost realizat pe 450 de bebeluşi din La Leche League; al doilea studiu a fost realizat pe 125 de copii de la şcoala Steiner.

Tot în Europa, un grup format în majoritate din pediatri a studiat 14 893 de copii din şcolile Steiner din Austria, Germania, Olanda, Suedia şi Elveţia şi au descoperit că aceşti copii ce trăiesc într-o „cultură antroposofică”, unde vaccinarea este larg evitată, au o stare de sănătate mai bună decât cea din grupurile de control.

În Germania, unul dintre cercetătorii ce au studiat copiii de la una dintre şcolile Steiner Europene a scris:

„În partea estică a Berlinului, înainte de căderea zidului, am descoperit mai puţine alergii în rândul populaţiei decât în partea de vest. Această populaţie (din estul Berlinului) era mai săracă, mai aproape de natură şi mai puţin vaccinată”.

În Spania, dr. Xavier Uriarte și dr. J. Manuel Mar MarÃn au publicat în 1999 un studiu realizat pe 314 copii a căror evoluţie a fost monitorizată între anii 1975 -  2000. Acest grup de copii are câteva caracteristici: majoritatea naşterilor au avut loc acasă sau au fost naşteri naturale, copiii au fost alăptaţi o perioadă lungă, nu au fost vaccinaţi, educaţia lor legată de sănătate este holistică şi nu au fost trataţi cu medicamente alopate.

Rezultatele studiului evidențiază că în acest grup nu există boli serioase, au fost înregistrate foarte puţine spitalizări (majoritatea pentru traume – accidente), iar incidenţa de astm este de 3.3% comparativ cu 20%, cât este media generală în rândul populaţiei. Şi, evident, o mulţime de bani au fost economisiţi!

SUA

Rata autismului în SUA a atins un incredibil nivel de 1 la 100. Cifrele care corespund comunităţilor cu copii nevaccinaţi sunt şocant de contrastante comparativ cu media naţională. Majoritatea cititorilor sunt familiarizaţi cu investigaţiile jurnalistului american Dan Olmsted în legătură cu incredibila absenţă a autismului în rândul populaţiei Amish din Pennsylvania şi Ohio.

La fel de impresionantă este şi situaţia comunităţii deservite de Homefirst Medical Clinic Chicago, condusă de un grup de medici avându-l în frunte pe  directorul Mayer Eisenstein. Ei nu au cazuri de autism şi alergii teribile în rândul copiilor, mulţi dintre aceşti copii fiind născuţi acasă şi fiind nevaccinaţi.

În 1985 am tradus în limba franceză cartea pediatrului Robert Mendelssohn, How to Raise a Healthy Child in Spite of Your Doctor (Cum să creşti un copil sănătos în ciuda opiniilor medicilor). Acum descopăr rezultate concrete în minunata sănătate a acestor copii îngrijiţi de doctori ce au fost elevi ai acestui pediatru. Îmi plac aceste sincronicităţi în viaţa mea.

AUSTRALIA

În 1942, Leslie Owen Bailey, fondatorul Natural Health Society of Australia, a acceptat să aibă grijă de 85 de copii ai căror mame nu îi puteau îngriji. Aceşti copii nu au fost niciodată vaccinaţi, nu au fost trataţi cu medicamente alopate şi nu au avut nevoie de nicio intervenţie chirurgicală. Singura problemă care a apărut a fost atunci când 34 de copii s-au îmbolnăvit de varicelă. Atunci ei au fost imediat puşi în paturile lor şi au primit apa pură sau suc proaspăt de fructe. Toţi s-au însănătoşit repede şi fără efecte secundare. Investigaţiile ulterioare au arătat că în timpul petrecut la şcoală, copiii au înlocuit gustările sănătoase cu mâncarea convenţională nesănătoasă şi astfel apariţia focarului de varicelă nu este deloc surprinzătoare.

Mulţi dintre aceşti copii au moştenit o sănătate precară datorită bolilor şi malnutriţiei mamelor lor. În ciuda acestui aspect şi chiar dacă nu au fost niciodată alăptaţi şi nu au beneficiat de legătura normală dintre mamă şi copil, aceşti copii au crescut robuşti şi încrezători.

NOUA ZEELANDĂ

Două studii realizate în 1992 şi 1995 în Noua Zeelandă arată clar că alergiile, otitele, amigdalitele, epilepsia şi ADHD-ul sunt cu mult mai puţin frecvente în rândul copiilor nevaccinaţi comparativ cu cei vaccinaţi.

JAPONIA

O perioadă interesantă în Japonia a fost între 1975 şi 1980 când s-a luat decizia ca vaccinarea să înceapă la vârsta de doi ani în loc de vârsta de două luni. Motivul acestei decizii a fost descoperirea a din ce în ce mai multe legături între vaccinuri şi SIDS (moartea subită a sugarului). În studiul publicat în revista Pediatrics se arăta că în Japonia, între 1970 şi 1975, au fost înregistrate 57 de cazuri de reacţii adverse serioase datorate vaccinării, inclusiv 37 de decese.

Din februarie 1975 şi până în august 1981 au fost 8 cazuri de reacţii adverse serioase datorate vaccinării, inclusiv 3 decese. Din păcate, atât pentru părinţi cât şi pentru copii, planurile de vaccinare în Japonia au fost „normalizate” din nou (se începe vaccinarea la două luni). Acest studiu arată clar că sistemul imunitar este mai puternic la vârsta de doi ani comparativ cu vârsta de două luni. Cât de bine le-ar fi mers acestor copii dacă nu erau niciodată vaccinaţi?

Un studiu publicat în Journal of Allergy and Clinical Immunology conduce la aceeași concluzie. Cercetarea a inclus 11 531 de copii în vârstă de șapte ani, având următoarele rezultate: în cazul copiilor vaccinaţi începând cu vârsta de două luni – 13,8% sunt astmatici, la copiii vaccinaţi începând cu vârsta de 2-4 luni procentul asmaticilor este 10,3%; în cazul copiilor la care vaccinarea a început după vârsta de patru luni, procentul de asmatici este de 5,9 %. Din nou ne putem pune aceeaşi întrebare – cât de bine le-ar fi mers acestor copii dacă nu ar fi fost deloc vaccinaţi?

Ca medic pediatru pot să ajung la o singură concluzie. Copiii nevaccinaţi au cu mult mai multe şanse să se bucure de o sănătate înfloritoare. Orice vaccinare micşorează şansa copiilor de a fi mai mereu sănătoși.

Sursa: site-ul asociației International Medical Council on Vaccination



Tags : , , , , , , , , , , , , ,