Posts Tagged ‘conspiratie

Noua Ordine Mondială și Noua Societate

Lăcomia generează imense dezechilibre în această lume. Urmăriți acest documentar pentru a înțelege rațiunea pentru care e nevoie de armată în stradă, pentru a bloca orice dorință de libertate a oamenilor!

Tags : , , , , , , , , , , , , ,

De unde vine răul din această lume? Interviu cu Aaron Russo

Regizorul american Aaron Russo acorda un interviu lui Alex Jones, binecunoscut pentru documentarele sale antisistem.


Tags : , , , , , , , ,

De ce nu se schimbă nimic în România?

Există câteva posibile explicaţii pentru faptul că, de 30 de ani, nu se ridică o forţă politică antisistem autentică, oricât de mare ar fi această necesitate.

Explicaţiile sunt grupate pe categorii, începând cu piedicile puse de adversarii eliberării sau create prin degradarea naţiunii, continuând cu erorile promotorilor ei, apoi cu slăbiciunile beneficiarilor ei şi în final cu obstacolele ridicate de condiţia umană.

1. Rezistenţa celor ce vor să ne menţină captivi

2. Deturnarea sau descurajarea prin diversiuni, provocări, farse, falsuri

3. Funcţionarea antijustiţiară a justiţiei

4. Neglijarea şi trădarea intereselor naţionale

5. Disfuncţii economico-sociale

6. Slăbiciunile rezistenţei: inconsecvenţă, dezbinare, dezorganizare, veleitarism, sărăcie

7. Criza conştiinţei individuale şi colective

8. Pierderea războiului de sens

9. Carenţe ale condiţiei noastre politice

Notă: Analizând fiecare obstacol, suficient ca să ne pună beţe în roate, nu ne vom mai mira că nu am făcut mare ispravă în aceşti 30 de ani. Avem exact realitatea de care suntem capabili şi nu putem micşora Everestul pe care ne visăm. Încercăm dezinvolt să intrăm într-o încăpere cu zeci de lacăte, fără măcar a sesiza că ele există. Ne irosim viaţa pentru a izbi cu capul în uşi ferecate, spărgând câte una la disperare, fără a şti câte ne mai blochează drumul către ţel: găsirea unei metode eficace de ameliorare progresivă a condiţiei umane personale şi colective.

E o problemă de un milion de ori mai complicată decât să faci un avion sau să demonstrezi teorema lui Fermat. Şi totuşi, umanitatea nu pune la bătaie o armată de gândiri conexate optim, care să o atace coerent, organizat, metodic. Pentru că profitorii exploatării nu ne lasă să aflăm cât e de complicată, încât să o abordăm adecvat. Vor să se spargă mai departe pe ţărmuri valurile încercărilor de rezolvare haotice, necorelate, simpliste, isterice, tragice. Să ne lăsăm prostiţi de cei care pretind a fi găsit formula magică, gâdilând vanitatea omului din popor ca să-l poată domestici mai uşor. Gospodinele, maneliştii, microbiştii şi bodegiştii degeaba ar aborda teorema lui Fermat şi construcţia unui avion, şi cu atât mai mult pe aceea, incomparabil mai grea, a consolidării ştiinţei politice. Îi depăşeşte total, fără rest. Chiar şi 1000 de specialişti bine pregătiţi în nu ştiu care nişe de bibliotecă nu pot să o atace, fără un efort extrem de structurare a cercetării colective.

Cam asta este situaţia pe care este necesar să o expunem. De ce? Sub nicio formă pentru a descuraja pe cei care caută soluţii pentru o lume mai bună. Ci pentru a-i preveni, încât să se poziţioneze corespunzător faţă de complexitatea problemei abordate şi să se organizeze în consecinţă. La ce bun să te iroseşti pe drumuri care nu duc nicăieri, numai ca să-ţi împaci conştiinţa că nu ai stat deoparte? Nu se pot câştiga războaie pregătite prost, fără lucida urmărire a frontului, alergând după mori de vânt, pradă elucubraţiilor şi umorilor. Această perspectivă poate să irite, unora nu le va conveni deloc să afle că încearcă să mute marea cu o linguriţă şi că promit miracole. Şi nici să realizeze că am ajuns în asemenea încurcătură, căzând din speranţe deşarte în depresie paralizantă. Suntem instinctiv mândri de noi, de familia noastră, de grupul nostru, de naţia noastră… şi de specia noastră.

Amestecul de aspiraţie, vitalitate, patimă, orgoliu, vanitate, ambiţie ne face să nu mai realizăm cât suntem de mici faţă de imaginea pe care ne-am construit-o prin cultură în oglinda conştiinţei. Puţină smerenie… a umanului, nu ar strica. Ca să ne apucăm lucid de treabă este nevoie să ne percepem corect condiţia. Să nu ne vedem mai sus sau mai jos decât suntem.

Nu avem cum rezolva o problemă prost pusă. Este necesară formularea ei clară şi ar fi binevenită formarea unor echipe de cercetare solidară, care să ştie ce şi de ce fac.

Sursa articolului: AICI!

 

 

Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Evreii “biblici” și “evreii” khazari-documentar

Informații extrem de importante care pot schimba complet perspectiva asupra istoriei, așa cum este ea scrisă acum!

