Posts Tagged ‘antisemitism

Povestea unei vorbe proaste: «antisemitismul»



Semiţii, rasă străveche şi prolifică, avându-şi leagănul în Orientul Apropiat, cu numeroase ramuri de-a lungul istoriei (de la vechile popoare mesopotamiene până la arabii şi evreii de astăzi), îşi trag numele generic de la legendarul lor strămoş comun, biblicul Sem, unul dintre cei trei fii ai lui Noe. Unitatea rasială a neamurilor semite nu este însă numai o tradiţie mitică, ci o realitate de necontestat, confirmată istoric, lingvistic şi antropologic.

Nu-i mai puţin adevărat că aceste neamuri au trăit dintotdeauna mai degrabă în vrăjmăşie decât în armonie unele cu altele. Dezbinate la începuturi mai ales de interese politice şi economice, ele s-au diferenţiat radical, cu timpul, şi din punct de vedere religios şi cultural. Deşi mai întotdeauna inferior numeric maselor semite învecinate, poporul evreu (avându-l poate ca strămoş eponim pe biblicul Eber, urmaşul lui Sem), a fost într-o permanentă stare conflictuală cu mai toţi fraţii lui semiţi. În cărţile Vechiului Testament sunt evocate din belşug conflictele adesea foarte sângeroase dintre „seminţia lui Israel” şi celelalte triburi sau popoare semitice. Situaţia aceasta nu s-a schimbat esenţial nici până în ziua de azi. Tensiunile istorice intersemite apar de-acum „cronicizate”, prin problema palestiniană, într-un conflict arabo-israelian generalizat (deopotrivă politic şi religios), constituind unul dintre principalele focare de instabilitate mondială.

Poporul evreu – altminteri admirabil în multe privinţe – se vădeşte a fi, atât în spaţiul său originar, cât şi în diaspora, un popor deosebit de problematic. Aceasta a dus, oarecum în continuitatea anumitor superstiţii ale creştinătăţii medievale[1], la supoziţia exagerată că, mai cu seamă în ultimele două veacuri, toate seismele istorice majore, cu adânci implicaţii internaţionale (Revoluţia franceză, Revoluţia bolsevică, cele două războaie mondiale etc.), ar fi fost cauzate, stimulate, intreţinute sau exploatate de evrei şi de internaţionala masonică (pe care aceştia ar controla-o prin gradele ei superioare). S-a ajuns până acolo încât Al Doilea Război Mondial a putut fi interpretat de unii ca înfruntarea culminantă între Europa tradiţională (reprezentată de frontul general al dreptei) şi Europa „iudaizată” (reprezentată de frontul general al stângii); lumea postbelică n-ar fi, de fapt, decât un „imperiu” evreiesc camuflat, în care s-a instaurat un fel de pax judaica! Evreii se plâng, dimpotrivă, că ei sunt cei în permanenţă persecutaţi. Victimizarea este un leit-motiv al propagandei iudaice. Totuşi, pentru orice minte normală, se iscă întrebarea de bun-simţ:

De ce toată lumea, dincolo de determinaţiile geografice, etnice sau religioase, a avut în permanenţă ceva tocmai cu evreii? Nu cumva evreitatea însăşi are ceva fatalmente provocator la adresa a tot ceea ce nu este evreiesc?”.

Din punctul de vedere al iudaismului tradiţional, explicaţia este simplă: Israel nu poate fi precum celelalte popoare, atât din pricina condiţiilor istorice în care a fost pus („robiile” succesive – egipteană, babiloniană, macedoneană, romană, apoi îndelungata vieţuire în diaspora, cu persecuţiile cunoscute), dar mai ales pentru că el reprezintă, conform tradiţiei mozaice, „poporul ales” de Dumnezeu (Yahve) să stăpânească Pământul[2], celelalte neamuri (inclusiv rudele lui semitice) fiind doar făpturi inferioare (goim)[3], ce trebuie tratate discriminatoriu şi puse, cu orice mijloace, în slujba lui Israel[4]. Această viziune a iudaismului tradiţional (atât de asemănătoare, în esenţa ei, cu rasismul exclusivist al nazismului!), lansată încă de autorii biblici şi radicalizată de cei talmudici, reprezintă şi astăzi ideea cardinală a sionismului[5]. Nu avem de-a face, prin urmare, cu un orgoliu obişnuit, ci cu o formă venerabilă de mesianism rasist, cu o „superioritate” decretată în termeni religioşi (prin răstălmăcirea revelaţiei divine).

Din punctul de vedere al neevreilor, o astfel de situaţie nu este prea măgulitoare. Demnitatea umană şi naţională a popoarelor, la care se adaugă, mai ales în cazul ţărilor creştine şi islamice, şi anumite considerente de ordin religios, sunt de natură să ducă la „reacţii” legitime (chiar dacă uneori în forme reprobabile) împotriva acestui radicalism sionist, asociat adesea cu afirmaţii jignitoare la adresa feluritelor comunităţi etnice şi religioase. De aceea, cum s-a spus, evreii îşi atrag singuri, periodic, „toate fulgerele” asupra lor[6]. Mai mult decât victimele „sălbăticiei” altora, evreii sunt adeseori victimele propriei lor lipse de tact şi de scrupule faţă de lumea neevree.