Tags : , , , , , , , ,

Marea trădare a Creștinătății!

ATENŢIE! Player-ul postului de Radio Bio Eden Lyfe se deschide automat, la încărcarea paginii. Îl puteţi opri sau îi puteţi ajusta volumul, după preferinţe.



Aceste informații șocante trebuie aduse la cunoștința tuturor celor care iubesc neamul românesc, tradițiile și mai presus de toate se socotesc creștini! Ascultă și dă mai departe!




Tags : , , , , , , , , , ,

Teatru de Kartier se prezintă!

Compania de teatru independent “Teatru de Kartier” din Bacău îşi prezintă realizările…şi vă invită la noi premiere în această toamnă!

Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Educaţia interzisă – documentar

Filmul este subtitrat în limba română. Click în pătrăţica cc sus dreapta şi apare automat RO, click pe acest simbol şi puteţi viziona filmul.

Centruldio Bacau

Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Enigmele atentatului terorist asupra publicației “Charlie Hebdo”

Anul 2015 a debutat, neaşteptat, sub semnul terorii şi al morţii. De această dată obiectivul nu a fost un zgârie-nor sau vreun maraton american, ci redacția unei publicații satirice franceze, Charlie Hebdo, al cărei colectiv de redacție a fost foarte preocupat de câțiva ani să caricaturizeze personaje biblice și islamice deopotrivă. Mass media corporatistă de pe întregul mapamond și-a fixat atenția asupra atentatului, făcând să curgă multă cerneală și arătând cu degetul către pericolul crescând al terorismului internațional. Desfășurarea tragicelor evenimente din Paris a fost prezentată întregii lumi cu lux de amănunte, totul părând foarte clar și evident. Dar oare așa să fie?

O analiză atentă scoate însă la iveală unele elemente ciudate, care nu pot fi explicate rațional decât dacă luăm în calcul ipoteza înscenării. În primul rând „dovada“ grăitoare constând în actul de identitate al unuia dintre teroriști, Said Kouachi, seamănă izbitor de mult cu o secvență din episodul american „New York 9/11“. Acolo, a fost descoperit, printre ruinele fumegânde ale celor două turnuri, pașaportul intact al unuia dintre teroriștii aerului. Să fim clar înțeleși: nu au fost găsite cutiile negre ale aparatelor de zbor, nici resturile acestora, însă pașaportul a rezistat. Și pentru că acest „amănunt“ ciudat a prins la cei naivi în 2001, el este repetat, iată, și în 2015, cu șanse mari să prindă și a doua oară.

Vizionarea uneia dintre scenele „Operaţiunii Charlie Hebdo“, prezentată la televiziune, scoate în evidenţă o altă ciudăţenie care contrazice bunul-simț și logica: operatorul care, cu un calm de invidiat în astfel de momente, a filmat secvenţa împușcării în cap a polițistului, adaptând zoom-ul camerei video fără nici cea mai mică teamă că ar fi putut fi văzut de teroriși și ucis la rândul său. Mai mult decât atât, efectul împuşcării în cap a poliţistului francez – deja rănit şi căzut la pământ – este de neacceptat. Experţii în domeniu pot confirma că un foc de armă de calibrul 7,65 executat cu o armă de asalt AK-47 de la distanţa de circa un metru ar fi avut un efect devastator asupra craniului victimei, or, în filmarea respectivă, nu se poate observa nici cel mai mic șoc, absolut normal în cazul unui impact de o asemenea natură. Nu este exclus ca glonțul (dacă a fost vreunul) ce a fost tras înspre ţintă să nici nu fi atins capul poliţistului, ci să fi ricoşat în asfalt; nicio picătură de sânge nu a fost văzută, chiar acceptând că s-ar fi utilizat gloanţe de calibrul 5,45… De altfel, o altă filmare, ce a fost postată pe YouTube, nu concordă cu cea para-mediatizată; nu mai apare coloana de maşini staţionată, existentă în prima filmare, iar timpul derulării acţiunii este diferit; până şi poziţionarea maşinii teroriştilor arată altfel. Din motive lesne de înţeles, finalul „Operaţiunii Charlie Hebdo“ era mai mult decât previzibil: autorii asasinatelor au fost trecuţi în lumea umbrelor, de unde nimeni nu s-a mai întors şi nu a transmis mesaje. Pentru că, într-adevăr, morții nu vorbesc…

Din fericire, însă, reacția opiniei publice din întreaga lume arată că lecția 9/11 nu a fost predată doar corijenților. Din ce în ce mai mulți oameni din întreaga lume, inclusiv politicieni, arată cu degetul către serviciile secrete americane și israeliene, sugerând că acestea s-ar afla în spatele atacurilor de la redacția Charlie Hebdo și de la magazinul evreiesc din Paris.

Într-un articol publicat în cotidianul rus Komsomolskaya Pravda, citat de CNS News, colonelul Alexander Jilin se întreabă dacă nu cumva americanii sunt cei care au pus la cale sângeroasele atacuri din capitala Franței. Colonelul își bazează teoria pe diferendele care au apărut între Statele Unite și Uniunea Europeană privind sancțiunile împotriva Rusiei, după criza ucraineană. Autorul, care conduce o organizație numită „Centrul pentru Studii asupra Problemelor Aplicate din Moscova“, scrie că, imediat după ce președintele francez François Hollande a afirmat pe 5 ianuarie că sancțiunile asupra Rusiei ar trebui să înceteze, el, Jilin, ar fi prezis că Franța va fi victima unor atacuri teroriste.

Întrebat fiind cine a avut mai mult de profitat de pe urma atacurilor de la Paris, economistul rus Mihail Kazin, directorul firmei de consultanță Neoconomics, a afirmat într-un interviu care a apărut în același cotidian: „În elita americană se află mai multe grupuri, fiecare dintre ele având capacitatea de a organiza asemenea atacuri.”

În Iran, Press TV a publicat pe site-ul său un articol al editorialistului Paul Craig Roberts, fost membru în conducerea Trezoreriei Statelor Unite în timpul administrației Reagan și adept convins al teoriei înscenărilor organizate de serviciile secrete americane în cazul evenimentelor din 11 septembrie 2001. Roberts scrie că atentatele de la Paris „pot fi privite și ca având rolul de a întări relația de vasalitate a Franței față de Statele Unite. […] Suspecții pot fi deopotrivă vinovați și marionete. Amintiți-vă de toate comploturile create de FBI, care au avut rolul de a face din terorism un pericol real pentru America.”

Pe propriul său site, Roberts citează o serie de surse de la Paris care afirmă că atacurile au fost, de fapt, „operațiuni de tip steag fals“ (în engl. false flag operation), adică acțiuni sub acoperire menite să îi scoată vinovați pe alții decât pe autorii reali, în scopul denigrării acestora. El afirmă în continuare: „Atacurile au fost folosite în scopuri mult mai mari. Acestea ar putea fi readucerea Franței pe orbita Washingtonului, atenuarea simpatiei europenilor pentru cauza palestiniană sau contracararea opoziției occidentale față de războaiele din Orientul Mijlociu. […] Franța suferă din cauza sancțiunilor impuse de Washington împotriva Rusiei. Șantierele navale franceze sunt incapabile să livreze comenzile rusești datorită statutului de vasal pe care Franța îl are față de Washington. În aceeași situație se află și alte ramuri ale economiei franceze. [...] Săptămâna aceasta, președintele Franței a afirmat că sancțiunile împotriva Rusiei trebuie să înceteze (la fel a afirmat și vicecancelarul Germaniei). Pentru Washington, această declarație reprezintă un exces de independență politică din partea Franței. A reactivat Washingtonul Operațiunea Gladio, prin care CIA a organizat și săvârșit atacuri teroriste cu bombe după cel de-al Doilea Război Mondial, acuzând apoi comuniștii de săvârșirea acestora pentru a le distruge credibilitatea în rândul electoratului european? Pentru că, iată, scenariul se repetă: așa cum lumea a fost manipulată să creadă că în spatele Operațiunii Gladio s-au aflat comuniștii, acum musulmanii sunt învinuiți pentru săvârșirea atacurilor asupra publicației satirice franceze.“
Giulietto Chiesa, jurnalist și om politic italian, membru în Parlamentul European în 2004-2009, acuză Occidentul și SUA că s-ar afla în spatele atentatelor din Franța. Invitat la o emisiune transmisă în direct de postul de televiziune italiană LA7, Chiesa a făcut o serie de declarații incendiare: SUA și o parte din tările Occidentale „au creat terorismul islamic” care acum „s-a dezlănţuit – cu acordul lor tacit – asupra Europei”; serviciile secrete din Arabia Saudită, Turcia sau Qatar sunt „filiale ale CIA”, care finanţează cu „milioane şi miliarde de dolari din impozite o armată de 50.000 de terorişti”. Jurnalistul italian mai afirmă și că serviciile secrete ale țărilor europene sunt subordonate CIA, și tocmai de aceea Franța a fost în imposibilitatea de a se apăra.


Și președintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, acuză Occidentul de complicitate la atacurile teroriste de la Charlie Hebdo. El afirmă că Vestul face jocuri periculoase cu lumea islamică, adăugând că: „Evenimentele urmează un scenariu scris dinainte și ar trebui să fim conștienți că este vorba de un complot împotriva lumii islamice. […] Cetățenii francezi săvârșesc masacre, iar islamicii plătesc prețul.“ Președintele turc a afirmat că serviciile secrete franceze au știut de atacuri înainte ca acestea să se producă și le-a acuzat de complicitate, menționând că cei doi acuzați fuseseră de curând eliberați din închisoare și, conform protocolului, se aflau sub supravegherea serviciilor secrete. „Eșecul“ acestora ne reamintește de „eșecul“ CIA-ului în fatidica zi de 11 septembrie 2001. Stranie coincidență, nu-i așa?