Oricine încearcă să reacţioneze, fie şi numai defensiv, la anumite sfidări sau abuzuri evreieşti, devine automat „reacţionar”, în sensul teribil pe care presa „democratică” l-a impus acestui cuvânt! Acest „reacţionarism” generic atrage după sine, printr-o asociaţie deja automatizată, regizată de acelaşi tip de propagandă, o grămadă de alţi termeni stigmatizanţi, înghesuiţi de-a valma şi goliţi, cel mai adesea, de semantismul lor originar: „fascism”, „nazism”, „naţionalism”, „şovinism”, „fundamentalism”, „revizionism”, „terorism”, „antisemitism” etc. Dacă eu, ca român onest, îmi apăr personalităţile sau valorile naţionale consacrate, deconspirând cu firească indignare diferitele mistificări sau ireverenţiozităţi evreieşti pe seama acestora[7], de ce oare trebuie să devin automat „fascist”, „fundamentalist” sau „antisemit”? Eu n-o fac decât strict în calitatea mea responsabilă de român sau de creştin. (Desigur, problema vine de acolo că, de pe poziţiile intransigente ale iudaismului tradiţional, suficient exemplificate mai sus, aceste calităţi sunt prin ele însele un handicap. De pe aceste poziţii, pare să nu rămână loc de conciliere. Dar evreii de azi invocă şi pretind poziţii mai nuanţate, iar aceasta e singura şansă a unui dialog pacifizant.)

Dacă majoritatea neevreilor ignoră sau preferă să ocolească problema (aproape tabuizată în publicistica actuală), o anumită minoritate se simte totuşi datoare să ia atitudine: unii o fac poate chiar din sentimente antievreieşti, alţii – cei mai mulţi – din comandamente de conştiinţă. Pe cei dintâi, a căror repulsie ia adeseori forme violente şi retoric-demagogice, nu-i putem nici încuraja, nici respecta, chiar dacă se întâmplă să aibă partea lor de dreptate. Pe ceilalţi, echilibraţi şi oneşti, călăuziţi de principii şi argumente, nu numai că-i aprobăm, dar îi considerăm absolut necesari pe baricadele tot mai pustiite ale responsabilităţii creştine şi naţionale. Cum însă evreii nu au interesul distincţiilor de acest gen, obişnuiesc să-şi vâre toţi adversarii în aceeaşi oală şi să le aplice, în mod deliberat, aceeaşi etichetă infamantă de „antisemiţi”…

Dar confuzia în care este întreţinută problema se vădeşte din chiar această etichetă stupidă. Ţinând seama de precizările făcute mai înainte, să cântărim o clipă acest atât de supralicitat „antisemitism”[8]. Există puţine cuvinte atât de lipsite de temei[9]. Căci „a fi antisemit” vrea să zică, literal, „a fi împotriva a tot ceea ce este semit” (aşa cum, când se spune „antireligios” sau „anticomunist”, se înţelege de la sine o împotrivire generică faţă de tot ce înseamnă sau a însemnat cândva „religie” ori „comunism”). Când spunem „antisemit”, dacă ar fi să luăm cuvântul în serios, ar trebui să înţelegem o aceeaşi împotrivire generică, necondiţionată valoric, temporal sau spaţial. Ar însemna să cuprindem în „potrivnicia” noastră şi pe vechii akkadieni sau fenicieni, şi marile personaje biblice (vetero-, dar si neo-testamentare), ca şi pe toţi arabii şi evreii contemporani, ba chiar şi pe arabii sau evreii creştinaţi, de vreme ce atributul de „semit” trimite la rasă, iar nu la religie! Dacă aşa stau lucrurile, să ni se arate măcar un singur „antisemit” adevărat!

Dar chiar raportându-ne strict la contemporaneitate, termenul ca atare duce numai la absurdităţi. Va să zică, cine îndrăzneşte să se opună anumitor manevre evreieşti, este calificat îndată drept „antisemit”. Dar un Yasser Arafat sau un Saddam Hussein, care numai asta fac, ce sunt ei? Semiţi sau antisemiţi? Iar dacă arabii sunt semiţi şi Israelul îi urăşte de moarte, atunci nu cumva Israelul este el însuşi… antisemit? Din ambele situaţii, s-ar putea trage concluzia că semiţii sunt cei mai straşnici antisemiţi!!!

Putem spune, cu mâna pe inimă, că-n România nu există antisemiţi. Există, poate, anumite atitudini – contextuale – anti-arabe sau anti-evreieşti. (De obicei, în contextul actual, cine „are pică” pe evrei, simte o undă de simpatie pentru arabi. Şi invers. Să însemne aceasta că unul şi acelaşi ins este totodată filosemit şi antisemit? Ba mai mult: că este filosemit… pentru că este antisemit ?!).

Prin urmare, reacţia conjuncturală faţă de evrei, pe care o avem în vedere aici, ar fi mai potrivit să se numească „antiiudaism” sau „antievreism” (în ultima vreme şi-a făcut tot mai mult loc termenul de „antisionism”, mai ales prin Roger Garaudy şi Israel Shahak, principalii deconspiratori ai abuzurilor sioniste din noul stat Israel). Aşa s-ar şti măcar limpede conţinutul pretinsei „aversiuni”! Dar nici aşa termenul n-ar putea fi utilizat orbeşte, pentru că are cusurul de a sugera o atitudine radicală faţă de tot ceea ce ţine de evrei şi de iudaism, ceea ce nu prea se întâlneşte în realitate. Numai cineva care nu este în toate minţile se poate lăsa purtat de o astfel de ură generalizată şi necondiţionată faţă de o întreagă etnie, religie sau cultura! Sunt evrei şi evrei, situaţii şi situaţii. Faptul că cineva este evreu nu-l face în mod automat odios sau periculos. Au existat, există şi vor exista întotdeauna destui evrei oneşti, simpatici, rezonabili, ca şi valori iudaice incontestabile şi universale[10]. Oricare ar fi experienţele noastre concrete în această privinţă, bunul simţ nu ne permite să admitem nediferenţierile, mai ales când stăm pe poziţiile creştinismului. Nu poate exista o singură măsură pentru toţi şi pentru toate în relativitatea vieţii istorice.