Erdogan nu este singurul politician turc care denunță existența unei conspirații în jurul cazului Charlie Hebdo. Melih Gokcek, primarul capitalei Turciei, Ankara, a sugerat implicarea în atacuri a Mossad-ului, serviciul secret israelian. El a făcut această afirmație duminică, de la tribuna unui congres al Aripii Tineretului a Partidului Islamist al Dreptății și Dezvoltării. Potrivit lui Gokcek, Israelul ar fi fost deranjat de votul din Parlamentul Franței, venit în sprijinul recunoașterii statului Palestina. „Evident că Israelul nu vrea ca simpatia față de independența Palestinei să se răspândească în Europa. De aceea, este sigur că Mossad-ul se află în spatele acestui tip de incidente. […] Mossad-ul inflamează islamofobia provocând asemenea incidente.“

Parlamentarul turc Ali Sahin a scris pe site-ul de socializare Twitter că atacul de la Charlie Hebdo „a fost regizat ca o scenă dintr-un film“ de forțe care vor să discrediteze islamul.

În Rusia, câțiva comentatori politici acuză Statele Unite și CIA ca fiind autorii atacurilor teroriste. Unul dintre ei, Alexei Martynov, director al Institutului Internațional pentru State Noi, afirmă: „Sunt sigur că americanii sunt responsabili pentru atacurile teroriste din Paris…“

Spre deosebire de Rusia și Iran, ale căror orientări anti-americane sunt notorii, Turcia este membră a NATO, un aliat al Statelor Unite și, teoretic, un stâlp al luptei împotriva terorismului la porțile Orientului Mijlociu.

Cotidianul The International Business Times India a publicat în paginile sale un articol în care acuză serviciul secret israelian, Mossad: „Deși nu avem nicio dovadă că Mossad-ul a fost în spatele atacurilor, modul în care acestea s-au desfășurat lasă să se întrevadă această posibilitate. Mossad se ocupă de colectarea informațiilor și a realizat multe operațiuni sub acoperire în Europa pentru a susține cauza evreiască.“ Ulterior, din motive pe care le putem doar bănui, publicația a retras articolul, cu mențiunea: „nu ar fi trebuit publicat“…

O altă personalitate, cunoscută pentru activitatea sa de cercetare a atacurilor asupra turnurilor gemene din 2001, Kevin Barrett, afirmă și el, la rândul său, că atacul a fost organizat de israelieni sub „steag fals“. El detaliază: „Conform Ministrului de Interne al Franței, Bernard Cazeneuve, terorișii care au atacat Charlie Hebdo nu ar fi putut fi prinși dacă nu ar fi făcut o greșeală fatală: ei au uitat un act de identitate în autoturismul abandonat. De când criminalii își uită actele de identitate în mașinile pe care le abandonează? Un cetățean obișnuit, care nu este din cale afară de atent, își poate uita portofelul în mașina parcată. Personal, am condus automobile de aproximativ 50.000 de ori în întreaga mea viață și este posibil ca portofelul să-mi fi căzut din buzunar în spațiul dintre scaun și portieră… o singură dată. Care sunt însă șansele ca niște teroriști versați, ce dovedesc un stil de atac super-profesionist, să-și piardă actul de identitate în mașina pe care o abandonează? Răspunsul este: practic zero. Atunci de ce poliția raportează un eveniment care nu s-a petrecut de fapt? Presupunând că poliția chiar a găsit actul de identitate al lui Said Kouachi în respectiva mașină abandonată, este aproape cert faptul că acesta a fost «plantat» de cineva care a vrut să-l incrimineze pe Kouachi. Chiar și legendarul inspector idiot Clouseau ar fi ajuns la această concluzie evidentă și strigătoare la cer.

Descoperirea actului de identitate nu-l învinovățește pe Kouachi, ci dimpotrivă, îl exonerează. Ea arată că Kouachi este un biet țap ispășitor, căruia i-a fost înscenat acest atac terorist de către adevărații teroriști. Este o metodă des practicată de poliție și serviciile secrete, care plantează așa-zise dovezi incriminatoare pentru a condamna oameni nevinovați și a se disculpa pe ei înșiși. Poliția americană care ucide cetățeni neînarmați plantează adesea o armă lângă cadavru pentru a putea afirma ulterior că au acționat în legitimă apărare. Astfel de arme, pe care poliția le numește «sandwich cu șuncă», se află în dotarea poliției pentru a fi folosite la «nevoie». În mod identic, documentele de identitate și alte documente «incriminatoare» sunt folosite de serviciile secrete, de armată și de forțele speciale care orchestrează operațiuni sub «steag fals».

Să aruncăm o privire scurtă asupra mamei tuturor operațiunilor sub «steag fals»: 11 septembrie 2001. Agenții speciali au «plantat» atunci nu unul, ci două «genți magice», ce urmau să-l incrimineze pe Mohamed Atta, nevinovatul țap ispășitor, căruia i s-a înscenat crimele din 11 septembrie. Potrivit cărții În culisele 9/11: Ce s-a petrecut cu adevărat, ce a fost publicată de ziarul Der Spiegel, prima geantă a fost predată poliției germane de un hoț ce s-a descris pe sine însuși ca fiind un «bun samaritean». Așa-numitul hoț a pretins că a furat geanta lui Atta în cursul unei banale acțiuni de furt și, descoperind în ea documente ce descriau în amănunt planurile unor acțiuni teroriste, s-a simțit «presat» de propria conștiință, ca un bun cetățean ce era, să predea geanta autorităților. Potrivit publicației Der Spiegel, Poliția germană s-a prins că așa-zisul hoț nu era cine spunea, ci un agent care a plantat o probă falsă împotriva lui Atta. Publicația citează mai departe Poliția germană: «Întrebarea care mai rămânea era pentru ce agenție lucra așa-zisul hoț?» «CIA și Mossad», a fost răspunsul pe care fostul ministru german al serviciilor secrete, Andreas Von Bülow, l-a dat în cartea sa, CIA și 11 septembrie.“