Dacă există o stare conflictuală evidentă – fie de idei, fie de fapte – între personalităţi sau grupări evreieşti şi personalităţi sau grupări româneşti (şi creştine în genere), aceasta trebuie atent judecată, în cauzele şi în efectele ei, dincolo de orice absolutizare forţată. Românul care reacţionează, ferm, dar decent, ca român onest, la un afront evreiesc, nu-i „antisemit” sau „antievreu” cu tot dinadinsul, ci doar un naţionalist care veghează la fiinţa şi la onoarea neamului său (aşa cum şi evreii veghează permanent la ale lor). Acelaşi român, din aceleaşi raţiuni, va reacţiona la fel şi la un afront venit din altă parte. De ce adică, la el acasă sau pe aiurea, evreul are dreptul să fie tradiţionalist şi naţionalist, iar celelalte neamuri nu? Oare pentru că el e „ales”, iar ceilalţi sunt goim? Dar atunci ar însemna că, supralicitându-şi tradiţia religioasă, evreii rămân, în mod fatal, cel mai „fundamentalist” şi mai „rasist” dintre popoare…

Mai de folos ar fi pentru toată lumea să-şi cumpănească şi vorbele şi judecăţile. Iar în ce priveşte naţionalismul, acesta să nu mai fie asociat aprioric cu fel de fel de „sperietori” propagandistice. Naţionalismele sunt fireşti şi legitime, fără excepţie, atâta vreme cât nu devin exclusiviste. În vastul complex organic al omenirii, orice „naţie” este chemată să funcţioneze cu determinaţiile ei specifice, conservate şi potenţate prin ceea ce numim azi conştiinţa naţională. Evreii nu greşesc când îşi apără fiinţa şi îşi afirmă specificitatea. Greşesc însă atunci când vor să interzică altora să facă acelaşi lucru.

Dacă nu ne-am lăsa în voia patimilor oarbe, am putea să ne bucurăm laolaltă atât de „unitatea” cât şi de „diversitatea” lumii lui Dumnezeu. Rămânând însă pe calea orgoliilor pătimaşe, acţiunile nesăbuite ale unora vor atrage în permanenţă reacţiunile altora, iar lumea se va preface într-un haos incontrolabil, în care nu se va mai şti care sunt „victimele” şi care sunt „călăii”…

Note
[1] Trebuie însă operată o deosebire principială între „antisemitismul” tradiţional, cu baze preponderent religioase, şi „antisemitismul” modern, pe care Hannah Arendt îl numeşte „antisemitism ideologic laic” (putând avea motivaţiile cele mai diverse: biologice, politice, sociale, economice, culturale).

[2] Pretenţia de a fi „poporul ales” al lui Iahve reprezintă însăşi axa istorică şi religioasă a iudaismului; ideea dominaţiei universale, ca finalitate mesianică a unei istorii sacralizate, nu este deloc o calomnie „antisemită”, ci consecinţa firească a acestei „alegeri” (extrapolate din planul religios în cel istorico-politic):

De vei asculta cu luare aminte glasul său [al „îngerului lui Dumnezeu” – n. n.] şi vei face toate câte îţi poruncesc, şi de vei păzi legământul meu, îmi vei fi popor ales dintre toate neamurile, că al meu este tot pământul, iar voi îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfânt…” (Ieşirea 23, 22; subl. n.).

Că eşti poporul sfânt al Domnului Dumnezeului tău, şi te-a ales Domnul Dumnezeul tău, ca să-i fii Lui popor ales dintre toate popoarele de pe pământ” (Deutetonomul 7, 6; subl. n.).

Talmudul radicalizează această elecţiune:

Dumnezeuîşi arată măreţia numai în mijlocul evreilor” (Berahot 7a);

Cine loveşte un evreu se face vinovat de crimă, căci e ca şi când i s-ar da o palmă lui Dumnezeu” (Sanhedrin 58b);

Mesia va da evreilor stăpânirea lumii şi lor le vor sluji şi li se vor supune toate celelalte popoare” (Sanhedrin 88c).

Peste tot pe unde se aşază, evreii trebuie să devină stăpâni, iar de nu vor fi stăpâni pe deplin, atunci să se considere ca-n robie şi în surghiun. Şi chiar de vor ajunge la cârmuirea cetăţilor, dar nu le vor stăpâni în întregime, neîncetat să strige: Jale! Grozăvie!” (Sanhedrin 104c).

Talmudiştii de azi recunosc în aceasta dogma capitală a iudaismului:

Populaţia pământului poate fi împărţită între [fiii lui] Israel şi celelalte naţiuni luate în bloc. Israel este poporul ales: dogma capitală!” (A. Cohen, Le Talmud, Payot, Paris, 1986, p. 104; trad. rom.: Talmudul, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 116).

[3]Numai evreilor li se cuvine denumirea de oameni; neevreilor nu li se cuvine această denumire, ci aceea de animale” (Baba Batra 114b). Un rabin contemporan (Schneur Salman, emigrat din Rusia în America) glosează (cit. in Frankfurter Allgemeine Zeitung din 11.03.1994, p. 14):

Sufletele de goim [neevrei] sunt de o cu totul altă natură, fireşte inferioară. Toţi evreii sunt de la natură buni, toţi goim sunt de la natură răi. Evreii sunt încununarea creaţiei [divine], pe când goim reprezintă drojdia, scursura ei” (apud Gabriel Constantinescu, Gâlceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie (1991-2001), Editura Christiana, Bucureşti, 2002, p. 283).

[4] Termenii vechii Legi (Tora, însumând cele cinci cărţi ale lui Moise) sunt de un radicalism nedisimulat:

Când Domnul Dumnezeul tău te va duce în pământul la care mergi să-l moşteneşti şi va izgoni de la faţa ta neamurile cele mari şi multe […] şi le va da Domnul Dumnezeul tău în mâinile tale şi le vei bate: atunci să le nimiceşti, să nu faci cu ele legământ şi să nu le cruţi […] Mânca-vei toată agonisita popoarelor pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le va da ţie; să nu le cruţe ochiul tău şi să nu slujeşti dumnezeilor lor, că aceasta-i cursă pentru tine” (Deuteronomul, cap. 7; cf. si 12, 1-4; 20, 10-18 etc.).

Cunoscând aceste antecedente sau odiosul îndemn talmudic Tob sebegoim harog („Pe cel mai bun dintre goim să-l ucizi!”), aproape că nu mai miră afirmaţia rabinului Yitzhaak Ginsburg (cit. in Globe and Mail din Toronto, la 03.06.1986, p. 1):

Uciderea palestinienilor este îndreptăţită, deoarece sângele evreilor şi al neevreilor nu pot fi socotite ca având acelaşi preţ” (apud G. Constantinescu, loc. cit.),

nici cea a rabinului Yaacov Perrina (cit. in London Times din 28.02.1994, p. 1), făcută la funerariile asasinului în masă Baruh Goldstein (care pe 25 februarie 1994 a pătruns în moscheea din Hebron şi a deschis focul automat asupra musulmanilor aflaţi la rugăciune, făcând peste trei sute de victime):

Un milion de arabi nu valorează cât unghia de la degetul mic al unui singur evreu!” (apud G. Constantinescu, op. cit., p. 284).

[5] Este problema pe care o tratează şi gânditorul francez de stânga Roger Garaudy, în Les Mythes fondateurs de la politique israélienne (Paris, 1996), carte ce a declanşat în Franţa un enorm scandal. Autorul pretinde a-şi fi propus să apere „iudaismul profetic” de „sionismul tribal”, după ce combătuse, altădată, „întegrismul islamic” sau devierile romano-catolicismului. Volumul se structurează astfel: Miturile teologice („ţara făgăduită”, „poporul ales”, „purificarea etnică”), Miturile secolului XX (cu accent pe „mitul celor «şase milioane»” – Holocaustul sau Shoah-ul) şi Utilizarea politică a mitului (în diaspora, dar – din 1948 – şi în noul stat Israel).

[6] Expresia e a lui G. Călinescu şi stă în finalul unor interesante consideraţii despre prezenţa evreiască în literatura română (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, cap. Specificul naţional; ed. a II-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 976). Cf. şi Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia-Arta Grafică, Bucureşti, p. 92:

Antisemitismul nu este o creaţie spontană a românilor, a germanilor, a polonilor, a maghiarilor, a francezilor, a americanilor, ci este provocată de ovrei, prin exces. Există un principiu al tuturor principiilor: principiul acţiunii şi reacţiunii […]. Ei [evreii] provoacă antisemitismul”.

[7] Cum a fost, la noi, campania anti-Eminescu iniţiată la începutul anilor ’80 de rabinul-şef Rosen Moses (ce-a reluat-o spre sfârşitul vieţii, în noul context postcomunist), sau campania anti-Eliade, declanşată în Israel (de publicaţia Toladot), apoi extinsă în Italia (mai ales Furio Jesi), Franţa (mai ales Edgar Reichmann), Statele Unite (mai ales Norman Manea), iar în cele din urmă ajunsă şi în România (dupa 1990), fără a se fi stins până azi. Ca să nu mai vorbim de campania generală dusă în ultimii ani (Z. Ornea, L. Volovici, Vl. Tismaneanu etc.) împotriva valorilor româneşti tradiţionale.

[8] Termenul a fost lansat, pare-se, în 1879, de către agitatorul rasist german Wilhelm Marr, într-un pamflet intitulat Der Sieg des Judentums über das Germanentum (Victoria iudaismului asupra germanismului).

[9] Că termenul e „greşit din punct de vedere ştiinţific” se precizează şi în sursele evreieşti (cf., de pildă, Dicţionar enciclopedic de iudaism, Editura Hasefer, Bucuresti, 2000, p. 57), dar cu toate acestea se uzează de el în mod deşănţat, fără ca nimeni să-i analizeze contradicţiile până la capăt.

[10] Dincolo de numeroasele contribuţii evreieşti la cultura modernă, creştinii n-au voie să uite că evreii sunt cel dintâi popor care a primit monoteismul, că Hristos S-a întrupat în mijlocul lor, că primii apostoli şi martiri ai creştinismului au fost evrei, că mulţi evrei creştinaţi s-au numărat printre marile personalităţi culturale sau duhovniceşti ale Răsăritului şi Apusului (şi că nici cultura şi spiritualitatea românească n-au fost lipsite de notabile contribuţii evreieşti, de la un M. Gaster, evreu talmudist, la un N. Steinhardt, evreu creştinat). Îndreptarul atitudinii creştine faţă de evrei ar trebui să rămână Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel. (Desigur, scrupulele la care ne obligă propria religie vor slăbi întotdeauna, în imediat, poziţia noastră în raport cu evreii, care nu-şi fac scrupule de acelaşi gen, dar sunt foarte abili să profite de scrupulele altora.)

Sursa: razvan-codrescu.blogspot.ro

Centruldio Bacau

Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Diferenta dintre evreu, iudeu, khazar, semit si jidan, conform cartilor de istorie universala !



Acest articol, doreste sa faca o completare cu privire la aspectele istorice, reale, nu pe cele, pe care propaganda sionista, a incerca sa le introduca in cartile de istorie. Intr-un mare articol anterior, am aratat folosind dovezi istorice irefutabile, cum evreii ca si popor, n-au niciun fel de legatura cu anticii semiti, ei doar trecand la religia iudaica, in anul 740 e.n., in timpul regelui Khazarilor, Bulan.