A doua geantă „magică“ a „pierdut“ printr-un miracol Zborul 11 în care se îmbarcase Atta și cu care acesta a intrat în Turnul de Nord. Ea conținea toate probele necesare pentru ca cei 19 presupuși teroriști să fie identificați în mai puțin de 24 de ore de la atac. Nicio listă de pasageri nu conținea vreun nume arab, niciun angajat nu și-a amintit să fi îmbarcat pe vreunul dintre presupușii teroriști și nicio cameră de supraveghere din cele câteva sute care împânzesc aeroporturile Logan (Boston), Dulles (Washington D.C.) sau Newark (New York) nu au captat măcar un singur cadru cu chipul vreunuia dintre cei 19 arabi învinuiți în cazul 9/11.
Geanta nu conținea doar lista cu numele celor 19 așa-ziși teroriști, ci și… testamentul lui Atta. (De ce și-ar fi luat testamentul cu el dacă știa că avionul pe care urma să-l piloteze urma să fie pulverizat?) Decanul jurnaliștilor britanici pentru Orientul Mijlociu, Robert Fisk, a ridiculizat presupusul testament al lui Atta, arătând că el începea cu următoarele cuvinte: „În numele lui Allah, al meu și al familiei mele…“ Niciun musulman n-ar fi scris vreodată așa ceva. Așa cum sugerează Fisk, testamentul a fost falsificat de un agent incompetent, iar geanta a fost cu siguranță „plantată“.

A aflat adevărul?

O altă victimă ce are legătură cu atacul de la Charlie Hebdo este comisarul de poliție Helric Fredou, în vârstă de 45 de ani, care, zice-se, s-a sinucis cu propria armă în biroul său în timp ce își scria raportul privind evenimentele de la Paris. Părerile privind cauza morții comisarului sunt împărțite: în timp ce rapoartele oficiale pretind că victima suferea de depresie, sugerând indirect că acesta ar fi fost motivul pentru care el a decis brusc să-și pună capăt vieții, diferite alte surse și-au arătat scepticismul privind ipoteza sinuciderii, lansând ipoteza intervenției brutale a unei terțe părți, deranjate probabil de o posibilă intenție a comisarului de a publica anumite informații-cheie pe care le-a aflat în urma investigației.

În mod straniu, un incident aproape identic a avut loc cu peste un an în urmă, în noiembrie 2013, în Limoges, când al treilea ofițer ca rang din SRPJ s-a sinucis cu propria armă, în circumstanțe similare, într-o cameră din hotelul poliției.

Terorismul ca preț al răzbunării

Greta Berlin, liderul „flotilei“ Gaza din 2010 și co-fondatoare a mișcării „Gaza Liberă“ a scris pe pagina ei de Facebook că atacul asupra redacției Charlie Hebdo a fost răzbunarea Israelului pentru recunoașterea de către Franța a independenței Palestinei: „Mossad-ul a lovit birourile din Paris ale publicației Charlie Hebdo printr-o operațiune sub steag fals, stângaci mascată, menită să strice acordul dintre Palestina și Franța… Să sperăm că poliția franceză va fi capabilă să întrevadă amestecul serviciului secret israelian, bine antrenat, și nu să arunce vina asupra musulmanilor, devreme ce, se știe, Franța este prietena lor. Israelul a avertizat Franța că vor fi consecințe grave dacă aceasta va vota pentru Palestina. Chiar și un copil de patru ani ar putea să-și dea seama cine este vinovat pentru acest teribil atac.“

Mai mult de 660.000 de utilizatori Facebook sunt de acord cu Anonymous Kollectiv, un german, care a afirmat pe pagina sa că „Precizia cu care teroriștii au acționat amintește de comandourile Mossad-ului“ și aduce argumente privind cooperarea dintre CIA și Mossad în această operațiune sub steag fals. Pentru cazul în care nu s-a putut face înțeles, Anonymous a postat figura zâmbitoare a președintelui israelian, Benjamin Netanyahu, împreună cu un citat al acestuia în care critica Franța pentru că a recunoscut statul palestinian.

Ideea că Israelul a săvârșit aceste masacre abominabile a devenit atât de răspândită încât ea a fost preluată de presigioasa publicație International Business Times, care a acordat un spațiu generos articolului intitulat „Charlie Hebdo Attack and Mossad Link: Is Israel Venting Its Fury For France’s Recognition of Palestine State?“ („Atacul de la Charlie Hebdo și legătura israeliană: Se răzbună Israelul pentru recunoașterea de către Franța a statului palestinian?“) Articolul a fost însă dezmințit foarte curând după aceea împreună cu scuzele de rigoare în care erau menționate cuvintele: „sub standardele noastre“ și „o greșeală în gândire“. Nu este greu de ghicit care a fost cauza acestei dezmințiri.