Mai multe, pe larg, vedeti aici, despre cum s-a inceput propaganda ideii de „semitism” a evreilor -> http://www.fara-secrete.ro/oricine-va-incerca-sa-critice-pe-liderii-evrei-conducatori-ai-planetei-vor-fi-etichetati-ca-antisemiti.

jew not semitic people

1811869_orig

O lectie de istorie universala despre istoria evreilor si sionismul lui Rothschild !

„Terminarea Mandatului britanic, marcat de ascensiunea stelei lui David deasupra orizontului palestinian, a avut efectul declansarii destabilizarii in Orientul Mijlociu. Paradoxul constituirii Statului Israel -singurul stat din lume a carui religie oficiala este iudaismul- de catre formatiile sioniste in majoritate atee, continua sa intrige pe
cercetatorii fiziologiei iudaice din intreaga lume.

Cine sunt acesti sionisti veniti din toate colturile Europei si Americii, care si-au impus vointa asupra semitilor autohtoni -Sabra- si au declansat razboiul fratricid dintre cele doua semintii din zona, evrei si arabi? Intrebarea nu este noua. Vasile Alecsandri, in discursul contra revizuirii art. 7 din
Constitutie rostit in Senatul Romaniei la 10 Oct. 1879, se intreba: „Ce sunt navalitorii? Sunt un popor activ, inteligent, neobosit intru indeplinirea misiunii sale… sunt cei mai exclusivisti din toti locuitorii pamantului, cei mai neasimilabili cu celelalte popoare ale lumii…”

De acord, dar sunt oare acesti sionisti Ashkenazi de aceiasi origine semita ca si evreii Sabra ori arabii autohtoni? Arthur Koestler, scriitor evreu, in cartea sa „Al treisprezecele trib” afirma ca majoritatea evreilor de astazi sunt  urmasii Khazarilor, un popor seminomad de origina tãtarã, ce s’au convertit la iudaism sapte secole dupa distrugerea Ierusalimului in 70 D.C. Regatul Khazarilor situat pe tarmul vestic al Marii Caspice, intre Volga si Don, s’a extins curand, atingand tarmurile Marii Negre, Caspice si de Azov. Cand Leon al III-lea, imparatul Bizantului a expulzat un numar de evrei din Constantinopole, acestia s’au stabilit in regatul Khazarilor. Un complex de imprejurari favorabile: casatoria fiului lui Leon al III-lea, Constantin al VI-lea, cu printesa Khazara Irina si prozelitismul monoteismului iudaic, au dus la convertirea regelui Khazarilor Bulan, in 740 D.C., la religia iudaica si odata cu el, a tuturor supusilor din regatul Khazarilor. Halevi, in poemul sãu filosofic Ha-Kuzari, descrie aceasta convertire la iudaism a regelui Bulan. Dupa Halevi, regele Khazar a fost câstigat de argumentul „Contractului Social” dintre Dumnezeu si evrei pe muntele Sinai. Astfel iudaismul este prezentat nu ca o serie de revelatii mistice traite de indivizi, ci ca o experienta de la persoana la Dumnezeu si dela Dumnezeu la persoana. Prezenta vizibila a lui Dumnezeu este pretutuindeni, cea invizibila insa este întâlnitã numai in Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu. Corespondenta datata 950 D.C. dintre regele Iosif al Khazarilor si Hasdai Ibn Shaprut, ministrul de externe al Califului Spaniei, Abd al Rachman, detaileaza aceeasta convertire. Scrisorile autentice au fost publicate in 1577 spre a dovedi ca evreii au o tara a lor proprie: Regatul Khazariei.

Influenta Khazarilor a durat 250 de ani, pânã la eclipsarea de catre ducele Kievului. In secolul al XIII-lea, odata cu sosirea marelui val mongol, Khazarii convertiti la iudaism si-au indrepata fuga spre nord-vest. Cu alte cuvinte, evreii counoscuti astazi sub numele de Ashkenazi ce populau tarile baltice, Rusia, Romania, Polonia, Ungaria, Germania, adica Europa intai, America mai apoi, sunt de fapt urmasii Khazarilor, de origine tãtarã-finicã si nu semiti. A. Koestler îi numeste pe Ashkenezi: cel de al XIII-lea trib. Mai pot ei deci prezenta orice critica adversa drept anti-semitism de vreme ce ei nu sunt semiti?
Argumentul lui Koestler nu este nou. Prof. Dunlop de la Universitatea Columbia, prof. Burry in Anglia si Paliak dela Universitatea din Tel Aviv, conclud cercetarile cu acelasi raspuns: numai evreii autohotoni Sabra Sephardici sunt evrei pe linia sângelui. Cele dousprezece triburi evreiesti initiale din care 10 s’au pierdut iar celelalte doua, Israel si Iudah, ce locuiau Tinutul Sfant, locul activitatii mesianice a lui Iisus, fiul Tatalui si al Sfantului Duh, au devenit exilate in Babilon odata cu distrugerea Templului de catre Romani.

Din exilul Babilonian, nici macar jumatate din acestia nu s’au mai reintors. Unde au disparut insa celelalte 10 triburi? Dupa unele afirmatii din cartea „Israel, care este pretul?” publicata in 1953, arborele genealogic al lui Hitler si-ar putea avea radacinile in unul din cele zece triburi pierdute, in timp ce un Weizman, Golda Meir, Ben-Gurion, Begin ori alti multi Ashkenezi ca urmasi ai Khazarilor convertiti la iudaism, n’au nici o legatura antropologica cu evreii.
Adica multi Crestini, din punct de vedere antropologic, au mai mult sange evreiesc in vine decat multi dintre vecinii lor evrei. Regina Victoria a Angliei apartinea unei societati israeliene ce-si sustinea originea in triburile pierdute. Confuzia deriva din amalgamarea notiunilor de iudaism, evreism si sionism.

Termenul de iudaism a fost pentru prima oara introdus de catre Iosif Flaviu, scriitor roman de orignie evreiasca, in cartea sa „Istoria razboiului evreiesc`” aparuta in sapte volume. Iudaismul reprezinta o colectie unitara de credinte, legi morale, practici religioase si institutii ceremoniale, inzestrat cu o mare forta de prozelitism inainte de apartitia Crestinismului. In faza initiala o multime de indivizi, apartinand diferitelor natiuni si rase s’au convertit la iudaism. Cu alte cuvinte lumea iudaica de astazi constituie un amestec al mai multor rase.

Pentru a apãra acest conglomerat numit iudaism de pericolul crescând al defectiunilor, convertirilor si a casatoriilor mixte, criza Israelului este prezentata drept criza evreimii mondiale ca si cum ar exista un Popor Evreu ca o entitate extra-teritoriala Israelului. Iudaismul este forta unificatoare a diverselor rase ce formeaza astazilumea iudaica, dupa cum crestinismul este forta unificatoare a lumii crestine ori mahomedanismul lumea musulmana, dupa cum din sãmânta lui Abraham, Hager a dat nastere lui Ishmael al arabilor.”[1]

Diferenta dintre evreu, iudeu, khazar, semit si jidan, conform cartilor de istorie universala !

In continuare va prezint niste explicatii, pe larg, redactate de colonelul SRI (r), Vasile Zarnescu si publicate pe site-ul Alter Media[2]:

„În mai multe articole [1] de-ale mele [2] şi, acum, după cum aţi citit în unele note adăugate în câteva episoade ale ÎNŞELĂTORIEI SECOLULUI XX, am precizat că noţiunea „jidan/jidani“ este forma fonetică deformată, dar istorică şi ştiinţifică, provenită din germanicul din Das Jüden. În limba română, foarte multe neologisme de origine academică latină care încep cu „j“ sau care-l conţin pe „j“ se pronunţă ca atare, „j“: just, justiţie, justiţiar, justiţiabil, justiţialist, injust/ă, injustiţie, Justinian/Iustinian; majestate/maiestate; majestuos/maiestuos. Sunetul semnificat de litera nemţească „ü“ – redat în scrierile mai vechi şi prin litera „y“ – pronunţat prin diftongul „iu“, s-a aglutinat, prin eliminarea vocalei u, în sunetul „i“. Astfel că germanicul „Jüden“ – care în germană se pronunţă „iúden“ – a dat în româneşte pe „jidani“, consemnat ca atare şi în Dicţionarul lui Lazăr Şăineanu, care era jidan şi care nu se ruşina de acest cuvânt. De fapt, cuvântul „jidani“ este adaptarea în limba română a cuvântului „Jüden“, care a fost preluat din celelalte limbi cu pronunţie fonetică a scrierii din ţările Europei Centrale şi de Est – din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Rusia etc. – de unde au venit jidanii în Ţările Române: Moldova, Transilvania şi Muntenia.

Diferenţierea dintre „evreu“ [3] şi „jidan“ se face şi lingvistic, la fel ca în limba română, inclusiv în alte limbi: în limba franceză, „evreu“ = „hébreu“, unde sunetul „v“ a devenit „b“, de unde şi „limba ebraică“, pentru „limba evreiască“, dar „jidan“ = „juif“; în limba spaniolă, „evreu“ = „hebreo“, dar „jidan“ = „judio“; în limba rusă, „evreu“ = „yevrey“, dar „jidan“ = „jid“, sufixat cu -ov (jidov, preluat şi în limba română!); în limba italiană, „evreu“ = „ebreo“; în limba engleză, „jidan“ = „jew“; în limba germană, „jidan“ = „Jüde“; etc. Aşadar, în limbile engleză şi germană, pentru „evreu“ nici nu există, în uzul curent, varianta biblică şi europeană „evreu“, „hébreu“/hebrew, ci doar „jidan“ = jew, Jüde! Şi aceasta, deoarece în Marea Britanie şi Germania, fiind mai îndepărtate de Palestina, evreii autentici nu prea au ajuns, ci doar jidanii, veniţi din Europa de Est: din Rusia, Polonia (Galiţia), Cehoslovacia (Boemia-Moravia), Ungaria şi, fireşte, Germania, căci doar treceau Canalul Mânecii.

Ceea ce este curios, dar şi favorabil cercetării mele, fiind în consens cu cele pe care le susţin aici, este faptul că, dacă foloseşti motorul de căutare şi de traducere Google, atunci când ceri traducerea în engleză şi franceză a expresiei „Evrei de vânzare“, apar sintagmele „Hebrew for Sale“ şi „Hébreu à vendre“. Dar dacă ceri găsirea titlului „Yehuda Bauer Hebrew for Sale?“ şi „Yehuda Bauer Hébreu à vendre?“, se afişează numai „JEWS FOR SALE? by Yehuda Bauer“ şi, respectiv, „Juifs à vendre?: les négociations entre nazis et Juifs“. Cu alte cuvinte, şi motorul Google, contemporan nouă şi abia inventat – dar „cult în cap“, cum zice Marean Vanghelie, un veritabil self-made man al ţiganilor – ştie că Hitler a avut de vânzare nu evrei, ci jidani: nu a avut de vândut un milion de „Hebrews/Hébreus“ pe zece mii de camioane, ci un milion de „Jews/Juifs“ – din cele şase milioane pe care le exterminase, dar, care rămăseseră tot şase milioane, conform unei caricaturi care-l reprezintă pe Albert Einstein scăzând 3.000.000 din 6.000.000 şi dându-i la rest tot… 6.000.000!