În plus față de întrebările la care nimeni nu a reușit să dea un răspuns plauzibil, analiștii cazului Charlie Hebdo au ridicat în sprijinul ipotezei înscenării și alte aspecte la fel de stranii:
1. Mascații cunoșteau cu precizie data și ora când a avut loc întâlnirea consiliului de conducere al publicației;
2. Teroriștii au reacționat la o caricatură ce fusese publicată doar cu o oră înainte de evenimente, timp insuficient pentru ca aceștia să găsească desenul, să organizeze acțiunea, să se pregătească, să se echipeze și, în cele din urmă, să acționeze atât de precis, cum numai prin filme putem vedea;
3. Imaginile video ce au apărut pe canalele de știri revelează precizia cu care au acționat teroriștii și faptul inexplicabil că, deși era zi lucrătoare, prin zona respectivă nu treceau mașini, deși în mod obișnuit, traficul era foarte intens la acea oră.
Toate aceste aspecte pot fi explicate totuși cu excepția uneia. Nu există nicio informație verificabilă cum că teroriștii au atacat redacția Charlie Hebdo în urma publicării unei caricaturi, înfățișându-l pe Mahomed, ce apăruse în ziua respectivă. Ultima caricatură publicată de Charlie Hebdo înainte de atac îl înfățișa pe liderul organizației ISIS, Al-Baghdadi.

Acest fapt contrazice ipoteza lansată oficial cum că teroriștii și-ar fi declarat apartenența la Al-Qaeda, iar nu la ISIS. Mai mult, conducerea publicației se afla permanent sub protecția poliției, iar în 2013 unul dintre ei, pe nume Charb, ajunsese pe lista neagră a Al-Qaeda.

Din ce în ce mai mulți oameni din toate colțurile lumii încep să creadă că există un grup de oameni foarte influenți, care se află mai presus de guverne și legi, și care influențează după placul lor cursul firesc al evenimentelor peste tot în lume. Acest grup ocult sponsorizează terorismul pentru a impune din ce în ce mai multe măsuri restrictive asupra populației lumii.

Războiul îi face pe unii oameni extrem de bogați și influenți, iar terorismul este calea ideală de a justifica declanșarea unui război. Unii autori văd acest grup ocult în spatele ascensiunii grupării ISIS. Nu este greu să admitem că același grup finanțează și alte organizații ideologice cum ar fi Al-Qaeda, de exemplu.

În spatele acțiunii teroriste ar putea fi interese economice

Mass media internațională a lansat știrea că cei trei teroriști, Cherif Kouachi, Said Kouachi și Hamid Mourad ar avea conexiuni cu o organizație teroristă din Yemen. Nu după mult timp, Al Qaeda din Yemen a revendicat atentatele de la Paris.

[Nu este însă cazul să ne lăsăm păcăliți și să ne imaginăm că întreaga responsabilitate a desfășurării atentatelor revine acestei organizații. Este o stratagemă ieftină, care a fost folosită și în cazul lovirii turnurilor gemene din New York, la 11 septembrie. De fapt, toate operațiunile sub steag fals organizate și executate de americani – sau cu ajutorul lor – s-au derulat după un scenariu asemănător, ele servind intereselor meschine ale ocultei mondiale, care nu se dă în lături de la nimic pentru a-și satisface insațiabila lăcomie de bani și de putere.]

Dar ochii întregii lumi s-au ațintit către Yemen. De ce ar fi cineva interesat de Yemen?

Ei bine, un raport întocmit de Center of Research on Globalization, ce a apărut pe site-ul InfoWars în 5 ianuarie 2010 și intitulat „The Yemen Hidden Agenda: Behind the Al-Qaeda Scenarios, A Strategic Oil Transit Chokepoint“ pare să facă legătura cu cazul de față. Semnificația strategică a regiunii Bab el-Mandab, situată între Yemen și Somalia, devine un punct de interes geopolitic pentru guvernul Statelor Unite întrucât aici se întâlnesc mai multe rute de transport al petrolului. Agenția de Informații privind Energia (Energy Information Agency) precizează că „apropierea de Bab el-Mandab ar putea împiedica petrolierele care vin din Golful Persic să ajungă la rețeaua de conducte din Canalul Suez, acestea fiind nevoite să ocolească prin sudul Africii. Strâmtoarea Bab el-Mandab face legătura între Africa și Orientul Mijlociu și, strategic, între Marea Mediterană și Oceanul Indian.“

Un motiv pentru militarizarea de către Statele Unite și NATO a apelor din apropierea regiunii Bab el-Mandab ar oferi Washingtonului posibilitatea de a controla un alt punct strategic esențial pentru transportul petrolului, plan prin care strategii americani urmăresc să oprească rutele către China, Rusia și a altor state care nu sunt de acord cu politica sa. Dat fiind faptul că cea mai mare cantitate de petrol arab trece prin strâmtoarea Bab el-Mandab, controlul militar american ar zădărnici orice intenție a Arabiei Saudite de a tranzacționa prețul petrolului cu China sau cu alte state în altă valută decât dolarul.

Pe lângă aceste considerente, rapoartele indică faptul că Yemen este deținătoarea unora dintre cele mai mari zăcăminte de petrol neexploatat din lume, estimate, după o sursă bine informată de la Washington, la o cantitate „suficientă încât să acopere necesitățile întregii omeniri timp de 50 de ani“.

Scăderea prețului petrolului îi îngrijorează pe magnații petrolului care ar face orice să-și țină buzunarele pline. Invadând Yemenul pentru a extermina „organizațiile Al-Qaeda“ din această țară, corporațiile vor putea pune mâna pe terenurile petrolifere ale acestui stat, fapt ce le va da posibilitatea să dicteze încă o dată prețul petrolului.

În urma revendicării atentatelor de la Paris de Al Qaeda din Yemen, țara a fost aruncată în haos. Joi seara (22 ianuarie), noul guvern, instalat de numai trei luni, și-a anunțat demisia. Decizia executivului, caracterizată drept irevocabilă, a fost urmată la scurt timp de demisia președintelui, respinsă însă de Parlament. Milițiile șiite își consolidează controlul asupra capitalei Sanaa, iar unitățile militare din patru provincii din sudul Yemenului, inclusiv din principalul oraș Aden, au decis să refuze comenzile transmise din capitală de către forțele de securitate…

Statele Unite se află în spatele terorismului internațional

Veți spune probabil: „Bine, dar asta ar presupune o colaborare între americani și Al Qaeda. Or, asta este imposibil…“ Ei bine, acelora le răspundem că această colaborare nu numai că este posibilă, dar ea este chiar reală, fiind confirmată de personalități politice de prim rang, dintre care îi amintim pe Hillary Clinton, Zbigniew Brzezinski și nu numai.

Directorul Agenției Naționale de Securitate (NSA) în timpul administrației Reagan, Generalul William Odom, a declarat: „Din cauza faptului că Statele Unite au o experiență bogată în finanțarea grupărilor teroriste și în utilizarea tacticilor teroriste, sloganurile folosite în prezent în lupta împotriva terorismului fac Statele Unite să pară mai degrabă ipocrite decât credibile în ochii întregii lumi.“ Tot Odom a adăugat: „Statele Unite s-au folosit de pretextul terorismului cu orice ocazie. Prin anii ’78-’79, Senatul încerca să introducă o lege împotriva terorismului internațional. În fiecare variantă redactată, Statele Unite apăreau ca fiind afectate.“

Zbigniew Brzezinski, fost consilier pe probleme de securitate al președintelui american Jimmy Carter, a recunoscut pe postul de televiziune CNN că Statele Unite i-a finanțat pe Bin Laden și pe alți capi ai Al Qaeda-ei în anii ’80 pentru a lupta împotriva sovieticilor. Directorul CIA și Secretarul Apărării, Robert Gates, confirmă aceasta în memoriile sale. El afirmă că marea expansiune a operaţiunii americane sub acoperire din Afganistan a început în 1984. În timpul acestui an, „amploarea programului sub acoperire pentru a-i ajuta pe mujaheddini a crescut de câteva ori”, atingând suma de aproximativ 500 de milioane de dolari în Statele Unite și Arabia Saudită, plăți făcute prin intermediul regimului Zia din Pakistan. După cum îşi aminteşte Gates, „în această perioadă [1985] am început să aflăm despre o creştere semnificativă a numărului de cetăţeni arabi din alte ţări, care călătoriseră în Afganistan pentru a lupta în Războiul Sfânt împotriva sovieticilor. Ei veneau din Siria, Irak, Algeria şi alte țări şi cel mai mult s-au luptat cu grupurile fundamentaliste islamice de mujahedini”, în special cu cel condus de Abdul Resaul Sayyaf.

În fotografia alăturată: de la stânga la dreapta: Gen. Hamid Gul, Director general al Serviciilor Secrete pakisteneze; William Webster, Director general al CIA; Clair George, Director adjunct de Operațiuni; un colonel ISI; Milt Bearden, oficial CIA, la o tabără de antrenament a mujahedinilor aflată în nord-vestul Pakistanului, în 1987

Fostul Secretar al Afacerilor Externe din Marea Britanie, Robin Cook, a afirmat în fața Camerei Comunelor a Parlamentului britanic că Al Qaeda „a fost indiscutabil un produs al serviciilor secrete occidentale“. Cook a explicat că numele Al Qaeda se traduce literal prin „bază de date“, aceasta fiind inițial baza de date în care au fost înregistrați miile de extremiști musulmani ce erau antrenați de CIA pentru a lupta contra rușilor în Afganistan.

Intervenția Statelor Unite nu s-a rezumat însă la atât. Publicația Washington Post scria în 2002: „Statele Unite au cheltuit milioane de dolari pentru a aproviziona școlile afgane cu manuale pline cu imagini ce denotă violență și cu învățături fundamentaliste islamice… În chiar primii ani de școală, elevii învățau despre jihad, arme, soldați, gloanțe și mine.“

Ziaristul Robert Dreyfuss scria într-un articol: „Timp de o jumătate de secol, Statele Unite și mulți dintre aliații săi au văzut în ceea ce eu numesc Dreapta Islamică, partenerul lor convenabil în timpul Războiului Rece.“

Nu vrem să sugerăm că fără susținerea Statelor Unite nu ar mai fi existat organizații islamice fundamentaliste. Ar fi existat cu siguranță. Însă este la fel de sigur faptul că virulența și eficiența acestei mișcări, pe care o vedem amplificându-se parcă pe zi ce trece – și cu care se confruntă multe țări din Orientul Mijlociu dar și din Occident – ar fi fost mult mai mici dacă aceasta nu ar fi fost susținută financiar, logistic și ideologic de Statele Unite și aliații săi.

Cine este Charlie Hebdo?

Nu dorim să vorbim de rău pe cei trecuți în Lumea cealaltă și nici să-i judecăm. Totuși, fiecare acțiune își are propriile sale consecințe. Că sunt mai mult sau mai puțin dure, justificate sau nu, aceasta nu putem aprecia. Redăm câteva paragrafe edificatoare din articolul jurnalistei Mihaela Bărbuş, ce a fost publicat în Ziua Veche:

„Redactorii de la Charlie Hebdo și-au bătut joc de creștinism și islamism, echidistant și multicultural.
La Paris s-a întâmplat o mare tragedie. […] O societate liberă e mereu fragilă în fața barbarilor, astfel că trebuie să fie apărată mereu și integral, nu doar pe bucățele, pentru că Dumnezeu ne-a dat libertatea «la pachet». Cu alte cuvinte, cine își bate joc sistematic și mitocănește de libertatea religioasă nu este un apărător credibil al libertății. […] Redactorii de la Charlie Hebdo nu au înțeles ce li s-a petrecut. Cum ei nu au observat diferența dintre creștinism și islam, și-au bătut joc de ambele, echidistant și multicultural. […] Charlie Hebdo are o ironie jignitoare, grosieră și stupidă. Nu e doar lipsă de politețe, ci dispreț generalizat. […] Charlie Hebdo e o miniatură tristă a actualului comportament al Europei, un continent dominat de diverși «Charlie Hebdo», mai mici sau mai mari, care își taie craca de sub picioare. Își bat joc de fundamentele societății în care trăiesc și deschid porțile barbarilor care stau să năpădească cetatea. Pentru că nu înțeleg că libertatea începe din domeniul ideilor și că unele idei au un foarte mare potențial de a submina civilizația.“
Încheiem cu cuvintele – considerăm inspirate – ale lui Dmitri Rogozin, Viceprim Ministru al Rusiei, care a scris pe blogul său: „Terorismul este ceva rău. Nimic nu îl justifică. Totuși, să nu confundăm libertatea de exprimare cu libertatea de a răni credințele profunde ale oamenilor.“

Sursa: hyperboreus.ro

Articol preluat de pe site-ul www.yogaesoteric.net

Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Au existat şi unii evrei care au spus adevărul despre istorie!

articol preluat de pe site-ul www.yogaesoteric.net

Discurs ţinut de Benjamin H. Freedman, consilierul preşedintelui W. Wilson, în 1961

Un document absolut senzațional! Merită să fie citit cu cea mai mare atenţie!

Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări.
Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în timp ce noi dormeam.

Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut Primul Război Mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea.
În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-l iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate sau să continue un război inutil până la nimicirea totală.

În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus: „Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”. La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei: „Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie”.
Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: „Vom aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”. Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916.

Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-l va distruge pe Ţar. Evreii nu-l iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.
Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.

După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni”. Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i: „Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”.

Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război.
După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: „Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război”. Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă „o chitanţă”. Iar „chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour.
Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am făcut-o.

De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi Europa naţiunilor, care aveau şi ele pretenţii, au spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.

Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: „Iată, într-adevăr, trădare!”.

A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că noi învingem. Şi că le spunem ruşilor: „Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă”. Şi deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la noi ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză? Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi…

Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo „un stat evreu”.

Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru.
Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.

Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage storurile şi spune „Shema’Israel” în loc de „Tatăl Nostru”. Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar Primul Război Mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.

Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune.
Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola. Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic.

Să revenim la situaţia de după primul război mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Hull, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.

Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda.
Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale.
Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).
Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.

După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei: „Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!” Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii…
Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte: „Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”. Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame.
În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”. Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.

Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria „Hitleriştii!” sau „Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud.
Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.
În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.

Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!”. Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp.
Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.

Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul „antisemitism” (pe care-l consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea Primului Război Mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri.
În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.

În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că, „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”.
Aşa cum azi, în America, spunem „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40.000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.

Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-Al Treilea Război Mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni.
Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.
Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.

Aşa am fost noi, americanii, atraşi în Primul Război Mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.
În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-l faci în clipa aceea cu Atotputernicul DUMNEZEU, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-l vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare.
Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive.

Despre autor: Benjamin H. Freedman

Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-Al Doilea Război Mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi ale maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane. Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane.
Discursul pe care l-am redat cititorilor noştri a fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC, şi publicat la acea vreme de Commori Sense. Despre actualitatea mesajului său nu e cazul să vă convingem. E suficient să parcurgeţi cu atenţie discursul său.

Prelucrare de Karen Miller

Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010



Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,