Desigur, în literatura de specialitate, apar sporadic şi formele „hébreu“/hebrew, mai ales în denumirea unor ziare, cum voi arăta mai în continuare. În mod evident, prin forţa lucrurilor, în literatura problemei – exprimată, îndeosebi, în limbile franceză şi engleză, dar, de aici, prin inerţie şi mimetism, în alte limbi – s-a preluat forma proprie a cuvântului avută în conotaţia noţiunii germane, Das Jüden, adică „Jews/Juifs“, care, în limba română trebuie tradusă prin termenul general „iudei“, dar trebuie avută în vedere lecţiunea particulară redată prin grafia „jidani“, întrucât noţiunea generală şi ambiguă de „iudei“ îi desemnează atât pe „evrei“, cât şi pe jidani. Ca atare, în textul cercetării mele, când a fost vorba de traducerea textelor din engleză sau franceză, noţiunile „Jews/Juifs“ le-am tradus, în funcţie de contextul istoric şi geografic, prin „iudei“, îndeosebi când era vorba de evreii de până la anul 740, e.n. – când khazarii au devenit jidani, prin adoptarea subită, la ordinul lui Bulan, a religiei mozaice, cu rugămintea ca cititorul să facă această reservatio mentalis, anume că autorii străini nu fac distincţia între „evrei“ şi jidani – deci îi consideră pe toţi ca fiind iudei, tratându-i după forma cultului religios adoptat, iudaismul, şi nu după neam, după matricea lor genetică, turco-mongolă şi nu semită, adică după sânge, deşi, conform paremiologiei româneşti, „sângele apă nu se face!“

O altă dovadă istorică irefutabilă care atestă că jidanii nu sunt evrei decât prin însuşirea religiei mozaice este faptul că jidanii nu au cunoscut niciodată limba „ebraică“. Jidanii şi-au format, în decursul secolelor de convieţuire cu popoarele europene pe care le-au păcălit să-i suporte, limba idiş [4], grafiată şi idish sau yiddish [5]: un amestec indistinct de cuvinte din limbile germană, polonă, rusă, „ucraineană“ (care ea însăşi era o aglutinare de dialecte ale etniilor trăitoare pe teritoriul respectiv, denumit imprecis u kraina, însemnând „la margine“, unde se refugiau cei ce voiau să scape de pedepsele consemnate de legile ţărilor vecine sau de persecuţia unor satrapi locali) etc.

Elocvent este că pe site-ul Wikipedia, unde este postat link-ul pentru „Yiddish language“, la începutul textului este pus avertismentul: „Not to be confused with Hebrew language“ [6]! „A nu se face confuzie cu limba ebraică“. Nu, nu facem această confuzie! Tocmai de aceea explicăm, pe îndelete, că jidanii sunt una, iar „ebraicii“, „evreii“ alta. Jidanii din Europa (de la Atlantic până în Munţii Urali şi până dincolo de ei, în republica ex-sovietică Birobidjan [7], unde s-a încercat concentrarea jidanilor din vestul Uniunii Sovietice!) vorbesc limba idiş, care este o corcitură, ca şi „cultura idiş“, ce conţine elemente furate din limbile popoarelor principale pe care le-au parazitat – german, rus, polon, maghiar, ceh, lituanian etc. – şi de unde au emigrat (au „aliat“) în Palestina, transformată în Israel. Dar aici, toţi jidanii, ca să fie cât mai repede şi mai autentic transformaţi în „evrei“, sunt obligaţi să înveţe rapid limba ebraică, pe care ei, jidanii, întrucât sunt descendenţii khazarilor, nu au ştiut-o niciodată, fiindcă nu erau evrei! Şi deşi este notoriu faptul că jidanii nu cunosc limba ebraică şi nu vorbesc decât limba idiş, nu i-a întrebat nimeni pe jidani sau pe vreun lider de-al lor – de exemplu, pe impostorul Elie Wiesel, sau pe Şerban Leibovici –: „De ce nu ştii evreieşte, dacă pretinzi că eşti evrei?!“ Mai mult, aşa cum recunoaşte şef-rabinul Moses Rosen, Şerban Leibovici, jidanul comunist participant la Congresul Mondial Jidănesc, ţinut la Montreux, în 1948, nu ştia nici limba idiş: „Limba idiş, singura în care Şerban s-ar fi putut înfăţişa, îi era cam necunoscută!“ (cf. „Primejdii, încercări, miracole“, pag. 70). Conchidem, deci, că toţi participanţii jidanilor la acel congres vorbeau numai idiş ca limbă numitor-comun de comunicare; limba „ebraică“ le era necunoscută aproape tuturor!

Totodată, sociologia limbii mai oferă un argument esenţial dat de logica intrinsecă a limbii. Întrucât khazarii şi-au însuşit, prin directiva conducătorului, cultul iudaic, au fost numiţi „iudei“ – nu „evrei“. Dintre ţările Europei, jidanii au dus-o cel mai bine în Germania. Ca atare, limba germană a constituit unul dintre ingredientele de bază la formarea limbii idiş. De aceea s-a împământenit germanicul Das Jüden, iudei, care a luat forma jew/jews, cu derivatele sale, în arealul anglo-saxon şi juif/juives în limba franceză, cu variantele sale în limbile neoromanice, şi care a devenit jidan/jidani în limba română, preluat, cum am relevat la început, din limbile popoarelor din Europa Centrală şi de Est, de unde ne-au invadat jidanii, începând de pe la anul 1830. Dar forma „iudeo“, chiar dacă este pronunţată ca atare, este grafiată şi „judeo-…“ în unele cuvinte compuse: „judeo-bolşevic“, „judeo-maghiar“, „judeo-comunist“ etc., dar este pronunţată în ambele variante, „judeo-bolşevic“ sau „iudeo-bolşevic“, „judeo-comunist“ sau „iudeo-comunist“.

Elocvent este şi faptul esenţial, pe care trebuie să-l ştiţi şi să îl reţineţi: că „evreii“ autentici, zişi de neam, sefarzii – numiţi aşa fiindcă în limba ebraică Spania era numită Sefard, şi, de aceea, mai sunt numiţi şi sefardimi, care au fost foarte puţini în România şi au rămas şi mai puţini, fiindcă au fost excedaţi de jidani, de aşchenazi – le poartă o ură deplină şi definitivă jidanilor şi nu vor să se amestece cu jidanii nici sub pământ! Într-adevăr, în Bucureşti, de exemplu, există trei cimitire „evreieşti“: unul este cimitirul sefard, mai mic – lângă Cimitirul Bellu –, iar celelalte două, uriaşe, sunt ale ashkenazilor: unul pe Bulevardul Ion Mihalache (fost „1 Mai“) şi altul pe Şoseaua Giurgiului. Dar şi mai elocvente sunt aserţiunile făcute de reputatul psiholog american Kevin MacDonald, în formidabila sa carte INFLUENŢA EVREILOR ÎN LUME: „Marea majoritate a jidanilor (Jews) din S.U.A. sunt jidanii aşchenazi“ [8]. Şi încă: «Jidanii au fost unici, ca grup american de imigranţi, prin ostilitatea lor faţă de cultura creştină a Americii şi prin eforturile lor agresive de a schimba această cultură. După opinia lui Ford, din cartea sa, JIDOVUL INTERNAŢIONAL, Statele Unite importaseră, în decursul a patruzeci de ani, 3.500.000 de imigranţi jidani cu un puternic simţ al identităţii lor şi vorbitori de idiş. În timpul unei foarte scurte etape, jidanii au avut o influenţă imensă asupra societăţii americane, mai ales în ceea ce priveşte eforturile lor de a elimina expresiile creştine din viaţa publică, eforturi începute încă din 1899-1900, când au încercat să elimine cuvântul „creştin“ din Proiectul de Legi al Virginiei: „Hotărârea jidanilor de a şterge din viaţa publică orice urmă a caracterului predominant creştin al S.U.A. este, în prezent, singura formă activă de intoleranţă religioasă din ţară99“» (op. cit., pag. 68 – s.n., V.I.Z.). Aici şi în celelalte citate, indicii bibliografici notaţi la exponent aparţin textului din cartea lui MacDonald, nu textului meu, care, cum s-a văzut, sunt trecuţi între paranteze drepte, în grafie normală.

Henry Ford şi-a publicat studiile sale antijidăneşti în 1920; deci, cele patru decenii la care se referă sunt cuprinse în intervalul 1880-1920. Din cele 3,5 milioane de jidani imigraţi în S.U.A. şi număraţi de către Ford trebuie să-i scădem pe cei vreo 300 şi ceva de jidani care s-au întors în Rusia, împreună cu Leon Troţki, în calitate de „revoluţionari de profesie“, şi care veniseră pentru a fi puşi în funcţii de conducere a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, formând nucleul dur al jidănimii acaparatoare a conducerii viitoarei U.R.S.S.!

Acelaşi comportament agresiv au manifestat jidanii de când s-au infiltrat în România, ocupând şi aici posturile de conducere, şi la fel de agresiv procedează şi acum, după „democraţia“ instalată în decembrie 1989. Presiunea făcută de jidanii conduşi de escrocul vamal [9] Marco Maximilian Katz – care a avut impertinenţa să înfiinţeze un centru de monitorizare a presei româneşti pentru depistarea „antisemitismului“ –, de către cei de la „institutul“ „naţional“ „Elie Wiesel“ – care ne denigrează pe banii noştri şi, de aceea, trebuie denumit „antinaţional“ –, de către cei de la centrul altui impostor, tardiv-răposatul Simon Wiesenthal –, care, toţi, au ţipat la Academia Română şi au cerut eliminarea cuvântului jidan din vocabular pentru că ar fi insultător pentru jidănime, este absolut condamnabilă, iar concesiile făcute de Academia Română din cauza acestei presiuni sunt ruşinoase, antinaţionale şi antiromâneşti. Ar trebui să-şi schimbe numele în Academia jidovită din România. Aceleaşi presiuni intolerante şi inadmisibile au comis aceleaşi stabilimente jidăneşti în cazul difuzării la TVR3 a unui străvechi colind românesc, categorisit ca „antisemit“.

De aceea, pentru a respecta adevărul istoric şi pentru a-i respecta pe „evrei“, pe evrei (câţi mai sunt ca număr, câţi mai sunt „evrei“ ca religie mozaică străveche şi nu s-au jidănit, şi ei, prin influenţa rabinilor jidani/aşchenazi talmudişti, şi câţi mai sunt „evrei“ ca genom, ca matrice genetică!) să-i denumim ca atare, evrei – sau, mai corect istoric şi etimologic, iudei –, iar pe jidani, jidani. Cu o precizare: că, în limba română, cuvântul „jidov“ – însemnând şi „uriaş“, prin nu ştiu care etimologie – este mult străvechi românesc, spre deosebire de omonimul său omograf „jidov“, împrumutat de la ruşi, care înseamnă jidan, care l-a dat şi pe „jidovit“, cu sensul de „jidănit“.”[2]

SURSE

1. http://www.miscarea.net/libertatea-lumea-iudaica2.htm

2. http://www.altermedia.info/romania/2014/10/06/diferenta-dintre-evreu-iudeu-si-jidan/

Articol preluat integral de pe site-ul http://www.dragosanunnaki.ro


Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , ,