Posts Tagged ‘iisus

Un act de acuzare adevărat împotriva evreilor



 

Marcus Eli Revici (1884-1965) a fost un scriitor evreu născut în România, la Bârlad. Părinții săi, Loeb Revici și Bella Rosenthal, au emigrat în 1900 în America, unde și-au luat numele de Ravage. Aici, Marcus Eli a beneficiat de o educație aleasă, studiind la Universităţile din Missouri, Illinois şi Columbia NY, unde şi-a luat și doctoratul. În 1915 s-a căsătorit cu franțuzoaica Jeanne Martin, cu care a avut cinci copii. A scris o serie de cărți și articole despre imigrația în America, precum și cartea autobiografică An American in the Making (Un american în devenire) și cea biografică Five Men of Frankfort: The Story of the Rothschilds(Cinci bărbați din Frankfurt: Povestea familiei Rothschild). Dar ceea ce i-a adus notorietate internațională a fost articolul satiric la adresa propriei nații, din 1928, intitulat A Real Case Against the Jews (Un act de acuzare adevărat împotriva evreilor), publicat în Century Magazine, vol. 115, nr. 3, pp. 346-350. De atunci, acest text a fost deseori folosit ca dovadă că lumea este dominată de evreii conspiratori, începând cu Ministerul Propagandei Naziste din Germania lui Hitler. Pentru cei cărora până acum nu le-a căzut sub ochi acest articol surprinzător, îl reproducem mai jos:

«Pe bună dreptate au goimii [n.n.: ne-evreii] ciudă pe noi. N-are niciun sens să afirm contrariul. De aceea, să nu pierdem timp cu minciuni sau alibiuri. Mulţi goimi au prieteni evrei. Pe mine personal, deşi sunt un evreu dintre cei mai îndoctrinaţi, nu vor să mă atace direct când pornesc atacul contra noastră, ceea ce înseamnă că ei mă consideră aproape unul de-al lor. Însă această excepţie nu mă obligă deloc să le fiu îndatorat. Goimii sunt arţăgoşi, tind să ajungă sus, sunt necinstiţi şi materialişti, exact precum evreii pe care îi urăsc, dar eu nu vreau să-i critic.

Doamne fereşte, eu nu reproşez nimănui faptul de a nu putea suferi pe cineva. Ceea ce însă mi se pare curios în această afacere antisemită este lipsa totală de materie cenuşie din capetele lor. Umblă pe ocolite şi folosesc scuze fantasmagorice şi transparente. Sunt teribil de aroganţi şi, dacă jocul n-ar fi grotesc, aş putea cu adevărat să mă supăr. Nu afirm că voi (goimii) aţi fi lipsiţi de profesionalism în ceea ce priveşte activitatea antisemită; de 15 secole vă îndeletniciţi cu această treabă. Dar când mă uit la voi, când aud argumentele voastre copilăreşti, am impresia că n-aveţi nici cel mai mic habar despre ceea ce se petrece în jurul vostru. Sunteţi plini de ură contra noastră dar nu sunteţi în stare să spuneţi de ce! Vă bateţi capul o zi întreagă să formulaţi un pretext sau, cum îl numiţi voi, dovadă. De secole aţi adunat dovezi una peste alta pentru acţiunile voastre antisemite, dar fiecare nouă găselniţă e mai ridicolă decât cea veche, pretextele voastre se contrazic şi astfel se reduc la zero.

Nu demult s-a putut auzi că noi suntem vânduţi banului şi când facem afaceri ne gândim numai la punga noastră. Acum se vorbeşte la fiecare colţ de stradă că nu există domeniu în care evreii să nu fi pătruns. Noi suntem, după părerea voastră, în acelaşi timp sociabili şi neasimilabili, pentru că nu vrem să ne încuscrim cu voi! Suntem ambiţioşi, tindem să ne căţărăm sus şi suntem un pericol pentru puritatea rasei voastre. Noi suntem atât de săraci, încât v-am ajutat să intraţi în posesia unor întreprinderi în care puteţi exploata şi înşela, şi suntem atât de bogaţi, încât v-am alungat din cartierele cele mai nobile.

În război, ne eschivăm de la datoria faţă de patrie pentru că „firea noastră este pacifistă”. Noi suntem însă iniţiatorii conflictelor şi tragem cele mai mari foloase din războaiele locale şi mondiale. Noi întruchipăm în aceeaşi persoană pe întemeietorul şi pe reprezentantul capitalismului. În acelaşi timp, noi suntem mecanismele care învârtesc roata revoluţiilor contra capitalismului. Istoria nu cunoaşte un alt exemplu pentru o asemenea diversitate. Dar, stai! Era să uit motivul tuturor motivelor. Noi suntem poporul cel mai îndărătnic, care nu a adoptat niciodată creştinismul, şi poporul nelegiuit care l-a crucificat pe întemeietorul creştinismului. Dar eu vă spun că vă înşelaţi. Sau sunteți ignoranți, sau vă lipseşte curajul să priviţi faptele făţiş şi să recunoaşteţi adevărul. Îi urâţi pe evrei nu pentru că l-au trimis la moarte pe Cristos, după cum cred mulţi, ci pentru că s-a născut din noi, din poporul nostru. Adevăratul motiv al luptei voastre contra noastră nu este faptul că noi n-am devenit creștini, ci acela că v-am silit pe voi să deveniţi. Şi pentru că istoria a consemnat demult nelegiuirea noastră, acuzaţia voastră nu face doi bani.

Ne acuzaţi de a fi instigatorii revoluţiei din Moscova. Să presupunem că e adevărat. Ei şi? În comparaţie cu ceea ce a înscenat evreul Pavel din Tars în Roma, revoluţia bolşevică e doar o banală răfuială pe uliţă. Faceţi mare scandal că noi evreii avem o influenţă nefastă asupra teatrelor şi cinematografelor voastre. Perfect! De acord! Aveţi dreptate. Dar ce importanţă are asta în comparaţie cu influenţa noastră asupra bisericii voastre, asupra şcolilor voastre, asupra legislaţiei voastre, asupra guvernelor voastre, chiar şi asupra întregii voastre vieţi spirituale!

Un rus prostănac a scos o carte numită „Protocoalele Sionului”. În ea scrie că noi am complotat spre a dezlănţui războiul mondial. Da! Recunoaştem că dovezile sunt autentice. Dar ce înseamnă asta pe lângă activitatea conspirativă de netăgăduit dusă de noi de-a lungul istoriei? Dacă voi luaţi în serios vorbăria despre comploturile evreieşti, atunci daţi-mi voie să vă atrag atenţia asupra unui lucru demn de comentat. Ce sens are să ne aduceţi acuzaţii privind controlul nostru asupra opiniei publice prin oameni ai finanţelor sau jurnalişti şi magnaţi evrei ai cinematografiei, când întreaga voastră civilizaţie este bazată pe mitul evreiesc?

Nici nu vă daţi seama de adevărata mărime a vinovăţiei noastre. Noi suntem penetranţi, suntem distructivi, suntem revoluţionari. Am luat în posesie întregul vostru univers. Am introdus răul în idealurile voastre, în soarta voastră. Suntem cauza nu numai a ultimului război, ci și a tuturor războaielor. Am fost iniţiatorii nu doar ai revoluţiei bolşevice, ci ai tuturor revoluţiilor din istoria voastră. Am introdus neînţelegere şi haos în viaţa voastră privată, politică şi socială. Acest lucru îl facem şi azi. Nimeni nu ştie cât timp o vom mai face.

Priviţi în trecut o clipă şi veţi vedea ce s-a întâmplat. Acum 20 de secole aţi fost o masă de oameni nevinovaţi, păgâni și fără griji. V-aţi închinat mai multor zei şi zeiţe – ai luminii, ai apelor şi ai pădurilor. Aţi fost mândri de goliciunea voastră, nu rușinați. Aţi făurit zeilor chipuri cioplite, după înfăţişarea voastră. Aţi găsit plăcere în lupte şi războaie. Bătăliile şi sclavagismul erau deciziile voastre politice. Aţi străbătut şi cercetat natura şi aţi aflat misterele vieţii, punând temelia ştiinţelor naturale şi filozofiei. V-aţi creat o cultură, o conştiinţă socială şi o viziune sentimentală cu privire la egalitatea indivizilor. Cine ştie la ce apogeu sublim aţi fi ajuns dacă noi v-am fi lăsat în pace. Dar nu v-am lăsat. V-am luat în cleştele nostru şi am dărâmat ce aţi clădit voi frumos şi solid. Am schimbat tot cursul istoriei voastre. V-am înjugat la carul nostru atât de tare, cum niciun popor din Africa sau Asia n-a fost înjugat. Și am făcut asta fără arme, fără gloanţe, fără sânge şi bătălii zgomotoase, fără violenţă. Noi am săvârşit asta numai prin puterea irezistibilă a spiritului, a inteligenţei, a ideilor şi a propagandei noastre.

Noi am făcut din voi purtătorii inconştienţi ai misiunii noastre pe întreg globul. Fără să vă daţi seama la ce v-am supus, v-aţi transformat în mijlocitorii principali ai tradiţiilor rasei noastre şi aţi răspândit în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului mitologia noastră. Poruncile clanului nostru strămoşesc constituie acum sâmburele vieţii voastre morale. Legile strămoşilor noştri sunt baza tuturor constituţiilor şi legislației voastre. Legendele şi poveştile noastre sunt mesajele sfinte pe care le şoptiţi copiilor voştri cu o voce plină de mister. Istoria noastră naţională face parte din învăţătura pe care preoţii şi învăţătorii voştri o propagă. Regii şi profeţii noştri sunt eroii voştri. Ţărişoara noastră din trecut este pământul vostru sfânt. Literatura noastră tradiţională este Biblia voastră. Ceea ce poporul nostru a gândit şi propovăduit aţi împletit indisolubil în limba şi tradiţia voastră, încât niciunul dintre voi nu poate fi considerat cult dacă nu cunoaşte valorile poporului nostru. Pescarii şi păstorii evrei sunt sfinţii voştri, ale căror chipuri sunt imortalizate în mii de statui şi icoane, pentru care aţi ridicat nenumărate catedrale. O tânără evreică reprezintă pentru voi simbolul maternităţii şi feminităţii. Un evreu rebel este punctul cardinal al religiei voastre. Noi v-am dărâmat zeii și v-am eliminat tradiția strămoşească, substituind-o cu dumnezeul şi tradiţia noastră. În istoria lumii nu există o cucerire asemănătoare cu aceasta, prin care v-am făcut supuşii noştri.

Cum se explică această reuşită? Pot să afirm că aproape din întâmplare. Acum 2000 de ani, în Palestina, religia noastră căzuse pradă materialismului. Cămătarii erau stăpânii templelor noastre. Preoţii noştri depravaţi şi egoişti storceau vlaga poporului şi înotau în bogăţie. Deodată s-a ridicat din popor un patriot idealist, care a început să cutreiere ţara pentru a purifica credinţa. El nu a vrut o nouă biserică. Voinţa lui a fost să dea o viaţă nouă credinţei. A pornit contra preoţilor şi i-a alungat pe cămătari din templu. Asta l-a pus în conflict cu stăpânirea. Reprezentanţii Romei, care stăpâneau Palestina, s-au temut de agitaţia lui revoluţionară, l-au arestat, l-au judecat și l-au condamnat la moarte pe cruce, pedeapsă obișnuită pe atunci. Adepţii lui Iisus din Nazaret, sclavi şi meseriaşi dezamăgiţi şi părăsiţi, au renunțat la viaţa de toate zilele şi s-au grupat într-o frăţie a pacifiştilor.

După distrugerea Ierusalimului de către romani, credința lui Iisus a ieşit din nou la suprafaţă. Un evreu pe nume Saul/Pavel şi-a pus în gând să predice soldaţilor romani pacifismul, iubirea aproapelui etc., pentru a submina Imperiul Roman. El a devenit apostolul păgânilor şi şi-a desfășurat atât de bine activitatea, încât în 400 de ani, jumătate de glob a devenit un morman de dărâmături, iar legea mozaică, izvorâtă din Sion, a devenit religia oficială a Romei. Acesta a fost începutul puterii noastre în lumea voastră. Dar a fost doar începutul. De la această dată, istoria voastră este o luptă neîntreruptă între spiritul vostru strămoşesc păgân şi spiritul nostru iudaic.

Jumătate dintre războaiele voastre mari sau mici au fost religioase, purtându-se în numele unei doctrine sau alteia. Să privim cele trei revoluţii recente din istorie, cea franceză, cea americană şi cea bolşevică. Ce altceva au fost decât triumful ideilor evreieşti, bazate pe dreptate, ordine socială, politică și economică. Sfârşitul e încă departe. Noi suntem încă stăpânii. În momentul de faţă, credinţa voastră a intrat în conflict cu fundamentaliştii, pe de o parte, şi internaţionaliştii, pe de alta. Un război între cei ce încearcă să ne combată şi să ne înlăture şi voi, care ţineţi de învăţătura noastră.

Se duce neîncetat o luptă contra interesele noastre, fără ca oamenii să bage de seamă contradicţia. Puritanismul iudaic, ca și alte interdicții, se manifestă sub forma cenzurii în teatru, legislaţie, presă şi biserică. Şi în timp ce asta se întâmplă sub ochii voştri, voi pălăvrăgiţi despre influenţa evreilor asupra cinematografiei. E de mirare că ne urâţi? Noi am pus un bolovan în calea progresului vostru. V-am pus în mână o carte şi o credinţă străină, pe care nu le puteţi digera şi din care cauză sunteţi în permanenţă neliniştiţi. În acelaşi timp, nu aveţi tăria sufletească nici să le respingeţi, nici să le acceptaţi cu toată inima. Bineînţeles că, sufletește, n-aţi aderat niciodată total la religia creştină. În străfundul inimii voastre sunteţi încă păgâni. Iubiţi încă războaiele şi statuile de lemn. Sunteţi mândri de goliciunea corpului uman. Cu toate democraţiile şi răsturnările sociale, ordinea voastră socială e încă imperfectă, jalnică. Noi v-am produs dezbinare în suflet, v-am tulburat simţurile, am făcut ca dorinţele voastre să fie de neîndeplinit.

În vâltoarea neajunsurilor zilnice, a luptei pentru bani şi pentru existenţă, vă vine în minte predica de duminică: „să n-ai grijă de ziua de mâine”; în lupta pentru un salariu mai bun, vă amintiţi: „fericiţi cei săraci”. Dacă sunteți tentați să cădeţi în ispită, în spiritul învăţăturii iudaice, o mână nevăzută vă atinge pe umăr şi vă ia paharul de la gură. Totuşi, voi nu veţi fi niciodată niște creştini adevăraţi. În această privinţă, noi v-am ales rău. Dar v-am stricat pentru totdeauna plăcerea de a fi păgâni. În locul vostru, și noi am face la fel. Numai că noi nu ne-am pierde timpul explicându-ne ura. N-am căuta să formulăm pretexte sau motive cusute cu aţă albă.

Având în vedere milioanele de afaceriști evrei, nu vom vorbi de comunism ca despre o invenţie evreiască; având în vedere milioanele de lucrători evrei, nu ne vom face noi înşine ridicoli vorbind de capitalismul internaţional ca fiind un monopol evreiesc. Nu, noi vom merge direct la ţintă. Vom analiza amestecul confuz de creştinism şi păgânism care se numeşte civilizaţie şi vom declara sus şi tare: Mulţumim, nu vrem acest talmeş-balmeş, profeţii voştri, Biblia voastră!

Voi, creştinii, vă jeliţi şi ne acuzaţi pentru influenţa noastră în cultura voastră. Afirmaţi că noi suntem o naţie internaţionalistă, o minoritate unitară în mijlocul vostru, cu tradiţii, interese, năzuinţe şi scopuri ce se deosebesc mult de-ale voastre. Și adăugaţi că această situaţie este un pericol pentru dezvoltarea voastră normală, vă slăbeşte puterea de acţiune şi vă întunecă drumul pe care trebuie să-l urmaţi. Eu nu văd deloc în acestea un pericol. Voi aţi fost întotdeauna guvernaţi de o minoritate şi mie mi se pare total neimportant de unde vine şi ce credinţă are această minoritate. Influenţa noastră este însă reală şi este mult mai mare şi mai vicleană decât sunteţi voi în stare să pricepeţi.

Această luptă a voastră contra evreilor ne întristează, dar ne şi amuză. Voi faceţi pe grozavii. Alergaţi încoace şi-ncolo şi vorbiţi îngroziţi că influenţa evreiască e pretutindeni. Acest lucru ne face să „tremurăm”. Recunoaştem nedreptatea pe care v-am făcut-o silindu-vă să îmbrățișați o tradiţie străină. „Tremurând”, vă pun această întrebare: Când veţi înţelege, în sfârşit, că credinţa voastră, educaţia, morala, sistemul vostru social, administrativ şi legislativ sunt la origine croite după modelul jüdisch? Apoi, vorbiţi de evreii finanțiști şi regi ai cinematografului. Deodată încetăm să tremurăm şi ne apucă râsul. Respirăm uşuraţi, constatând că goimul nu va cunoaşte niciodată gravitatea crimei noastre. Pentru noi, acest lucru e inexplicabil. Sau sunteţi proşti, sau vă lipseşte curajul să ne acuzaţi de această nelegiuire care se vede limpede şi pe care orice avocat sau judecător inteligent o poate examina liniştit şi fără enervare.

De ce să ne contrazicem pentru mărunţişuri fără sens, când e mult mai lesne să ne acuzaţi pentru fapte capitale? De ce ne acuzaţi de un fals vizibil şi grosolan, ca Protocoalele Sionului, când ne puteţi confrunta cu Apocalipsa Sfântului Ioan? De ce pierdeţi timpul cu acuzaţiile la adresa lui Marx şi Troțki, când puteţi să ne puneţi în încurcătură cu Iisus din Nazaret şi Pavel din Tars? Voi ne numiţi revoluţionari, instigatori şi provocatori ai revoluţiilor. Aveţi dreptate, mă închin în faţa acestei descoperiri! Se pot aduce dovezi, fără să mistificăm lucrurile, că noi suntem cei care au tras sforile în toate revoluţiile voastre. Incontestabil, în revoluţia lui Luther am avut un amestec. E un lucru dovedit că în revoluţiile burghezo-democratice din ultimele secole, cum e cea franceză sau americană, noi am făcut începutul. Dacă n-am fi făcut asta, ar fi însemnat că nu ne cunoaştem interesele. Imaginaţia voastră ne acuză de marele război mondial şi de revoluţia bolşevică, dar e la mintea copiilor că lucrurile nu puteau lua decât această cale.

Dar toate aceste comploturi şi revoluţii nu înseamnă nimic în comparaţie cu marea noastră conspiraţie de la începutul acestei ere, când am reuşit să facem ca religia unei mici secte evreieşti să fie preluată de întreaga lume apuseană. Prin Reformă, noi am aşezat Biblia noastră la loc de cinste. Revoluţiile republicane antimonarhice ale secolului al XVIII-lea ne-au eliberat de îngrădirile politice şi sociale. Noi am avut câştig de cauză iar voi aţi fost lăsaţi în pace. Ba chiar v-ați îmbogățit şi aţi ajuns în posturi înalte. Acestor revoluţii le datoraţi supremaţia voastră în lume.

Răsturnarea pe care a adus-o creştinismul în Europa, lucru uşor de dovedit, a fost pusă la cale şi realizată de evrei, drept răzbunare contra unui stat neiudaic. Şi dacă tot vorbiţi mereu despre aceste comploturi, nu înţeleg de ce nu menţionaţi şi distrugerea Romei şi a civilizaţiei antice, care au pierit de mâna creştinismului iudaic. E greu de înţeles că voi, creştinii, nu cunoaşteţi originea religiei voastre şi nu vă întrebaţi „de ce” şi „cum” în legătură cu religia. Istoricii voştri, cu excepţia câtorva, nu vă spun nimic. Cât despre documentele care alcătuiesc Biblia voastră, nu faceţi decât să le căutaţi, dar nu le citiţi cu atenţie. Am făcut o treabă bună, căci voi ascultaţi orbeşte propaganda noastră.

Pentru voi, creştinismul nu este un eveniment istoric, ci împlinirea unei profeţii divine, evreieşti. După cum vedeţi, creştinismul n-a distrus cultura noastră înaltă, evreiască, şi n-a aruncat omenirea pentru o mie de ani în barbarie şi întuneric. Creştinismul a fost o mişcare revoluţionară pornită din Palestina, finanţată cu bani evreieşti și răspândită în popor de agitatori evrei prin toate mijloacele posibile. Și asta, într-o epocă în care iudaismul şi Roma erau duşmani de moarte. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, care s-a terminat cu prăbuşirea statului ne-evreiesc. Dar voi nu vedeţi nimic din toate astea, deşi chiar și un copil care nu este încă îndobitocit de vrăjitorie teologică, prin simpla studiere a faptelor poate să vă spună despre ce-i vorba. Voi însă o luaţi razna şi vorbiţi întruna de comploturi în legătură cu revoluţia rusă şi războiul mondial. Nu-i de mirare că nu prea ne pasă de antisemitismul vostru, atâta timp cât nu recurgeţi la violenţă.

Amintiţi-vă că un istoric respectabil ca Gibbon a încercat mai demult să vă facă lumină. Acum 150 de ani a publicat „Declinul şi căderea Imperiului Roman”, care a dat cărţile pe faţă. Gibbon n-a explicat sfârşitul Imperiului Roman prin decăderea lui morală, n-a susţinut prostia cu degradarea credinţei şi a vieţii unui imperiu tocmai când se afla la apogeu. El a trăit la Londra într-o vreme când, ca şi la Roma, moravurile erau decăzute. A fost arian şi admirator al culturii păgâne a Vestului, un istoric cu minte şi vederi clare. Pentru el n-a fost greu să vadă cauza prăbuşirii culturii antice. Creştinismul, legea pornită din Sion, şi porunca lui Dumnezeu, pornită din Ierusalim, au fost cauzele care au pierdut Roma şi valorile ei culturale, scria Gibbon. Până aici, totul e în regulă, dar n-a adâncit problema. După cum ştiţi, el s-a născut şi a murit cu o sută de ani înainte de apariţia „antisemitismului ştiinţific”. A descris religia care a venit de la Răsărit şi s-a răspândit repede peste toate popoarele înfloritoare ale Vestului. Nu s-a gândit că acest plan, ce părea că duce la mântuire, a dus la distrugere. Daţi-mi voie să expun pe scurt întreaga poveste, fără s-o împodobesc cu minuni, profeţii şi magii:

Cortina se ridică. Suntem în anul 65 î.Hr. Drama se petrece în Iudeea şi la Roma. Iudeea este o ţărişoară în estul Mării Mediterane și timp de 500 de ani n-a fost altceva decât un punct geografic. Mereu a fost pârjolită de războaie, iar locuitorii ei trimişi în exil sau luaţi ca sclavi de vecinii puternici. După lege, era independentă, dar în pragul unui război civil. Imperiul Roman, cu capitala republicii lui, Roma, era pe cale de a deveni stăpânul lumii. Era cea mai mare putere militară, urmașul Greciei Antice şi centrul civilizaţiei. Până la această dată, aceste două ţări nu veniseră aproape deloc în contact. Și iată că Roma, fără voia ei, a fost împinsă să se amestece în treburile Iudeei. A izbucnit o ceartă între doi fraţi pentru tronul acestei mici ţări. Pompei, un general roman aflat în Damasc cu treburi importante, a fost chemat să medieze între aceşti fraţi. Pompei, un soldat al republicii, drept şi corect, a trimis pe unul din fraţi în exil, a pus în capul statului un rabin şi a desfiinţat dintr-o lovitură tronul. Intenţia lui a fost să facă din Iudeea o provincie romană. Bineînţeles că evreii s-au opus unui asemenea plan. Pentru a-i linişti şi a domoli rezistenţa locală, romanii au introdus din nou demnitatea regală, dar Roma a pus un rege ales de ea. Acesta era fiul unui perceptor născut în Idumeea, pe nume Irod. Evreii n-au fost mulţumiţi şi au iscat noi tulburări, iritând autorităţile romane.

Aceste evenimente au fost prologul. Nemulţumirea evreilor a devenit din ce în ce mai puternică şi a dus la revoltă deschisă atunci când stăpânii neevrei au început să introducă în Ierusalim binecuvântata cultură apuseană: idoli ciopliți, lupte în arenă între gladiatori și drame greceşti. Evreul habotnic vedea toate astea ca un afront la adresa lui Iehova, chiar dacă funcţionarii romani afirmau că sunt pentru amuzamentul garnizoanelor ne-evreieşti. De asemenea, evreii s-au opus vehement perceptorilor romani. Dar, mai presus de toate, ei voiau un rege din sângele lor regal. Masele în stare de rebeliune au început din nou să spere în venirea lui Mesia, credinţă veche la ei – un mântuitor trimis de Dumnezeu să dezrobească poporul de jugul străin. Nu puţini au fost cei care s-au dat drept mântuitori. În Galileea, un anume Iuda a provocat o revoluţie puternică, susţinută de popor; Ioan Botezătorul a acţionat în regiunea Iordanului; un alt bărbat din nord, Iisus, împreună cu primii doi, a acţionat ca un maestru, declanşând acțiuni politice, răzmeriţe, toate într-un iscusit înveliş teologic. Toţi trei foloseau aceeaşi lozincă: „Timpul a sosit” şi curând au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte, cei doi din Galileea fiind crucificaţi.

Iisus din Nazaret, ca înaintaşii lui, a fost un instigator politic ce voia să-şi elibereze patria de asupritorii străini. Există dovezi că el voia să se așeze cu forţa pe tronul Iudeei independente. Biografii lui au pretins că provenea din familia regelui David. Dar linia lui după tată este confuză. Acelaşi biograf care susţine originea lui după mamă din regele David scrie că Iisus este fiul lui Iehova şi recunoaşte că Iosif n-a fost tatăl lui.

Se pare că Iisus a întrevăzut lipsa de perspectivă în misiunea lui politică, deoarece și-a folosit popularitatea şi talentul oratoric pentru o altă cauză: predica primitiv şi populist socialismul şi pacifismul. Această schimbare în program i-a adus ura clasei bogate a preoţilor şi a redus numărul adepţilor săi la cei săraci, lucrători şi sclavi. După ce a murit, apostolii lui s-au unit într-o asociaţie comunistă. O predică pe care odată a ţinut-o conducătorul lor pe un deal a devenit pentru ei cadrul atotcuprinzător al învăţăturilor lui, din care şi-au croit programul vieţii. A fost o ideologie valabilă mai ales pentru oamenii subjugaţi. Ea promitea, în schimbul suferinţelor pe acest pământ, fericire în viața de apoi și făcea din nevoi şi neputinţă o virtute. Oamenilor fără perspectivă li s-a spus să nu-şi facă griji pentru ziua de mâine. Cei supuşi ofenselor şi opreliştilor, cei fără apărare erau învăţaţi să nu răspundă răului cu rău. Oamenilor condamnaţi o viaţă întreagă la chinuri şi nevoi li se arăta demnitatea sărăciei şi trudei. Cel slab, dispreţuit, dezmoştenit, călcat în picioare urma să fie pe lumea cealaltă cel ales şi iubit de Dumnezeu.

Fructul misiunii lui Iisus a fost naşterea unei noi secte în Iudeea. Aceasta nu a fost nici prima, nici ultima. Ca şi America, Iudeea a fost un teren propice pentru forme religioase curioase. Ebionimii – cerşetorii, cum se intitulau ei – n-au privit credinţa lor ca pe o nouă religie. Ei s-au născut evrei şi au rămas evrei. Învăţătura dascălului lor era de natură social-filozofică, o etică a vieţii și o călăuză în viaţă. Creştinismul modern nu încetează să se întrebe de ce evreii nu l-au acceptat pe Iisus și nu i-au adoptat credinţa. Răspunsul e că la început numai evreii au fost adepţii lui. Nu-i de mirare că poporul evreu nu s-a alăturat ebionimilor. Putem compara situația cu americanii, care nu toţi s-au alăturat Unitariştilor, Baptiştilor sau altor secte.

În timpuri normale, nimeni n-ar fi băgat în seamă această adunătură de zdrenţăroşi – sclavi şi muncitori influenţați de clasele suspuse. Dar într-o luptă care se duce cu o putere străină în propria ţară, părerea despre lume poate lua forme periculoase. Fiind o credinţă a dezamăgirii și a resemnării, era un pericol ca morala celor ce apărau patria să fie subminată la vreme de război. Mântuirea sufletului, a întoarce şi celălalt obraz sau „iubeşte-ţi propriul duşman” aveau caracterul unei slăbiri a voinţei poporului în timpuri de criză, uşurând astfel victoria duşmanului. Așa că nu-i de mirare că autorităţile evreieşti au început cu oprimarea ebionimilor. Adunările lor au fost împrăştiate, căpeteniile lor au fost aruncate în închisoare, învăţătorii lor au fost judecaţi.

S-a crezut că această sectă a dispărut cu desăvârşire. Dar cortina s-a ridicat pentru actul 3 şi evenimentele au luat o altă întorsătură. Cel mai aprig duşman al acestei secte a fost Saul (Pavel) din Tars, care avea o educaţie grecească. El dispreţuia această nouă învăţătură, considerând-o contrară vieţii şi lumii. Ca evreu patriot, s-a temut ca ea să nu influenţeze cauza naţională. Călătorise mult şi cunoştea mai multe limbi. Era deci omul potrivit să pornească ofensiva contra acestei doctrine pacifiste şi să unească comunităţile evreieşti, atât de risipite. Astfel, autorităţilor din Ierusalim l-au numit principalul conducător în urmărirea şi persecuţia ebionimilor.

Într-una din zile, pe când era în drum spre Damasc spre a aresta o grupare din această sectă, lui Pavel i-a venit o idee. În scrierile apostolilor, această întâmplare este povestită ca o viziune pe care a avut-o. El a văzut clar cât de mici erau şansele de izbândă pentru minuscula Iudee într-un conflict armat cu cea mai puternică forţă armată a vremii. Apoi, ceea ce a fost și mai important, el și-a dat seama că această doctrină nouă, a vagabonzilor, pe care o combătea, ar putea fi o armă împotriva duşmanului. Pacifismul, supunerea oarbă, resemnarea, iubirea aproapelui erau arme periculoase. Răspândite în rândul legiunilor romane, ele puteau submina caracterul bărbătesc al acestora şi astfel Ierusalimul putea triumfa. Cu alte cuvinte, putem afirma că Pavel a fost primul om care a intuit șansele unui război prin propagandă. Ajuns la Damasc, spre marea uimire a celor pe care-i persecutase, a anunţat că se converteşte la credinţa lor şi a cerut să fie primit în comunitatea lor frăţească. Întors în Ierusalim, și-a expus planul Înţelepţilor Sionului. După dezbateri şi discuţii pro şi contra, acest plan a fost aprobat. A întâmpinat împotrivire în rândul căpeteniilor ebionimilor, dar până la urmă, Pavel i-a convins şi pe aceştia. Şi aşa s-a transformat Saul, cel mai înverşunat prigonitor al lui Iisus, în Apostolul Pavel, convertitor al păgânilor. Aşa a început să se împrăştie peste ţările păgâne din Vest o nouă religie orientală.

Din nefericire, acţiunea lui Pavel s-a dovedit eficientă. Această dogmă, cârpăcită şi cu multe înflorituri, a adunat repede mai mulţi adepţi decât s-a sperat şi s-a dorit. Planul lui, să nu uităm, fusese urzit doar pentru apărare. Intenţia lui n-a fost să dea lumii o nouă Evanghelie; el a sperat numai să-şi descurajeze inamicul din interior. După ce şi-a atins scopul şi garnizoanele romane au părăsit Palestina, el a fost gata să încheie un armistiţiu. Sclavii şi asupriţii imperiului, exilaţii nefericiţi şi proletariatul nevoiaş din capitală au găsit în învăţătura bine croită a lui Pavel mai multă alinare decât în învăţătura de odinioară, a învăţătorului lor crucificat. Rezultatul a fost că duşmanului i s-au deschis ochii. Ştiri alarmante din partea comandanţilor despre nesupunerea trupelor romane veneau necontenit dinspre Palestina şi altele dinspre Roma. Dar în loc ca autorităţile imperiale s-o lase mai moale, acestea au devenit şi mai rigide în deciziile lor. Precum o pasăre răpitoare, Roma s-a aruncat asupra Ierusalimului cu foc şi spadă şi, după un asediu înverşunat de 4 ani, a distrus cuibul conspiratorilor (70 d.Hr.). Sau cel puţin aşa au crezut ei. Istoricii din acea vreme ne arată exact intenţiile Romei. Ei ne povestesc că Nero i-a dat ordin lui Vespasian şi fiului său, Titus, să distrugă Palestina şi creştinismul.

Pentru romani, creştinismul n-a însemnat altceva decât iudaism militant, o părere care nu diferă mult de realitate. În ceea ce priveşte planul lui Nero, jumătate s-a îndeplinit. Palestina a fost distrusă total şi a rămas până azi o ruină. Creştinismul însă nu s-a putut distruge. După căderea Ierusalimului, programul lui Pavel s-a realizat în întregime. Cum am spus, tactica lui avusese ca scop să-i sperie pe cuceritori, aşa cum a făcut Moise cu faraonii. El a pornit la acţiune prudent, ferindu-se să-şi enerveze adversarul. Pavel și-a ascuțit noua armă sub nasul lui Nero şi l-a făcut să-i simtă tăișul, dar n-a avut curajul s-o folosească cu toată forţa. Acum, când răul se întâmplase şi Iudeea nu mai avea ce să piardă, Pavel a renunţat la orice scrupule şi a pârjolit cu război ţara inamicului. Scopul lui a fost să îngenuncheze Roma, aşa cum a fost îngenuncheat Ierusalimul, şi s-o radă de pe hartă, aşa cum a fost ras Ierusalimul.

Dacă scrierile lui Pavel nu vor reuşi să vă redea un tablou complet al activităţii lui, atunci vreau să vă atrag atenţia asupra tovarăşului lui mai sincer şi mai obiectiv, Ioan. În timp ce Paul, acţionând în umbra Palatului Imperial şi jumătate din timp ca prizonier în închisorile romane, încerca să se facă înţeles prin parabole şi aluzii camuflate, Ioan, care se adresa cetăţenilor nemulţumiţi din Asia, își putea permite să vorbească deschis. În orice caz, broşura lui, „Apocalipsa lui Ioan”, este o descriere exactă a celor întâmplate. Roma, numită fantezist Babilon, este descrisă, în limbajul lui plină de ură, ca mama tuturor prostituatelor şi oroarea întregului pământ, ca o femeie beată de sângele sfinţilor (creştini şi evrei), opresoare a „popoarelor, naţiunilor şi limbilor” şi – pentru a nu lăsa vreun dubiu asupra identităţii ei – ca „oraşul cel mare care domneşte peste regii acestui pământ”. Un înger strigă triumfător: „Babilonul cel mare a căzut!” Urmează apoi descrierea distrugerii, un tablou al orgiei. Comerţul, industria şi navigaţia au fost blocate. Arta, muzica şi „vocea mirilor şi mireselor” au amuţit. Întunericul şi jalea au acoperit totul, ca un giulgiu. Cuceritorii creştini înotau în sânge până la hăţul cailor: „Bucuraţi-vă de căderea ei, tu cerule şi voi sfinţi apostoli şi profeţi, Dumnezeu v-a răzbunat!”

Care este sfârşitul şi scopul final al acestui haos şi al acestei pustiiri? Ioan nu este reticent şi ne spune totul. El îşi încheie profeţia cu o viziune minunată a noului, reclădirea Ierusalimului, capitala unui mare regat, ce cuprinde „cele 12 seminţii ale Israelului”.

Desigur, nicio civilizaţie nu poate ţine piept unui asemenea asalt de durată. În anul 200 străduinţele lui Pavel şi Ioan precum şi ale urmaşilor acestora au făcut progrese atât de mari în rândul tuturor claselor societăţii romane, încât creştinismul a devenit cultul dominant al întregului imperiu. Aşa cum a prezis Pavel, morala şi disciplina se degradaseră complet, astfel încât din ce în ce mai mult legiunile împărăteşti, care fuseseră odinioară spaima întregii lumi şi şira spinării a culturii vestice, fiind în continuă decădere, n-au mai putut face faţă năvălirilor barbare. În anul 326, împăratul Constantin s-a supus convertirii la creştinism şi l-a declarat ca religie oficială, sperând însă să poată ţine în frâu această boală vicleană. Dar era prea târziu. După el, împăratul Iulian a mai încercat încă o dată s-o controleze prin asuprire. Dar nici împotrivirea şi nici concesiile n-au mai fost de vreun folos. Aparatul de stat roman a devenit, prin propaganda venită din Palestina, găunos şi mâncat de viermi. Victoria a fost de partea lui Pavel.

Aceasta a fost metoda prin care o credinţă iudaică modificată a pătruns în lumea vestică. Cel puţin aşa aş argumenta eu, dacă aş fi antisemit şi dacă aş căuta un exemplu demn de crezare de conspiraţie subversivă evreiască.»

Sursa: https://lupuldacicblogg.wordpress.com/2015/07/11/un-act-de-acuzare-adevarat-impotriva-evreilor-video-ro/
Centruldio Bacau

Tags : , , , , , , , , ,

Povestea unei vorbe proaste: «antisemitismul»



Semiţii, rasă străveche şi prolifică, avându-şi leagănul în Orientul Apropiat, cu numeroase ramuri de-a lungul istoriei (de la vechile popoare mesopotamiene până la arabii şi evreii de astăzi), îşi trag numele generic de la legendarul lor strămoş comun, biblicul Sem, unul dintre cei trei fii ai lui Noe. Unitatea rasială a neamurilor semite nu este însă numai o tradiţie mitică, ci o realitate de necontestat, confirmată istoric, lingvistic şi antropologic.

Nu-i mai puţin adevărat că aceste neamuri au trăit dintotdeauna mai degrabă în vrăjmăşie decât în armonie unele cu altele. Dezbinate la începuturi mai ales de interese politice şi economice, ele s-au diferenţiat radical, cu timpul, şi din punct de vedere religios şi cultural. Deşi mai întotdeauna inferior numeric maselor semite învecinate, poporul evreu (avându-l poate ca strămoş eponim pe biblicul Eber, urmaşul lui Sem), a fost într-o permanentă stare conflictuală cu mai toţi fraţii lui semiţi. În cărţile Vechiului Testament sunt evocate din belşug conflictele adesea foarte sângeroase dintre „seminţia lui Israel” şi celelalte triburi sau popoare semitice. Situaţia aceasta nu s-a schimbat esenţial nici până în ziua de azi. Tensiunile istorice intersemite apar de-acum „cronicizate”, prin problema palestiniană, într-un conflict arabo-israelian generalizat (deopotrivă politic şi religios), constituind unul dintre principalele focare de instabilitate mondială.

Poporul evreu – altminteri admirabil în multe privinţe – se vădeşte a fi, atât în spaţiul său originar, cât şi în diaspora, un popor deosebit de problematic. Aceasta a dus, oarecum în continuitatea anumitor superstiţii ale creştinătăţii medievale[1], la supoziţia exagerată că, mai cu seamă în ultimele două veacuri, toate seismele istorice majore, cu adânci implicaţii internaţionale (Revoluţia franceză, Revoluţia bolsevică, cele două războaie mondiale etc.), ar fi fost cauzate, stimulate, intreţinute sau exploatate de evrei şi de internaţionala masonică (pe care aceştia ar controla-o prin gradele ei superioare). S-a ajuns până acolo încât Al Doilea Război Mondial a putut fi interpretat de unii ca înfruntarea culminantă între Europa tradiţională (reprezentată de frontul general al dreptei) şi Europa „iudaizată” (reprezentată de frontul general al stângii); lumea postbelică n-ar fi, de fapt, decât un „imperiu” evreiesc camuflat, în care s-a instaurat un fel de pax judaica! Evreii se plâng, dimpotrivă, că ei sunt cei în permanenţă persecutaţi. Victimizarea este un leit-motiv al propagandei iudaice. Totuşi, pentru orice minte normală, se iscă întrebarea de bun-simţ:

De ce toată lumea, dincolo de determinaţiile geografice, etnice sau religioase, a avut în permanenţă ceva tocmai cu evreii? Nu cumva evreitatea însăşi are ceva fatalmente provocator la adresa a tot ceea ce nu este evreiesc?”.

Din punctul de vedere al iudaismului tradiţional, explicaţia este simplă: Israel nu poate fi precum celelalte popoare, atât din pricina condiţiilor istorice în care a fost pus („robiile” succesive – egipteană, babiloniană, macedoneană, romană, apoi îndelungata vieţuire în diaspora, cu persecuţiile cunoscute), dar mai ales pentru că el reprezintă, conform tradiţiei mozaice, „poporul ales” de Dumnezeu (Yahve) să stăpânească Pământul[2], celelalte neamuri (inclusiv rudele lui semitice) fiind doar făpturi inferioare (goim)[3], ce trebuie tratate discriminatoriu şi puse, cu orice mijloace, în slujba lui Israel[4]. Această viziune a iudaismului tradiţional (atât de asemănătoare, în esenţa ei, cu rasismul exclusivist al nazismului!), lansată încă de autorii biblici şi radicalizată de cei talmudici, reprezintă şi astăzi ideea cardinală a sionismului[5]. Nu avem de-a face, prin urmare, cu un orgoliu obişnuit, ci cu o formă venerabilă de mesianism rasist, cu o „superioritate” decretată în termeni religioşi (prin răstălmăcirea revelaţiei divine).

Din punctul de vedere al neevreilor, o astfel de situaţie nu este prea măgulitoare. Demnitatea umană şi naţională a popoarelor, la care se adaugă, mai ales în cazul ţărilor creştine şi islamice, şi anumite considerente de ordin religios, sunt de natură să ducă la „reacţii” legitime (chiar dacă uneori în forme reprobabile) împotriva acestui radicalism sionist, asociat adesea cu afirmaţii jignitoare la adresa feluritelor comunităţi etnice şi religioase. De aceea, cum s-a spus, evreii îşi atrag singuri, periodic, „toate fulgerele” asupra lor[6]. Mai mult decât victimele „sălbăticiei” altora, evreii sunt adeseori victimele propriei lor lipse de tact şi de scrupule faţă de lumea neevree.

Oricine încearcă să reacţioneze, fie şi numai defensiv, la anumite sfidări sau abuzuri evreieşti, devine automat „reacţionar”, în sensul teribil pe care presa „democratică” l-a impus acestui cuvânt! Acest „reacţionarism” generic atrage după sine, printr-o asociaţie deja automatizată, regizată de acelaşi tip de propagandă, o grămadă de alţi termeni stigmatizanţi, înghesuiţi de-a valma şi goliţi, cel mai adesea, de semantismul lor originar: „fascism”, „nazism”, „naţionalism”, „şovinism”, „fundamentalism”, „revizionism”, „terorism”, „antisemitism” etc. Dacă eu, ca român onest, îmi apăr personalităţile sau valorile naţionale consacrate, deconspirând cu firească indignare diferitele mistificări sau ireverenţiozităţi evreieşti pe seama acestora[7], de ce oare trebuie să devin automat „fascist”, „fundamentalist” sau „antisemit”? Eu n-o fac decât strict în calitatea mea responsabilă de român sau de creştin. (Desigur, problema vine de acolo că, de pe poziţiile intransigente ale iudaismului tradiţional, suficient exemplificate mai sus, aceste calităţi sunt prin ele însele un handicap. De pe aceste poziţii, pare să nu rămână loc de conciliere. Dar evreii de azi invocă şi pretind poziţii mai nuanţate, iar aceasta e singura şansă a unui dialog pacifizant.)

Dacă majoritatea neevreilor ignoră sau preferă să ocolească problema (aproape tabuizată în publicistica actuală), o anumită minoritate se simte totuşi datoare să ia atitudine: unii o fac poate chiar din sentimente antievreieşti, alţii – cei mai mulţi – din comandamente de conştiinţă. Pe cei dintâi, a căror repulsie ia adeseori forme violente şi retoric-demagogice, nu-i putem nici încuraja, nici respecta, chiar dacă se întâmplă să aibă partea lor de dreptate. Pe ceilalţi, echilibraţi şi oneşti, călăuziţi de principii şi argumente, nu numai că-i aprobăm, dar îi considerăm absolut necesari pe baricadele tot mai pustiite ale responsabilităţii creştine şi naţionale. Cum însă evreii nu au interesul distincţiilor de acest gen, obişnuiesc să-şi vâre toţi adversarii în aceeaşi oală şi să le aplice, în mod deliberat, aceeaşi etichetă infamantă de „antisemiţi”…

Dar confuzia în care este întreţinută problema se vădeşte din chiar această etichetă stupidă. Ţinând seama de precizările făcute mai înainte, să cântărim o clipă acest atât de supralicitat „antisemitism”[8]. Există puţine cuvinte atât de lipsite de temei[9]. Căci „a fi antisemit” vrea să zică, literal, „a fi împotriva a tot ceea ce este semit” (aşa cum, când se spune „antireligios” sau „anticomunist”, se înţelege de la sine o împotrivire generică faţă de tot ce înseamnă sau a însemnat cândva „religie” ori „comunism”). Când spunem „antisemit”, dacă ar fi să luăm cuvântul în serios, ar trebui să înţelegem o aceeaşi împotrivire generică, necondiţionată valoric, temporal sau spaţial. Ar însemna să cuprindem în „potrivnicia” noastră şi pe vechii akkadieni sau fenicieni, şi marile personaje biblice (vetero-, dar si neo-testamentare), ca şi pe toţi arabii şi evreii contemporani, ba chiar şi pe arabii sau evreii creştinaţi, de vreme ce atributul de „semit” trimite la rasă, iar nu la religie! Dacă aşa stau lucrurile, să ni se arate măcar un singur „antisemit” adevărat!

Dar chiar raportându-ne strict la contemporaneitate, termenul ca atare duce numai la absurdităţi. Va să zică, cine îndrăzneşte să se opună anumitor manevre evreieşti, este calificat îndată drept „antisemit”. Dar un Yasser Arafat sau un Saddam Hussein, care numai asta fac, ce sunt ei? Semiţi sau antisemiţi? Iar dacă arabii sunt semiţi şi Israelul îi urăşte de moarte, atunci nu cumva Israelul este el însuşi… antisemit? Din ambele situaţii, s-ar putea trage concluzia că semiţii sunt cei mai straşnici antisemiţi!!!

Putem spune, cu mâna pe inimă, că-n România nu există antisemiţi. Există, poate, anumite atitudini – contextuale – anti-arabe sau anti-evreieşti. (De obicei, în contextul actual, cine „are pică” pe evrei, simte o undă de simpatie pentru arabi. Şi invers. Să însemne aceasta că unul şi acelaşi ins este totodată filosemit şi antisemit? Ba mai mult: că este filosemit… pentru că este antisemit ?!).

Prin urmare, reacţia conjuncturală faţă de evrei, pe care o avem în vedere aici, ar fi mai potrivit să se numească „antiiudaism” sau „antievreism” (în ultima vreme şi-a făcut tot mai mult loc termenul de „antisionism”, mai ales prin Roger Garaudy şi Israel Shahak, principalii deconspiratori ai abuzurilor sioniste din noul stat Israel). Aşa s-ar şti măcar limpede conţinutul pretinsei „aversiuni”! Dar nici aşa termenul n-ar putea fi utilizat orbeşte, pentru că are cusurul de a sugera o atitudine radicală faţă de tot ceea ce ţine de evrei şi de iudaism, ceea ce nu prea se întâlneşte în realitate. Numai cineva care nu este în toate minţile se poate lăsa purtat de o astfel de ură generalizată şi necondiţionată faţă de o întreagă etnie, religie sau cultura! Sunt evrei şi evrei, situaţii şi situaţii. Faptul că cineva este evreu nu-l face în mod automat odios sau periculos. Au existat, există şi vor exista întotdeauna destui evrei oneşti, simpatici, rezonabili, ca şi valori iudaice incontestabile şi universale[10]. Oricare ar fi experienţele noastre concrete în această privinţă, bunul simţ nu ne permite să admitem nediferenţierile, mai ales când stăm pe poziţiile creştinismului. Nu poate exista o singură măsură pentru toţi şi pentru toate în relativitatea vieţii istorice.

Dacă există o stare conflictuală evidentă – fie de idei, fie de fapte – între personalităţi sau grupări evreieşti şi personalităţi sau grupări româneşti (şi creştine în genere), aceasta trebuie atent judecată, în cauzele şi în efectele ei, dincolo de orice absolutizare forţată. Românul care reacţionează, ferm, dar decent, ca român onest, la un afront evreiesc, nu-i „antisemit” sau „antievreu” cu tot dinadinsul, ci doar un naţionalist care veghează la fiinţa şi la onoarea neamului său (aşa cum şi evreii veghează permanent la ale lor). Acelaşi român, din aceleaşi raţiuni, va reacţiona la fel şi la un afront venit din altă parte. De ce adică, la el acasă sau pe aiurea, evreul are dreptul să fie tradiţionalist şi naţionalist, iar celelalte neamuri nu? Oare pentru că el e „ales”, iar ceilalţi sunt goim? Dar atunci ar însemna că, supralicitându-şi tradiţia religioasă, evreii rămân, în mod fatal, cel mai „fundamentalist” şi mai „rasist” dintre popoare…

Mai de folos ar fi pentru toată lumea să-şi cumpănească şi vorbele şi judecăţile. Iar în ce priveşte naţionalismul, acesta să nu mai fie asociat aprioric cu fel de fel de „sperietori” propagandistice. Naţionalismele sunt fireşti şi legitime, fără excepţie, atâta vreme cât nu devin exclusiviste. În vastul complex organic al omenirii, orice „naţie” este chemată să funcţioneze cu determinaţiile ei specifice, conservate şi potenţate prin ceea ce numim azi conştiinţa naţională. Evreii nu greşesc când îşi apără fiinţa şi îşi afirmă specificitatea. Greşesc însă atunci când vor să interzică altora să facă acelaşi lucru.

Dacă nu ne-am lăsa în voia patimilor oarbe, am putea să ne bucurăm laolaltă atât de „unitatea” cât şi de „diversitatea” lumii lui Dumnezeu. Rămânând însă pe calea orgoliilor pătimaşe, acţiunile nesăbuite ale unora vor atrage în permanenţă reacţiunile altora, iar lumea se va preface într-un haos incontrolabil, în care nu se va mai şti care sunt „victimele” şi care sunt „călăii”…

Note
[1] Trebuie însă operată o deosebire principială între „antisemitismul” tradiţional, cu baze preponderent religioase, şi „antisemitismul” modern, pe care Hannah Arendt îl numeşte „antisemitism ideologic laic” (putând avea motivaţiile cele mai diverse: biologice, politice, sociale, economice, culturale).

[2] Pretenţia de a fi „poporul ales” al lui Iahve reprezintă însăşi axa istorică şi religioasă a iudaismului; ideea dominaţiei universale, ca finalitate mesianică a unei istorii sacralizate, nu este deloc o calomnie „antisemită”, ci consecinţa firească a acestei „alegeri” (extrapolate din planul religios în cel istorico-politic):

De vei asculta cu luare aminte glasul său [al „îngerului lui Dumnezeu” – n. n.] şi vei face toate câte îţi poruncesc, şi de vei păzi legământul meu, îmi vei fi popor ales dintre toate neamurile, că al meu este tot pământul, iar voi îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfânt…” (Ieşirea 23, 22; subl. n.).

Că eşti poporul sfânt al Domnului Dumnezeului tău, şi te-a ales Domnul Dumnezeul tău, ca să-i fii Lui popor ales dintre toate popoarele de pe pământ” (Deutetonomul 7, 6; subl. n.).

Talmudul radicalizează această elecţiune:

Dumnezeuîşi arată măreţia numai în mijlocul evreilor” (Berahot 7a);

Cine loveşte un evreu se face vinovat de crimă, căci e ca şi când i s-ar da o palmă lui Dumnezeu” (Sanhedrin 58b);

Mesia va da evreilor stăpânirea lumii şi lor le vor sluji şi li se vor supune toate celelalte popoare” (Sanhedrin 88c).

Peste tot pe unde se aşază, evreii trebuie să devină stăpâni, iar de nu vor fi stăpâni pe deplin, atunci să se considere ca-n robie şi în surghiun. Şi chiar de vor ajunge la cârmuirea cetăţilor, dar nu le vor stăpâni în întregime, neîncetat să strige: Jale! Grozăvie!” (Sanhedrin 104c).

Talmudiştii de azi recunosc în aceasta dogma capitală a iudaismului:

Populaţia pământului poate fi împărţită între [fiii lui] Israel şi celelalte naţiuni luate în bloc. Israel este poporul ales: dogma capitală!” (A. Cohen, Le Talmud, Payot, Paris, 1986, p. 104; trad. rom.: Talmudul, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 116).

[3]Numai evreilor li se cuvine denumirea de oameni; neevreilor nu li se cuvine această denumire, ci aceea de animale” (Baba Batra 114b). Un rabin contemporan (Schneur Salman, emigrat din Rusia în America) glosează (cit. in Frankfurter Allgemeine Zeitung din 11.03.1994, p. 14):

Sufletele de goim [neevrei] sunt de o cu totul altă natură, fireşte inferioară. Toţi evreii sunt de la natură buni, toţi goim sunt de la natură răi. Evreii sunt încununarea creaţiei [divine], pe când goim reprezintă drojdia, scursura ei” (apud Gabriel Constantinescu, Gâlceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie (1991-2001), Editura Christiana, Bucureşti, 2002, p. 283).

[4] Termenii vechii Legi (Tora, însumând cele cinci cărţi ale lui Moise) sunt de un radicalism nedisimulat:

Când Domnul Dumnezeul tău te va duce în pământul la care mergi să-l moşteneşti şi va izgoni de la faţa ta neamurile cele mari şi multe […] şi le va da Domnul Dumnezeul tău în mâinile tale şi le vei bate: atunci să le nimiceşti, să nu faci cu ele legământ şi să nu le cruţi […] Mânca-vei toată agonisita popoarelor pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le va da ţie; să nu le cruţe ochiul tău şi să nu slujeşti dumnezeilor lor, că aceasta-i cursă pentru tine” (Deuteronomul, cap. 7; cf. si 12, 1-4; 20, 10-18 etc.).

Cunoscând aceste antecedente sau odiosul îndemn talmudic Tob sebegoim harog („Pe cel mai bun dintre goim să-l ucizi!”), aproape că nu mai miră afirmaţia rabinului Yitzhaak Ginsburg (cit. in Globe and Mail din Toronto, la 03.06.1986, p. 1):

Uciderea palestinienilor este îndreptăţită, deoarece sângele evreilor şi al neevreilor nu pot fi socotite ca având acelaşi preţ” (apud G. Constantinescu, loc. cit.),

nici cea a rabinului Yaacov Perrina (cit. in London Times din 28.02.1994, p. 1), făcută la funerariile asasinului în masă Baruh Goldstein (care pe 25 februarie 1994 a pătruns în moscheea din Hebron şi a deschis focul automat asupra musulmanilor aflaţi la rugăciune, făcând peste trei sute de victime):

Un milion de arabi nu valorează cât unghia de la degetul mic al unui singur evreu!” (apud G. Constantinescu, op. cit., p. 284).

[5] Este problema pe care o tratează şi gânditorul francez de stânga Roger Garaudy, în Les Mythes fondateurs de la politique israélienne (Paris, 1996), carte ce a declanşat în Franţa un enorm scandal. Autorul pretinde a-şi fi propus să apere „iudaismul profetic” de „sionismul tribal”, după ce combătuse, altădată, „întegrismul islamic” sau devierile romano-catolicismului. Volumul se structurează astfel: Miturile teologice („ţara făgăduită”, „poporul ales”, „purificarea etnică”), Miturile secolului XX (cu accent pe „mitul celor «şase milioane»” – Holocaustul sau Shoah-ul) şi Utilizarea politică a mitului (în diaspora, dar – din 1948 – şi în noul stat Israel).

[6] Expresia e a lui G. Călinescu şi stă în finalul unor interesante consideraţii despre prezenţa evreiască în literatura română (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, cap. Specificul naţional; ed. a II-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 976). Cf. şi Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia-Arta Grafică, Bucureşti, p. 92:

Antisemitismul nu este o creaţie spontană a românilor, a germanilor, a polonilor, a maghiarilor, a francezilor, a americanilor, ci este provocată de ovrei, prin exces. Există un principiu al tuturor principiilor: principiul acţiunii şi reacţiunii […]. Ei [evreii] provoacă antisemitismul”.

[7] Cum a fost, la noi, campania anti-Eminescu iniţiată la începutul anilor ’80 de rabinul-şef Rosen Moses (ce-a reluat-o spre sfârşitul vieţii, în noul context postcomunist), sau campania anti-Eliade, declanşată în Israel (de publicaţia Toladot), apoi extinsă în Italia (mai ales Furio Jesi), Franţa (mai ales Edgar Reichmann), Statele Unite (mai ales Norman Manea), iar în cele din urmă ajunsă şi în România (dupa 1990), fără a se fi stins până azi. Ca să nu mai vorbim de campania generală dusă în ultimii ani (Z. Ornea, L. Volovici, Vl. Tismaneanu etc.) împotriva valorilor româneşti tradiţionale.

[8] Termenul a fost lansat, pare-se, în 1879, de către agitatorul rasist german Wilhelm Marr, într-un pamflet intitulat Der Sieg des Judentums über das Germanentum (Victoria iudaismului asupra germanismului).

[9] Că termenul e „greşit din punct de vedere ştiinţific” se precizează şi în sursele evreieşti (cf., de pildă, Dicţionar enciclopedic de iudaism, Editura Hasefer, Bucuresti, 2000, p. 57), dar cu toate acestea se uzează de el în mod deşănţat, fără ca nimeni să-i analizeze contradicţiile până la capăt.

[10] Dincolo de numeroasele contribuţii evreieşti la cultura modernă, creştinii n-au voie să uite că evreii sunt cel dintâi popor care a primit monoteismul, că Hristos S-a întrupat în mijlocul lor, că primii apostoli şi martiri ai creştinismului au fost evrei, că mulţi evrei creştinaţi s-au numărat printre marile personalităţi culturale sau duhovniceşti ale Răsăritului şi Apusului (şi că nici cultura şi spiritualitatea românească n-au fost lipsite de notabile contribuţii evreieşti, de la un M. Gaster, evreu talmudist, la un N. Steinhardt, evreu creştinat). Îndreptarul atitudinii creştine faţă de evrei ar trebui să rămână Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel. (Desigur, scrupulele la care ne obligă propria religie vor slăbi întotdeauna, în imediat, poziţia noastră în raport cu evreii, care nu-şi fac scrupule de acelaşi gen, dar sunt foarte abili să profite de scrupulele altora.)

Sursa: razvan-codrescu.blogspot.ro

Centruldio Bacau

Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Eu nu sunt Charlie!



images

Au trecut doar câteva zile de la atentatele din Franța și deja mi s-a acrit de acest subiect. Întreg mapamondul deplânge moartea acelor „eroi” uciși pentru libertatea de exprimare și se identifică cu ei, în timp ce blamează islamismul. Presa ne repetă încontinuu cuvântul „teroriști”, ca să ne intre bine în cap, liderii noștri pregătesc legea „Big Brother”, iar noi nu știm pe unde să ne ascundem de teama teroriștilor. Nici în ziua de azi majoritatea nu au învățat să cearnă informațiile primite de la mass-media, după cum bine se vede, preferând să înghită tot ce li se bagă pe gât, fără a se obosi să și gândească singuri. Măcar puțin. Dacă vrem să aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat în Franța, ar trebui să știm contextul în care au avut loc acele atentate.

Pe 26 ianuarie 2014, francezii au protestat în Paris și Lyon împotriva evreilor sioniști și a francmasonilor, cerând Armatei să preia controlul țării pentru a salva poporul francez. Printre scandările celor peste o sută de mii de oameni se numără: „DA des-manifestants-du-jour-de-colere-en-train-de-faire-le_1586794_800x400pentru Faurisson (un francez revizionist)! Holocaustul e o făcătură!”, „Jurnaliștii sunt pișat de curvă”, „Francmasonii la pușcărie!” sau „Evreilor, dispăreți, Franța nu este a voastră!”. „Ne-am săturat de finanțe internaționale, loji masonice și sionism,  poporul francez a fost lobotomizat de către mass-media”, declara atunci unul dintre protestatari într-un interviu. Nemulțumirile francezilor sunt de înțeles: economia țării e la pământ, căsătoriile homosexuale le-au fost impuse prin lege iar o mulțime de activiști au ajuns la închisoare pentru că au negat Holocaustul. Ultimii doi președinți ai Franței, Sarkozy și Hollande, prezintă caracteristici fizice evreiești, după părerea multor francezi. Actualul președinte, François Hollande, întrunește în sondaje dezaprobarea a 80% dintre francezi, deși are susținerea a 87% dintre membrii Parlamentului. La fel ca în Germania interbelică, francezii dau vina pe evreii care îi conduc pentru situația dezastruoasă în care se află țara lor. Un sondaj arată că 37% dintre ei își exprimă în mod deschis opiniile antisemite. O altă statistică de acum un an spune: „cu 40% au crescut actele de violenţă cu caracter antisemit în primul trimestru al anului 2014, comparativ cu acelaşi trimestru al anului trecut”. Legea care interzice libertatea de exprimare cu privire la problema Holocaustului este „legea Fabius-Gayssot”, aprobată de Parlamentul francez în 1990 și redactată de bogătașul evreu Laurent Fabius, cel care a provocat moartea a mii de hemofilici francezi prin importul de sânge contaminat cu SIDA de la negrii din Atlanta, Georgia. Nemulțumirile francezilor față de dictatura dieudonne-election-posterevreiască s-au aplificat și din cauza unui actor de comedie foarte popular în Franța, pe nume Dieudonné, căruia i-a fost interzis să mai glumească pe seama evreilor și a Holocaustului. El inventase în 2009 un nou tip de salut, numit „la quenelle” (supozitorul), adresat evreilor, care semnifică un fel de „ba pe-a mă-tii!”. Acel salut a prins în special în rândurile imigranților musulmani, care simpatizează cu cauza palestiniană și sunt împotriva evreilor și a statului Israel. Francezii nu s-au lăsat înrobiți și au continuat sfidarea evreilor, cu riscul de a încălca legea. De exemplu, a prins la public un activist comunist, pe nume Alain Soral, care și-a bătut joc de camerele de gazare în parodia sa, intitulată „Camere de gazare pentru idioți”. Să menționăm și că Franța găzduiește cea mai numeroasă comunitate evreiască din Europa (la fel ca Germania în perioada interbelică), formată din aproximativ 600.000 de evrei. În Germania lui Hitler erau cu doar 100.000 mai puțini…

Chiar și de acum celebra publicație Charlie Hebdo s-a lovit de problema antisemitismului. În 2008, revista a concediat un caricaturist care făcuse mișto de familia prezidențială franceză. Fiul președintelui de atunci, Sarkozy, s-a căsătorit cu o tânără evreică, iar caricaturistul a insinuat că fiul președintelui a trecut la mozaism din considerente materiale. Editorul revistei, Philippe Val, i-a cerut caricaturistului Siné (pe numele real Maurice Sinet) să-și prezinte scuzele printr-o scrisoare. Siné a refuzat, astfel încât a fost concediat, fiind acuzat de antisemitism, poziție la care s-a raliat și intelectualitatea franceză în frunte cu filosoful evreu Bernard-Henri Lévy. Mai mult, caricaturistul a primit  amenințări cu moartea de la Liga Pentru Apărarea Evreilor, mesajul lor fiind: „20 de centimetri de oțel inoxidabil în intestine ar trebui să-l oprească pe bastard”. Siné a dat în judecată publicația Charlie Hebdo pentru concediere abuzivă și a primit în 2010 despăgubiri în valoare de 40.000 de euro. În decembrie 2012, Curtea de Apel din Paris a confirmat sentința împotriva publicației, ridicând despăgubirea caricaturistului la 90.000 de euro. Urâte dedesubturi ale unei publicații care consideră că libertatea de exprimare îi conferă dreptul de a-și bate joc de orice religie, în special de islamism și creștinism, însă își concediază angajații care îndrăznesc să-i deranjeze pe evrei…

În iulie 2014, în toate marile orașe ale Franței au avut loc proteste împotriva masacrului comis de israelieni în Fâșia Gaza. Deși interzise de Guvern, manifestațiile nu au putut fi oprite, mii de oameni scandând: „Israelul asasin, Hollande complice!” saufrenchcairoprotestSuntem cu toții palestinieni!”. În Paris, manifestanții au încercat să spargă barajul ridicat de polițiști, situația degenerând în conflicte extrem de dure. Liderii comunității evreiești din Franța au declarat că evenimentele petrecute atunci sunt de o gravitate extremă, nemaivăzută până în acel moment în Franța, mai multe sinagogi fiind atacate de oameni care strigau „Moarte evreilor!”. „Conflictul din Orientul Mijlociu este doar un pretext. Are loc o acţiune ce vizează excluderea evreilor din comunitatea naţională. Noi suntem acum primelele victime şi urmează atacuri ale musulmanilor împotriva altor categorii de cetăţeni francezi de alte religii. Franţa este în pericol!”, declara Roger Cukierman, președintele Consiliului reprezentativ al instituțiilor evreiești din Franța (CRIF). Să reținem ultima parte a declarației lui, o adevărată „profeție” demnă de un veritabil urmaș al lui Nostradamus: „urmează atacuri ale musulmanilor împotriva altor categorii de cetăţeni francezi de alte religii. Franţa este în pericol!”.

În urma acestor proteste, fără îndoială pentru a-și calma populația, conducătorii Franței și-au modifiJe-ne-suis-pas-Charliecat politica de apărare a evreilor. La sfârșitul lunii iulie, autoritățile franceze au făcut apel la încetarea imediată a focului în Orientul Mijlociu. La începutul lunii august, ministrul francez de externe, Laurent Fabius, a criticat atacurile lansate de Israel în Fâșia Gaza. „Relațiile tradiționale de prietenie între Israel și Franța sunt vechi și dreptul Israelului la securitate este total, dar nu justifică uciderea copiilor și masacrarea civililor”, a afirmat el într-un comunicat dat publicității la Paris. Alături de Germania și Marea Britanie, Franța a cerut atunci redeschiderea ucharlie-hebdo-netanyahunei misiuni de monitorizare aparținând Uniunii Europene în Fâșia Gaza. Mai mult, în decembrie 2014, Parlamentul francez a recunoscut independența statului palestinian, ceea ce a enervat Israelul. Premierul israelian, Benjamin Netanyahu, a calificat drept o „greșeală gravă” acea decizie a Franței. Comentariu care cam sună a amenințare…

În luna noiembrie 2014, fostul consilier economic al lui Vladimir Putin, Andrei Ilarionov, declara pentru televiziunea poloneză TV Republika: „țările și națiunile europene nu ar trebui să fie surprinse dacă, să spunem, la anul, în primăvară, apare o masivă mișcare politică islamistă, o primăvară islamică în Europa, care va destabiliza țările europene și va consuma energia și atenția liderilor europeni, în timp ce Putin va încerca să-și ducă la capăt proiectele sale neo-imperiale”. Declarația lui Ilarionov a trecut neobservată, chiar dacă era o completare indirectă a celei din iulie a președintelui CRIF, care anunța „atacuri ale musulmanilor împotriva altor categorii de cetăţeni francezi de alte religii”.

La începutul lunii decembrie 2014, după o vizită în Kazahstan, președintele francez François Hollande a făcut o escală la Moscova, unde s-a întâlnit cu omologul său rus, Vladimir Putin. După cum scria site-ul 4thmedia.org pe 9 decembrie 2014 (http://www.4thmedia.org/2014/12/terrified-france-warns-russia-of-obama-terror-spectacular/), Hollande l-ar fi anunțat pe Putin că regimul Obama pregătește un atentat terorist în Franța, pentru care va da vina ulterior pe Rusia. Previziunea s-ahollande-putin-khodorkovsky îndeplinit măcar parțial, din moment ce atacurile teroriste au avut loc la Paris după o lună… Pentru a-și arăta susținerea, Putin s-a oferit să sponsorizeze împodobirea celui mai mare brad de Crăciun din Paris, amplasat în fața Catedralei Notre Dame, achitând și costurile transportului bradului din Rusia. Cu acea ocazie, Alexander Orlov, ambasadorul Rusiei în Franța, a evidențiat prietenia dintre cele două popoare: „Cu acest gest vrem să arătăm că, în ciuda eforturilor occidentale de izolare a Rusiei, prietenia dintre țările noastre este atât de puternică și de profundă încât niciun joc politic nu o poate distruge”. Prietenie care se observă și din faptul că Franța a livrat Rusiei în octombrie o navă de luptă, dar și din declarația președintelui Hollande de pe 5 ianuarie 2015, când a cerut ridicarea embargoului aplicat Rusiei. Este binecunoscut conflictul de fațadă dintre Rusia și Statele Unite ale Americii, americanii apărând dintotdeauna interesele statului Israel. Și asta doar pentru că SUA, la fel ca toate marile puteri ale lumii, sunt conduse de elita sionică evreiască.

Previziunile s-au îndeplinit. Pe 7 ianuarie 2015, 12 persoane au fost ucise de niște teroriști islamiști, frații Cherif și Said Kouachi. A doua zi, un prieten al celor doi frați, Amedy Coulibaly, a atacat un magazin evreiesc. Au urmat alte victime, numărul persoanelor ucise ridicându-se la 20. Presa din întreaga lume și-a făcut datoria, repetând obsesiv cuvântul „teroriști”, pentru a ne intra bine în capete, și subliniind la fel de obsesiv dreptul la liberăcharlie hebdo killers policeman exprimare a ziariștilor francezi de la Charlie Hebdo. Însă povestea are câteva lacune, care nu pot fi ignorate. Atacul a fost unul atipic. Teroriștii musulmani apelează întotdeauna la bombe, pistoale sau sticle incendiare. Aceștia au avut armament de război: arme automate și un lansator de rachete, pe care nu l-au folosit nici măcar când au fost încercuiți de polițiști. Specialiștii care au analizat imaginile cu atacatorii au remarcat imediat faptul că acțiunea trăda un antrenament militar. Felul în care foloseau armele, felul în care acționau ca echipă, totul demonstra că a fost vorba despre profesioniști din trupe de elită. Teroriștii musulmani întotdeauna încearcă să se sinucidă în astfel de cazuri, considerând că pierzându-și viața în lupta cu „infidelii” le garantează un loc în Rai. Aceștia nu au făcut acest lucru, ci au încercat să scape. Nu foarte bine însă. În loc să dispară rapid din țară, ei s-au plimbat haotic prin Franța, s-au lăsat văzuți într-o benzinărie pe care au și jefuit-o, apoi s-au baricadat într-o tipografie. Mai mult, unul dintre ei și-a uitat actul de identitate în mașină. Cum ar putea niște profesioniști, așa cum au demonstrat că erau, să facă astfel de greșeli? De ce și-ar lua cineva la el actul de identitate atunci când s-ar duce să ucidă niște oameni? Pe care l-a mai și pierdut, atât de convenabil pentru autorități. De ce nu a apelat la acte _80126535_1b497c1e-6b7d-4baa-a989-e8f6c291d9d8false, așa cum procedează teroriștii de obicei? Ce voia al treilea terorist, care a luat ostatici? Doar ca poliția să înceteze urmărirea primilor doi? Pare pueril, ținând cont că o asemenea revendicare nu putea fi sub nicio formă aplicată. De ce a lăsat telefonul deschis, pentru ca poliția să știe în orice moment ce se întâmplă? De ce le-a dat ostaticilor ocazia să evadeze atunci când a început să se roage? De ce poliția franceză a dispus o asemenea desfășurare de forțe pentru capturarea a doi oameni? Cumva pentru a se accentua amploarea evenimentului în ochii publicului? Să presupunem că jurnaliștii au fost uciși din cauza caricaturilor la adresa profetului Mohammed. De ce ar fi așteptat musulmanii câțiva ani pentru a se răzbuna? De ce n-au făcut-o mai devreme, ci la o lună după recunoașterea independenței statului palestinian de către Parlamentul francez și la două zile după ce președintele Franței cerea eliminarea sancțiunilor impuse Rusiei? De ce au făcut-o într-o țară solidară cu islamiștii, în care antisemitismul atinsese cote maxime, în loc să se bucure de acel sprijin împotriva dușmanilor lor? De ce declarațiile oficiale sunt diferite? De exemplu, presa franceză a relatat că ostaticul de la tipografia din Dammartin-en-Goele a fost eliberat, iar președintele Hollande a anunțat că toți ostaticii au murit. De ce nicio grupare teroristă nu a revendicat oficial atentatul, Al-Qaeda și ISIS preferând doar să salute gestul celor doi frați musulmani? Abia după două zile, frații au declarat că sunt membri Al-Qaeda, iar un cleric al Statului Islamic a revendicat atentatul în numele grupării sale. Până la urmă, cei doi erau membri Al-Qaeda sau ISIS? Statul Islamic sau ISIS a continuat teroarea din Franța spărgând site-urile primăriilor a două orășele, Ezanville și Goussainville, pe care au postat mesajul: „Statul Islamic rămâne cu voia lui Allah. Eliberaţi Palestina. Moarte Franţei. Moarte lui Charlie”. Atât?!? Ăsta e un mare act terorist din partea celei mai fioroase grupări teroriste din lume? De ce n-au apelat la bombe, mașini-capcană, avioane deturnate sau grenade, așa cum fac de obicei? De ce s-a sinucis Helric Fredou, unul dintre polițiștii care anchetau atentatul de la sediul publicației franceze, fără să lase în urmă măcar un bilet de adio? De ce presa mondială nu spune nimic despre îngrădirea dreptului la opinie a francezilor în privința evreilor, însă îi transformă pe jurnaliștii uciși în simboluri ale libertății de exprimare? De ce presa continuă să înfricoșeze populația subliniind amenințarea teroristă a islamiștilor, ignorând mesajele pașnice ale comunității islamice? Liderul Charlie-Hebdo-office-attack-vigilpartidului francez de extremă dreapta, Marine Le Pen, a anunțat că „Islamiștii au declarat război Franței”, deși Consiliul Musulman al Franței și cel al Marii Britanii au condamnat atacurile din Franța, la fel ca mii de musulmani în mediul online. De exemplu, Mohammed al Binatee afirma: „Coranul spune: Oricine ucide un suflet inocent este ca și cum ar fi ucis întreaga omenire”. Pentru Emre Soncan, „un musulman nu poate fi terorist și un terorist nu poate fi musulman”. Un alt musulman, Zainab Akhtar, nota că uciderea unor oameni nevinovați „este mai josnică și ofensatoare decât ar putea fi orice caricatură”. Iar acestea sunt doar trei din miile de opinii ale musulmanilor din întreaga lume, ignorate de mass-media ce preferă înfierarea islamului. De ce? Cine are de câștigat de pe urma acestor evenimente nefericite?

În primul rând, totul pare o răzbunare a evreilor, o plată pentru acea „greșeală gravă” de a recunoaște indcharlie-hebdo-publisher-charb1-481x640ependența statului palestinian, după cum anunța prim-ministrul Israelului. Nu ar fi prima oară când Israelul s-ar răzbuna. La sfârșitul lui 2013, un tribunal din Malaezia a găsit statul Israel vinovat de genocid. În 2014, trei avioane malaeziene dispar sau se prăbușesc. În 2011, aripa tânără a Partidului Muncii din Norvegia a inițiat o campanie agresivă pentru ca guvernul de la Oslo să impună o blocadă totală asupra Israelului. Nu după mult timp, întreaga conducere a aripei tinere a Partidului Muncii a fost măcelărită printr-o operațiune atribuită unui nebun, Anders Breivik. Să fie vorba despre niște coincidențe?

Dacă Franța este într-adevăr condusă de evrei, așa cum bănuiesc francezii, acest atentat ar rezolva măcar parțial problema antisemitismului. Multă vreme francezii au solidarizat cu musulmanii împotriva evreilor. Atentatele din ianuarie 2015 vor face poporul să își schimbe părerea, ceea ce deja se întâmplă. De pe 7 ianuarie până în prezent, trei grenade folosite pentru exerciții militare au fost aruncate înspre o moschee din Mans, două focuri de armă au fost trase împotriva unei săli musulmane de rugăciune din Port-la-Nouvelle iar un restaurant din apropiere de Lyon, ce vindea kebab, situat lângă o moschee, a fost ținta unei explozii. Practic peste noapte s-a schimbat totul, iar evreii nu mai sunt dușmanii francezilor, ci musulmanii.

Doctorul Paul Craig Roberts, fost asistent al secretarului Trezoreriei americane în administrația Reagan și editor asociat al Wall Street Journal susține că atacurile teroriste din Franța au fost o operațiune a serviciilor secrete americane, având ca scop „asigurarea statutului Franței de vasal al Statelor Unite”. „Amintiți-vă toate situațiile create de FBI pentru a transforma amenințările teroriste la adresa americanilor în realitate”, nota el pe site-ul personal. Doctorul Roberts a amintit că, la începutul acestei săptămâni, Hollande a declarat că sancțiunile impuse Rusiei ar trebui ridicate. „A fost mai multă independență manifestată de Franța decât putea suporta Washingtonul”, a comentat fostul funcționar al Casei Albe. Bineînțeles că nu putem crede pe cuvânt un fost funcționar al Casei Albe, care a ieșit din sistem acum cel puțin 26 de ani. Cât timp nu știm de unde își ia informațiile, afirmațiile lui rămân la stadiul de ipoteze, precum toate celelalte. Ipoteza lui o confirmă pe cea din decembrie 2014, în care se spunea același lucru. Dacă într-adevăr a fost totul regizat de americani, datele problemei nu se schimbă deloc. Se știe că Statele Unite ale Americii sunt și ele conduse de sioniști, prin urmare prea puțin contează dacă atentatele au fost organizate de CIA ori de Mossad, cât timp ambele îndeplinesc ordinele acelorași stăpâni.

Câștigul cel mai mare al celor care ne conduc este implementarea legilor care permit controlul mai sever al cetățenilor. Procurorul general al României, Tiberiu Nitu, a declarat deja că sunt imperios necesare legi eficiente, care să permită prevenirea bigbrother_main_0actelor de terorism, așa cum este legea 82/2012, cunoscută ca legea Big Brother. Șase asociații civice cer deja implementarea acestei legi, subliniind faptul că tragedii precum cele din Franța readuc aminte de nevoia esențială a cetățenilor de a se simți protejați de statul în care trăiesc. Sub nicio formă România nu va fi singura țară care va implementa astfel de măsuri ce îngrădesc libertatea cetățenilor. Sub pretextul luptei împotriva terorismului ne vom pierde dreptul la viață privată, activitatea noastră de orice tip urmând a fi atent supravegheată de serviciile secrete, așa cum s-a întâmplat și după atentatele de la World Trade Center din 2001. Iar acesta nu este decât un nou pas pentru instituirea Noii Ordini Mondiale. Europarlamentarul liberal Renate Weber a declarat la Radio France International că se așteaptă ca autoritățile române să încerce să ia măsuri care îngrădesc drepturile omului, pe fondul atacurilor din Franța, dar și că vor exista încercări similare și în alte țări. Pentru a înțelege că atentatele recente din Franța au fost planificate din timp și orchestrate de elita sionistă ce conduce marile puteri ale lumii, să ne amintim de scrisoarea masonului american Albert Pike, trimisă italianului Giuseppe Mazzini pe 15 august 1871: „Al treilea război mondial va trebui creat prin exploatarea disensiunilor create de agentura Illuminaţilor între sioniştii politici şi liderii lumii islamice. Războiul trebuie condus în aşa fel încât islamul şi sionismul politic să se distrugă reciproc. În acest timp celealte naţiuni ca întotdeauna divizate în această chestiune vor fi obligate să lupte până la completa lor epuizare fizică, morală, spirituală şi economică”. Oare nu asta se întâmplă din ce în ce mai mult în ultimul timp? Conflictul dintre evrei și musulmani ia amploare, iar națiunile lumii se împart în două tabere. Fără să-și dea seama că astfel ajută la implementarea Noii Ordini Mondiale. Pentru acest lucru, jurnaliștii de la Charlie Hebdo sunt declarați eroi ce și-au dat viața în numele libertății de exprimare, martiri cu care se identifică mii de oameni ce postează mesajul „Je suis Charlie” („Eu sunt Charlie”). Revista Charlie Hebdo va primi titlul de cetățean de onoare al Parisului. În numele jurnaliștilor uciși s-a organizat un miting de solidaritate la Paris, printre cei un milion de participanți aflându-se și președintele Franței, François Hollande, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, premierul Marii Britanii, David Cameron, premierul Spaniei, Mariano Rajoy, șeful Guvernului Italiei, Matteo Renzi și președintele Consiliului European, Donald Tusk. Legile împotriva libertății cetățenilor se vor înmulți, mascate sub forma luptei împotriva terorismului. Întreg mapamondul va alege fără voia lui să participe la un război demult programat, împotriva musulmanilor ori a evreilor. Lupta împotriva religiei în general și a islamului în special se va înteți, mulțumită manipulării la care suntem supuși de către conducătorii din umbră, adevărații teroriști. Iar noi ne vom ucide între noi, bucuroși de „democrația” pe care o impunem semenilor noștri la ordin.

Implicarea masoneriei se vede și din „semnătura” pe care o lasă întotdeauna în urmă. Au fost ucise 12 persoane în primul atac terorist, 12 fiind unul dintre cele mai importante numere ale masonilor și, implicit, ale sioniștilor care îi conduc. Numerologia fiind extrem de importantă pentru masoni, ar fi o greșeală să o ignorăm. Drept pentru care, analizând data primului atentat, 7.01.2015, observăm că suma cifrelor anului este aceeași cu suma cifrelor zilei și a lunii, adică 8. Departe de a fi o coincidență, 8 este cifra zeiței masonilor. Nici orașul nu pare să fi fost ales la întâmplare; dacă troianul Paris a cauzat un crâncen război în miturile elene, întâmplările din Paris pot provoca și ele un război în toată regula împotriva islamului, mascat sub forma unui război mondial împotriva terorismului. Legendarul Paris i-a oferit mărul Discordiei zeiței Afrodita; administrația de la Paris pare să fi făcut același lucru, alegând să o slujească pe zeița sioniștilor care, la fel ca Afrodita grecilor, și ea era considerată zeița frumuseții și a iubirii. Parisul are multe porecle, cea mai cunoscută fiind „Orașul Luminilor”, nume care se datorează în primul rând faptului că a fost un centru de educație și al ideilor în epoca iluminismului (fiind oraș95F1EF95-2ACB-4776-939F-308B6D8233FF_mw640_mh360_sul care a dat naștere acestei epoci) și mai târziu datorită adoptării iluminatului stradal. Orașul Luminilor, iluminismul și organizația Illuminati ne duc cu gândul la iluminarea adusă de Lucifer, al cărui nume înseamnă „aducătorul luminii”. La fel ca îngerul decăzut, Parisul le-a adus și el oamenilor iluminarea în secolul al XVIII-lea, eliberându-i de îndelungata dictatură a creștinismului.

O altă ipoteză, mai incredibilă decât restul, vine din asemănarea sloganului „Je suis Charlie” cu „Jesus Charlie”. „Jesus” este numele lui Iisus în multe limbi, precum franceza, engleza sau spaniola. Iar „charlie” în limba engleză se traduce ca „om liber”. Puțini știu însă că, în argoul britanic, „charlie” înseamnă „prost, idiot, imbecil”. Dacă și acest slogan a fost pregătit tot de organizatorii atentatelor, ar avea sens, ținând cont că sioniștii nu pierd nicio ocazie de a-l jigni pe zeul creștinilor. În Talmud, Iisus este descris ca un desfrânat, fiu al unui soldat roman, iar mama sa, Maria, ca o târfă a romanilor. Prin urmare, o nouă jignire la adresa lui Iisus nu ar mira pe nimeni. Dacă asemănarea dintre slogan și numele lui Iisus poate fi întâmplătoare, mai există câteva elemente care ar mări șirul coincidențelor. Crima de la -11Charlie Hebdou a avut loc pe 7 ianuarie, când se sărbătorea Crăciunul pe stil vechi. Un slogan ce seamănă cu numele lui Iisus, un atentat în ziua nașterii lui Iisus… Dacă în Biblie nașterea lui Iisus a fost anunțată de o mare stea, noaptea dinaintea Crăciunului pe stil vechi și a atentatului a fost ultima dintr-o serie de șase în care a avut loc o ploaie de meteoriți, observată în mare parte a mapamondului. În noaptea dintre 6 și 7 ianuarie, chiar a explodat unul deasupra României. 12 oameni au murit în atentatul de la sediul publicației, 12 fiind și numărul apostolilor lui Iisus. Unul dintre apostoli, Iuda, este în Biblie trădătorul Domnului; la fel l-au considerat și teroriștii pe polițistul musulman pe care l-au ucis, Ahmed Merabet, care a ales să încerce să-i protejeze pe cei care i-au batjocorit religia, în loc să fie de partea celor de aceeași credință cu el. Iuda s-a sinucis în ziua în care a fost arestat Iisus; Helric Fredou, un polițist care ancheta crimele de la sediul revistei, s-a sinucis în ziua atentatului în condiții suspecte. Teroriștii au fost în număr de 3, exact ca magii veniți odată cu steaua să-l vadă pe Iisus. Culmea coincidenței, magii veneau din Orientul Mijlociu, acolo unde se spune că s-au antrenat cei trei teroriști. În Biblie, Iisus a fost ucis din cauza religiei; același lucru ni se spune și despre caricaturiștii din Paris. În Noul Testament, Iisus a înviat după 3 zile; exact același număr de zile au durat atentatele din Franța. În plus, se observă că mass-media încearcă să le creeze caricaturiștilor asasinați o imagine ușor mesianică, transformându-i în martiri ce și-au dat viețile pentru o cauză nobilă. Să fie toate acestea doar niște coincidențe? Ori sioniștii au plănuit o batjocorire intenționată a lui Iisus, pentru a-și mulțumi zeița?

Pe 9 ianuarie, președintele Franței, François Hollande, a făcut la televiziunea națională o dezvăluire șocantă: „Cei care au comis illuminatiaceste acte, acești teroriști, acești iluminați, acești fanatici, nu au nimic de-a face cu religia musulmană”. Illuminati (adică „iluminații” în limba latină) sunt o facțiune a francmasoneriei, considerați a fi elita acestei organizații malefice. Prin această declarație, Hollande a confirmat ceea ce deja bănuiam, că atentatele au fost organizate de masonerie! Mai mult, confirmarea a venit 2 zile mai târziu, la marșul de solidaritate din Paris. Politicienii de elită ai lumii au mărșăluit separat de milionul de manifestanți, grupul lor având, în mod surprinzător, forma unui triunghi. În mijlocul acelui triunghi, după cum se observă din fotografii, a fost lăsat un mic spațiu libeIlluminati-Parisr. Triunghiul cu un cerc nu reprezintă decât triunghiul cu un ochi în interior, vârful piramidei masonice și unul dintre simbolurile masonilor. Mai exact, este simbolul divinităților lor. Și astfel, prin această „semnătură”, avem confirmarea că totul a fost orchestrat de către masonerie, care ne târăște către Noua Ordine Mondială.

Nu încape nicio îndoială că atentatele din Franța nu au avut loc pe fond religios, ci politic. Nu încape nicio îndoială că totul a fost regizat conform planului masoneriei. Poate nu vom putea opri instaurarea Noii Ordini Mondiale, însă cu siguranță putem alege să nu intrăm în jocul celor ce ne vor răul. Ceea ce pare aproape imposibil, ținând cont de numărul mare al celor care se identifică cu jurnaliștii de la Charlie Hebdo, postând mesajul „Je suis Charlie”, spre amuzamentul celor care trag sforile din umbră, amintindu-ne de sensul cuvântului „charlie” în argoul britanic. Cine erau acei caricaturiști și de ce ar trebui sau nu să îi considerăm eroi ori simboluri ale libertății de exprimare?

În primul rând, nu erau jurnaliști, ci caricaturiști. Asta e altă mâncare de pește. Acei oameni nu își informau cititorii, nu luptau pentru adevăr și dreptate, nu încercau să schimbe ceva în bjmir4cbrhsrfdwzxiuxbine, ci doar făceau caricaturi, cele mai multe fără pic de umor. Și făceau asta de mulți ani, fără să ia în seamă rugămințile, amenințările sau procesele intentate de cei care le cereau să se oprească. Pentru a înțelege cât mai bine cu ce fel de caricaturi avem de a face, nu trebuie decât să aruncăm o privire pe câteva dintre cele pe care mass-media le ignoră. Cele care i-au jignit cu adevărat pe musulmani nu sunt cele pe care le charliehebdo31vedem la TV, ci două cu adevărat insultătoare. Într-una dintre ele, profetul Mahommed este înfățișat în 4 labe, gol, cu organul sexual la vedere și cu o stea în fund. Desenul este însoțit de cuvintele: „Mahommed: o stea s-a născut!”. În altă caricatură, profetul islamului este tot gol, întins pe burtă, și îi cere unui cameraman să-i filmeze fesele. Nici creștinismul nu a scăpat de batjocură. Pe coperta unui număr al revistei apare Maria în timp ce îl naște pe Iisus, care are față de porc. Prima pagină a unui alt număr e dedicată Sfintei Treimi a creștinismului, prinsă într-un act pornografic homosexual: Dumnezeu Tatăl este penetrat pe la spate de Iisus, căruia i s-a înfipt în anus Sfântul Duh. Ce rost au aceste desene care nu au nici măcar umor? Care este rolul lor? Unde este acea exprimare liberă pentru care merită acei oamenicharlie 2 să fie transformați în eroi? Este o diferență enormă între libertate de exprimare și bătaie de joc. Dreptul la liberă exprimare îmi permite să critic ceea ce e de criticat în religie, însă nu și să fac publice caricaturi erotice cu zeități sau profeți. Legile nu-mi permit să jignesc pe cineva în public. Am dreptul să critic, atât timp cât îmi sprijin acuzațiile pe dovezi, însă nu și să jignesc. Dacă aș face asta, sunt sigur că aș fi pedepsit de lege. Pentru acei caricaturiști nu se aplica legea? Ori se credeau mai presus de ea? Nu vreau să fiu înțeles greșit, nimic nu scuză crima. Însă ar trebui să renunțăm la vechea zicală „despre morți numai de bine”, să o înțelegem pe cea care spune că „cine seamănă vânt culege furtună” și să nu îi transformăm în eroi pe unii care nu sunt. Mai mult, să nu ne identificăm cu ei din solidaritate, exceptând cazul în care suntem și noi genul de persoane care își bat joc de ceilalți. Să ne considerăm și noi Charlie e ca și cum ne-am identifica cu bătăușii din școala generală, care se luau de toți copiii. Din câte se observă, acei caricaturiști nu erau pamfletari, nu încercau să facă umor și nici nu poate fi vorba despre o critică decentă a religiei, ci par să fi căutat să provoace scandaluri. Se așteptau la represalii, dovada fiind polițistul pe care îl aveau mereu în redacție. În acest caz, ce urmăreau prin jignirile repetate aduse religiilor? Revista Cațavencii chiar scria astăzi: „Am senzația că au murit la fel cum ar muri unii care vor să demonstreze că dacă umbli noaptea prin savană cu un platou de mici în mînă, la un moment dat te mănîncă leii”. Sunt sigur că erau conștienți de efectele acțiunilor lor. Să înțeleg că exact ăsta era scopul pe care îl urmăreau? Au fost puși să lovească în religii cât mai josnic cu putință, pentru a atrage represalii de care să profite alții? Acea „finanțare proprie” a publicației lasă loc de interpretări. Dacă e așa, înseamnă că au fost victime nu doar ale celor care i-au împușcat, ci și ale celor cărora le făceau jocul, dar și ale propriei lor inconștiențe. Ceea ce nu-i transformă sub nicio formă în martiri ori în modele ale luptei pentru libertatea de exprimare. Andrei Pleșu chiar spunea într-un interviu: „Libertatea de expresie nu e libertatea să-ţi pui poalele-n cap şi să-ţi baţi joc de alţii. Există limite, care ţin şi de civilizaţie, şi de cultură, şi de bună cuviinţă, şi de civilizaţie interioară, până la urmă. Aşa, putem să luăm peste picior orice, cu riscurile care, iată, apar. Eu nu spun că e normal să reacţionezi cu gloanţe la bezmeticeala unor oameni care se distrează pe socoteala unor tradiţii, dar nici nu-i normal să tratezi cu atâta frivolitate lucruri care adună în jurul lor respectul şi viaţa spirituală a unor întregi comunităţi”. Sunt curios cum ar fi reacționat cei care postează mesajul „Je suis Charlie” și care acuză islamul de crimă dacă ar fi fost direct implicați într-o poveste asemănătoare. Cum ar fi fost dacă cineva le-ar fi batjocorit timp de mulți ani o persoană foarte dragă, cum ar fi mama, soția, sora sau fiica? Să spunem că acel cineva ar fi publicat timp de câțiva ani imagini pornografice cu persoana dragă. Ce ar fi făcut armata de susținători Charlie pentru a opri free-speech-515x430batjocura? În primă fază, i-ar fi cerut acelui cineva să se oprească. Apoi ar fi recurs la amenințări și chiar ar fi apelat la Instanță. Dacă nici așa nu s-ar fi oprit bătaia de joc? Dacă ar fi ajuns în fața acelei persoane, nu i-ar fi dat cu ceva în cap? Sunt sigur că majoritatea așa ar fi procedat. Și atunci, de ce îi înfierăm pe unii, deși am fi procedat ca ei? Repet, crima nu are nicio scuză și nu se acceptă sub nicio formă. În același timp, consider că trebuie dată vina nu doar pe cei trei teroriști, ci și pe cei care le-au dat misiunea. Iar caricaturiștii în niciun caz nu trebuie priviți ca niște martiri / eroi / modele de urmat / luptători pentru dreptul fiecăruia de a se exprima liberi. Suntem aproape tentați să o credem pe Luce Lapin, secretara de redacție a publicației, care declara în presă, pentru a stârni mila publicului: „Această redacție nu a fost decât râs și bunătate. O adevărată blândețe, o adevărată dragoste. Când i-am văzut pe Cabu și Wolinski, oameni cu adevărat, cu adevărat buni, nu am înțeles…”. Din păcate pentru ea, din ce în ce mai mulți înțeleg adevărata lor față, care reiese nu doar din caricaturile batjocoritoare, ci și din declarația lui Bernard Holtrop, unul dintre caricaturiștii de la Charlie Hebdo, care nu se afla în redacție în timpul atentatului, declarație făcută cotidianului olandez Volkskrant: „Vomităm pe toate aceste persoane care spun dintr-o dată că sunt prietenii noștri”. Trebuie să luăm lucrurile și persoanele exact așa cum sunt, nu cum par a fi. Sau cum vor unii să pară.

Eu nu sunt Charlie. Nu sunt nici Cherif, Said sau Amedy. Sunt Claudiu. Și sub nicio formă nu mă voi lăsa transformat într-un pion pe marea tablă de șah a celor ce se joacă cu viețile noastre.

Articol preluat de pe site-ul https://klaudyu1.wordpress.com


Tags : , , , , , , , , , , , , , , , ,

Din tainele medicinii chineze



In tratamente, medicina chineză ia in calcul şi factorul suflet. Spun chinezii că in vindecare trebuie să participe sufletul bun. Medicina chineză susţine că un om cu suflet rău nu se vindecă.
Chinezii susţin că inima este sediul sufletului. Există şi un punct pe corpul omenesc prin care se ajunge la suflet. Acest punct este denumit de chinezi vama sufletului şi reprezintă un punct energetic aflat la două laturi de deget de incheietura pumnului. Se spune că in acel punct a pătruns primul cui in trupul lui Iisus, atunci cănd a fost răstignit. De altfel, cu mii de ani in urmă, şi chinezii credeau intr-un singur Dumnezeu. [Şi acuma, unii mai cred!]

Conform filozofiei chineze, sediul sufletului este in inimă, dar chinezii mai susţin că fiecare organ are un suflet, un duh. Așa susțin cei bătrîni, mai ales babele, dar liber cugetătorismul ne-a prostit. Cînd ne supăra ceva, din noi, ne rugam de acel organ şi – minune ! – el se calmează, ce-i drept, temporar.
Ficatul este sediul sentimentului de mînie, sediul supărării, ficatul este generalul care elaborează strategia, dar vezica biliară este organul care dă curajul de a lua decizii. Un om cu deficit de energie pe ficat este un om care se enervează des.
In mod paradoxal, inima este afectată cînd sentimentul de bucurie este in exces. De altfel, componenta Yang este cea a bucuriei, iar contrariul Yin inseamnă tristeţe. Dar aceste contrarii energetice se transformă unul in altul cănd ajung la limita excesului. Yang cănd atinge excesul se transformă in Yin şi invers. Dacă un om se va bucura foarte tare, va urma o perioadă de tristeţe.
Așadar, este preferabil să nu ne bucurăm excesiv! Ci, cu prudenţă…
Cînd pancreasul, dar şi stomacul prezintă deficite de energie, omul acela este tot timpul ingrijorat, nemulţumit, el despică firul in patru. Cînd plămînul se află in suferinţă energetică, oamenii sunt trişti, melancolici.
Insă rinichiul dă durata vieţii. El este rezervorul de energie al organismului. In rinichi se află energia ancestrală. Părinţii lasă descendenţilor moştenirea de energie in rinichi. Cand alt organ se află in sărăcie energetică, rinichiul ii donează energie. De aceea te şi simţi ca “frînt de şale”, éreinté, cum ar spune francii, uneori, nu doar la solicitări fizice.

EFECTELE SUPARARII
Supărarea este una din cele mai răspândite încălcări ale legilor universului, care poate determina mari neplăceri în viaţa, atât a celui pe care te superi, cât şi în propria ta viaţă.
Potrivit legii bumerangului, tot ceea ce emitem în atmosferă, din punct de vedere vibratoriu: gânduri, vorbe, dorinţe, fapte, sentimente se întorc la noi producând efecte perturbatoare în câmpul nostru energetic .
De aceea nimeni nu poate face rău altuia, fără să plătească…

Gandul
Oricând aveţi gânduri negative despre o persoană, să doriți în permanenţă sănătatea ei..
Când ne gândim la cineva, se creează instantaneu o punte energetică între noi şi omul la care ne gândim. De
aceea, orice gând rău reprezintă un atac energetic care aduce un prejudiciu omului respectiv. Astfel ne atacăm şi ne omorâm unul pe altul în mod inconştient, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru.
Gândirea noastră dispune de cea mai puternică forţă creatoare din întregul univers.
Gândul este cel care aduce pacea şi liniştea în sufletul nostru.
Gândul este cel care atrage binele sau răul în existenţa noastră.
Toate gândurile emise plutesc în aer ca nişte mine ameninţătoare pentru a lovi pe cel ce le-a produs.

In cuplu
Neintelegerile într-o relatie de cuplu vin din nevoia de a-l controla şi domina pe celălalt.
Fiecare încearcă astfel să aibă controlul şi să rămână deasupra întregii situaţii.
Când controlezi o altă fiinţă îi iei energia, îţi faci plinul pe socoteala altuia.
Astfel devii vampir energetic.
Răcirea relaţiilor dintre doi parteneri se datorează creşterii nivelului de agresivitate interioară.
Lipsa de compatibilitate duce la lipsa de comunicare..
Lipsa de comunicare duce la dezastru…
Lipsa de comunicare prin iubire duce la ură…
O agresivitate subconştientă faţă de bărbaţi / femei se transformă într-un program de autodistrugere.
Dacă doi parteneri abuzează fizic sau emoţional unul de celălalt, atunci ei NU merită să rămână împreună.
Cu cât este mai puternică dependenţa de persoana iubită, cu atât mai numeroase sunt pretenţiile noastre faţă de
ea.
Dependenţa naşte agresivitatea, iar agresivitatea produce boala.
Dependenţa de dorinţe, frica, depresia şi supărarea atrag gelozia.
Orice expresie dură, afirmată pe un ton categoric poate provoca un rău atât sieşi cât şi unui alt om.
Ori de cate ori cădem în acest prost obicei, ne deconectăm de la sursă şi intrăm în suferinţă.
Cearta, mânia, nerăbdarea emit în tăcere o mare forţă destructivă.
Numai prin iubire poate seca izvorul răutăţilor..
În dragostea omenească trebuie întotdeauna să existe o detaşare de omul iubit.
Cu cât aveţi mai multe pretenţii, iritări şi nemulţumiri faţă de omul apropiat, cu atât mai mult creşte dependenţa de el.
Dependenţa de valorile materiale ne va omorî încetul cu încetul şi spiritul şi sufletul.

Despre problemele personale
Să nu vorbiţi despre nenorocirile trăite, pentru că el pot prelungi durata lor…
Când nu vorbim cuiva despre problemele noastre, noi ne îndepărtăm de ele..
Îndepărtarea de ele este primul pas pentru depăşirea  acestora.
Esenţial este când vorbiţi despre problemele şi emoţiile dvs. Să NU căutaţi milă sau compătimiri…
Dacă aveţi o mare supărare sau tristeţe, încercaţi să nu aduceţi sentimentele acestea acasă.
Ieşiţi în stradă cu deosebire în locurile înverzite şi plimbaţi-vă..!
Nu faceţi din casa dvs. o groapă de gunoi energetic.
Dacă locuiţi de câţiva ani şi aţi saturat spaţiul cu regrete, supărări şi spaime, amintiţi-vă momentele în care v-aţi certat şi supărat, aşezaţi-vă în acel loc, iertaţi, anulaţi agresivitatea faţă de iubire, rugaţi-vă..!

Descarcare
Este mai bine să plângeţi, decât să urâţi…
Dacă n-aţi reuşit să vă învingeţi pe dvs. înşivă, agresiunea se acumulează în mod inevitabil.
Atunci când plângeţi, agresiunea apărută se distruge.

Munca
Munca NU trebuie să ne omoare, ci să ne dezvolte…
Înseamnă că supraîncărcările nu trebuie să fie permanente şi în fiecare ocupaţie să găsim plăcerea. Dacă nu există plăcere, orice activitate se poate transforma într-o suprasolicitare şi va dăuna sănătăţii.
Încercati sa identificati cat mai corect care este munca care v-ar aduce satisfactii prin insasi existenta ei in viata dvs.
Nu cautati neaparat satifactii materiale. Nu căutaţi plată, nici laudă şi nici o răsplată, orice aţi face.
Săvârşind ceva bun noi pretindem imediat recompensă.
Aceste dorinţe aduc ca rezultat suferinţa.
Cu cât veţi intensifica acest tip de pretentii, cu atât va creşte nivelul de agresivitate şi se va întări programul de autodistrugere.

Ofense
Când cineva te jigneşte, nu te răzbuna pe el, nu-l urî şi nu te supăra pe el, întrucât această jignire este un dar de la Dumnezeu.
Dacă n-o accepţi, urmează ca purificarea sufletului să se înfăptuiască prin boli şi nenorociri, iar dacă nu eşti pregătit nici pentru aceasta, ea vine prin moarte
Această formă de purificare ne este dată prin intermediul celor apropiaţi, de aceea în măsura în care reuşim să-i iertăm, în aceeaşi măsură sunt posibile schimbări interioare de profunzime.
Se cuvine să iertăm nu numai în gând ci şi cu sufletul.
Cel mai mult ne leagă de trecut supărările neiertate. Iertând un om care ne-a jignit sau ne-a supărat, ne putem vindeca de o boală gravă.

Cum dăruieşti aşa primeşti..!
Roagă-te în permanenţă ca toţi cei din jurul tău să fie fericiţi, sănătoşi şi întreaga lume să fie binecuvântată…
Această rugăciune va iradia atât de multă iubire către întreaga lume, încât iubirea se va întoarce la tine din belşug.
Răzbunându-te, te faci egal cu adversarul…
Iertându-l, te arăţi superior…
Iertând, ne eliberăm pentru a ne putea înălţa. Ar trebui să fim conştienţi că iertând, îi eliberăm pe cei care ne-au greşit, deci iertând oferim libertate.
Să alegi calea iertării, pentru că numai ea desface rana încleştată în timp…

Iertare si iubire
O gândire sau o acţiune negativă este resimţită dureros de mii de organisme..
De aceea există o lege a naturii şi a ştiinţei (Principiul al III-lea al mecanicii cunoscut si sub numele de Principiul actiunii si reactiunii), conform căreia răul pricinuit altora ne face rău şi nouă
înşine…
De aceea străduinţa de a ierta duşmanii şi de a îndrepta spre ei numai gânduri de pace şi iubire constituie un act protector pentru noi…

Asadar suntem ceea ce suntem, ca rezultat a ceea ce gandim..!

Cum daruiesti asa primesti..!
Razbunându-te te faci egal cu adversarul.. Iertându-l, te arati superior, interior.

Articol primit prin e-mail.

Tags : , , , , , , , , , , , , ,

Intoarcerea spre Paradis…

Un videoclip despre iubire vs.ura, despre incredere vs.incredere,despre revenirea la Paradisul initial…


Tags : , , , , , , , , ,

Apusul papilor şi declinul Bisericii Catolice, semne evidente ale «vremurilor din urmă»



Vaticanul conduce, oare, lumea?

Din ce în ce mai multe fiinţe umane care trăiesc pe planeta Pământ în aceste „vremuri din urmă“ au început să îşi pună în mod responsabil întrebări fundamentale cu privire la destinul lor şi al omenirii în general. Deloc întâmplător, în ultimul timp ies la iveală tot mai multe secrete tenebroase, care au fost ascunse de sute de ani, şi sunt dezvăluite conspiraţii cumplite, care sunt urzite din umbră de clica satanică a aşa-zişilor „iluminaţi“ în cârdăşie cu clica de la vârful francmasoneriei mondiale, după cuvântul profetic al lui Iisus Hristos:
„Deci nu vă temeţi de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case. Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena.“ (Matei 10; 26-28)

Există deja atâtea informaţii – internetul abundă de dezvăluiri, dar şi de false dezvăluiri despre complotul aşa-zişilor „iluminaţi“ pentru subjugarea întregii omeniri – iar librăriile au tot mai multe cărţi cu subiecte aşa-zis „conspiraţioniste“, astfel încât este nevoie de multă inteligenţă şi discernământ pentru a alege adevărul de minciună. Unii cred că sediul real al aşa-zişilor „iluminaţi“ este la Londra, în zona bancară numită „The City of London“, alţii cred, în schimb, că lumea este condusă de grupul Bilderberg, de Clubul de la Roma, de Consiliul pentru Relaţii Externe (prescurtat, CFR în engleză) sau de Comisia Trilaterală, ori că sediul elitei mondialiştilor este la Vatican şi că, de fapt, puterea se află în mâinile Cavalerilor de Malta, a Rozacrucienilor sau a Rusiei, a Americii, a Chinei ori a Israelului. Unii cred că orânduirea viitorului este capitalismul, alţii cred că este comunismul.

Adevărul este undeva la mijloc şi poate fi desluşit, cu puţină inteligenţă şi intuiţie, pornind de la datele deja existente, de la adevărurile şi faptele bine cunoscute şi stabilite. Oricine îşi poate da seama că într-o lume predominant materialistă, în care puterea banului calcă adesea în picioare adevărul şi terfeleşte demnitatea fiinţei umane, vorbim în mod inutil de democraţie, de alegeri, de parlamente şi de guverne. Actualmente, la nivel mondial, în politică, economie, armată etc., sforile sunt în realitate trase de cei cu bani mulţi şi foarte mulţi, iar jocurile sunt făcute de cei cu bani extrem de mulţi, care sunt marii bancheri internaţionali şi marii industriaşi, proprietari ai imenselor concerne multinaţionale. Se ştie că, încă din secolul al XVI-lea, cămătarii au început să se asocieze şi au întemeiat ceea ce astăzi sunt băncile, iar începând cu familia marilor cămătari Rothschild, au fost fondate băncile internaţionale, care prin intermediul cametei satanice (numită astăzi cu un termen elegant şi mistificator „dobândă“) au subjugat treptat, de-a lungul mai multor generaţii, întreaga lume. Instrumentele şi mijloacele folosite de aşa-zisa elită a lumii pentru dominarea omenirii sunt structurate într-o „piramidă a puterii“ care are la vârf familiile de potentaţi ale aşa-zişilor „iluminaţi“ de inspiraţie satanică (Rothschild, Rockefeller etc.) – care au elaborat planul şi supraveghează îndeplinirea lui – şi include, pe diferite trepte, tot felul de grupări oculte precum grupul Bilderberg, francmasoneria mondială de toate orientările, riturile, fracţiunile şi ramurile (Marele Orient al Franţei, ritul scoţian antic şi acceptat, ritul Memphis-Misraim etc.), cercurile aşa-zis „selecte“ şi think-tank-urile de tipul CFR, Comisia Trilaterală, Masa Rotundă, Clubul de la Roma, societatea iezuiţilor, instituţiile financiare internaţionale precum Banca Mondială, Banca Reglementelor Internaţionale, Fondul Monetar Internaţional, organismele militare de tipul NATO, uriaşele concerne multinaţionale, marile agenţii mass-media şi chiar guvernele marilor puteri economice… Toate aceste grupări masonice, organisme financiare, politice şi economice, agenţii secrete, cercuri de influenţă, instituţii administrative, paravane economice şi politice, societăţi mai mult sau mai puţin religioase constituite sau infiltrate şi controlate pe ascuns de către agenţii aşa-zişilor „iluminaţi“ constituie doar câteva dintre numeroasele braţe ale caracatiţei mondialiste.

Puterea care le impulsionează pe toate acestea a rămas mereu ascunsă, în umbră, tocmai pentru că scopurile ei sunt întunecate şi distrugătoare. Adevărul este că puterea ce domină actualmente pe planeta Pământ nu se află nici la Londra, nici în seifurile familiei regale din Anglia, nici în mâinile armatei, nici în biroul oval de la Casa Albă şi nici la Kremlin sau la Beijing. În această ecuaţie a puterii, America este pur şi simplu un braţ armat, iar Anglia este un instrument de presiune financiară. Exact în acelaşi fel, în actualul joc de putere ce se desfăşoară la nivel mondial, Vaticanul este unul dintre termenii ecuaţiei, un pol de forţă important şi deloc de neglijat al actualei situaţii geopolitice. Evenimentele din ultimii ani au atras atenţia lumii asupra Bisericii Catolice şi asupra instituţiei papilor, care se pretind singurii reprezentanţi infailibili ai lui Dumnezeu pe Pământ, ca succesori ai apostolului Petru.

Potentaţi Bisericii Catolice – păzitorii turmei credincioşilor, sau nişte indivizi trădători şi corupţi?

Civilizaţiile se succed fără întrerupere de mii de ani pe această planetă. Fiecare dintre ele apare, trece printr-o perioadă de înflorire urmată de o perioadă de declin şi apoi, inevitabil, cedează locul următoarelor. Fiecare aşa-zisă Ordine Mondială îi urmează celei precedente, într-un fel de buclă spaţio-temporală care permite unor anumiţi zei să domnească o vreme fără drept de apel peste omenire. Vestigiile fiecărei civilizaţii reprezintă urma verigilor acestui lanţ nesfârşit. Astfel, ne-am putea întoarce în timp la continentul Mu şi la civilizaţia atlantă. Ne-am putea, de asemenea, întoarce la Potop şi la Turnul Babel, la Sumer, la Egipt, la Ierusalim sau la Grecia Antică. Actualmente, Roma şi Vaticanul sunt sediul unei puteri religioase care a intrat în declin.

Dacă Iisus a rezistat în pustie tentaţiilor lui Satana care îi oferea lumea, ei bine, nu la fel stau lucrurile cu cei ce I-au urmat şi care ar fi trebuit să păzească moştenirea spirituală pe care Iisus ne-a lăsat-o. În data de 11 februarie 2013, papa Benedict al XVI-lea îşi anunţa „demisia“ de la conducerea Bisericii Catolice… într-un document scris în latină, demisie ce urma să intre în vigoare începând cu 28 februarie. Data pare să nu fie aleasă la voia întâmplării. 28 februarie este ultima zi a anului antic roman, înainte de instalarea calendarului iulian. Din această perspectivă, actul se înscrie în cadrul unui sfârşit de ciclu. Ciclul se termină aşa cum a început, în latină. Paranteza a fost încheiată.

Mass-media a declarat că această decizie este demnă, modernă, plină de umilinţă şi că plecarea lui Benedict al XVI-lea este un gest glorios… Cu toate acestea, papii s-au declarat dintotdeauna reprezentanţii lui Iisus pe Pământ. Aceasta nu este o misiune de care ne putem dezice din „motive medicale“. În mod foarte semnificativ, papa Ioan Paul al II-lea nu a „demisionat“, deşi era bolnav de cancer, osteoporoză şi Parkinson. În general, ne-am aştepta mai degrabă ca astfel de reprezentanţi ai Divinităţii să moară de epuizare, prăbuşiţi sub greutatea misiunii lor spirituale, ca ființe umane extraordinare care urmează modelul lui Iisus, care a fost chiar crucificat. Aşadar, ce se petrece de fapt? La modul concret, „demisionând“, Benedict al XVI-lea a terfelit imaginea sacră a lui Iisus în lume, oficializând în felul acesta intrarea în aşa-zisa eră a lui antihrist. Această renunţare, voluntară sau nu, este un act de trădare care face, păstrând proporţiile, din Benedict al XVI-lea un nou Iuda Iscarioteanul. Toate indiciile ne conduc la convingerea că această plecare i-a fost impusă. În mod curios, pe 12 februarie, a doua zi după ce anunţul a fost făcut, terminalele bancare de la Vatican, care fuseseră izolate de reţeaua mondială bancară de la 1 ianuarie, au fost reactivate. Practic, Vaticanul a fost supus timp de 39 de zile unui boicot financiar ce a provocat, după unele estimări, pagube în valoare de 1.170.000 de euro. Acest boicot a fost un semnal puternic, care nu le-a scăpat celor avizaţi. Apoi, a intervenit şi cazul majordomului care a furat tone de documente confidenţiale. Circulă tot felul de dezvăluiri despre scandaluri sordide în care sunt implicaţi banii murdari, pedofilia, homosexualitatea. A intrat, oare, Biserica Catolică, care a rezistat tumulturilor marii istorii, în ultima etapă a declinului său?

Fostul comandant al Gărzii Elveţiene dezvăluie: există o reţea ascunsă de homosexuali la Vatican

Nu pot nega faptul că deja există o reţea homosexuală la Vatican! Experienţa mea confirmă existenţa ei“, a declarat Elmar Mäder, fostul comandant al Gărzii Elveţiene pentru publicaţia elveţiană Scheiz am Sonntag.

Aflată în serviciul Papilor din 1506, misiunea Gărzii Elveţiene este de a asigura securitatea Suveranului Pontif – înăuntrul şi în afara teritoriului Vaticanului – precum şi a locuitorilor cetăţii, membrii săi fiind celebri pentru uniformele lor pitoreşti în culori bleu, roşu şi portocaliu. Recruţii sunt angajaţi pentru doi ani şi plasaţi în serviciul militar tradiţional. Pentru a face parte din Garda Elveţiană a Vaticanului, candidatul trebuie să fie catolic, să aibă 1,74 m înălţime şi să fie în deplină forţă fizică. La ora actuală, cea mai mică armată din lume dispune de 110 oameni.

În anul 1998, Garda Elveţiană a fost zguduită de un scandal care a marcat Vaticanul. Comandantul său de atunci, Alois Esterman şi soţia sa au fost ucişi în apartamentul lor. Presupusul autor, Cedric Tornay, un tânăr membru al Gărzii, s-a sinucis după acele fapte. Două ipoteze s-au confruntat pentru explicarea gestului – o criză de nebunie după refuzul acordării unei distincţii militare sau o relaţie intimă între cei doi bărbaţi. Anchetatorii au înclinat pentru prima ipoteză.

În luna ianuarie a anului 2014, acelaşi ziar a relatat declaraţiile altui fost membru al Gărzii, fără a i se dezvălui numele, potrivit căruia el a fost ţinta a peste 20 de „cereri sexuale fără nicio ambiguitate“ din partea unor clerici, în perioada cât a servit în forţa de pază privată a Vaticanului. Relatând un dineu într-un restaurant din Roma, bărbatul citat a precizat că, „după ce s-a servit spanacul şi grătarul, preotul mi-a spus: «sunteţi desertul»“. Fostul membru al Gărzii a explicat că Palatul Papilor este un loc de „vânătoare“ pentru indivizii homosexuali din sânul Bisericii Catolice.

Întrebat despre aceste dezvăluiri, Elmar Mäder a precizat că acestui gen de poveşti „îi lipseşte în mod evident baza factuală“, dar a adăugat că faptele rămân totuşi clare.

Un astfel de mediu de lucru, în care marea majoritate a oamenilor sunt celibatari, este un loc de atracţie pentru homosexuali, care îi caută conştient sau inconştient, urmându-şi straniile dorinţe.“

Iar Curia romană – administraţia Vaticanului – este exact acest gen de mediu. Mäder nu condamnă homosexualii şi a precizat că nu a avut probleme cu ei, dar crede că o astfel de reţea sau o societate secretă a homosexualilor din Vatican ar putea pune probleme serioase de securitate. El a precizat că nu a favorizat angajarea bărbaţilor gay în Gardă, „nu din cauza orientării sexuale, ci din cauza riscului crescut al lipsei lor de loialitate“.

Din punctul de vedere al lui Mäder, mulţi homosexuali au tendinţa de a fi mult mai loiali între ei decât faţă de alte persoane sau instituţii. Şi o astfel de loialitate care poate duce la constituirea unei reţele sau a unui soi de pact secret nu este tolerabilă.
Noul cardinal spaniol al Papei, Fernando Sebastian, care şi-a preluat postul la Vatican în februarie 2014, a declarat pentru presă că

homosexualitatea este un grav defect psihic ce poate fi vindecat“.

Există la Vatican secrete teribile, ce sunt păzite cu străşnicie. Totuşi, tema puternicului lobby al cardinalilor homosexuali aflaţi în funcţii superioare la Vatican este dificil de evitat şi însuşi papa Francisc a recunoscut dificultatea reformei în Curia romană şi a evocat existenţa unui „curent al corupţiei“, precum şi existenţa unui „lobby gay“.

Anul trecut, cu puţin înaintea întrunirii Colegiului cardinalilor reuniţi în Capela Sixtină pentru alegerea noului papă, al 266-lea, cotidianul italian La Republica dezvăluia că un „lobby gay“ – o cabală mai mult sau mai puţin unită a homosexualilor – operează în interiorul Vaticanului.

Potrivit publicaţiei, existenţa acestui lobby gay s-a aflat printre numeroasele adevăruri ascunse ce sunt descrise într-un raport în două volume, de 300 de pagini, alcătuit de trei cardinali aflaţi la pensie, desemnați pentru anchetarea afacerii secrete numite Vatileaks, raport ce a fost prezentat papei Benedict al XVI-lea.

Acest scandal, care a ridicat noi suspiciuni de corupţie endemică în sânul Curiei, a izbucnit în 2012, după ce Paolo Gabriele, majordomul Papei, a sustras câteva documente private ale suveranului pontif şi le-a oferit presei“,

se afirmă în articol. Raportul secret Vatileaks, ce a fost intern, dezvăluia că unii prelaţi homosexuali din Vatican au fost victime ale şantajului, relatând detalii referitoare la întruniri ale preoţilor gay. Şi atunci ziarul a sugerat că preocuparea lui Benedict al XVI-lea pentru eradicarea acestui lobby gay a fost unul dintre motivele pentru care el a fost forţat să demisioneze brusc, iar aceasta este o premieră la Vatican.

Sub presiunea opiniei publice, papa Francisc I a recunoscut că pedofilia este o plagă a Bisericii Catolice, după ce scandalurile au fost muşamalizate timp de zeci de ani

Într-o încercare de a mai repara imaginea cam şifonată a Bisericii Catolice, papa Francisc a făcut un gest fără precedent, a cerut recent în mod formal şi public iertare pentru suferinţele provocate de preoţii pedofili şi a avertizat că făptaşii vor fi „aspru pedepsiţi“, informează publicaţia La Croix. Papa nu a precizat cum anume se va face aceasta, pentru că sunt notorii cazurile de pedofilie ale unor preoţi catolici din întreaga lume care nu au fost în niciun fel pedepsiţi, iar aceste situaţii strigătoare la cer au fost muşamalizate timp de decenii întregi.

În anul 2014, Francisc I a admis public că pedofilia este una dintre plăgile Bisericii Catolice, în special în ţări precum Statele Unite, Australia şi Irlanda, şi a anunţat că vor fi luate măsuri pentru eradicarea acestor practici care întinează imaginea catolicismului. După atâta vreme în care totul a fost trecut sub tăcere, în 22 martie a.c., la ordinul Papei, a fost în sfârşit înfiinţată o comisie „pentru protecţia copiilor“, din care face parte o mai veche victimă a abuzurilor sexuale ale preoţilor catolici, irlandeza Mary Collins.

Biserica este conştientă de acest rău. Nu vrem să dăm înapoi din faţa acestei probleme şi a sancţiunilor care trebuie avute în vedere. Eu cred că sancţiunile trebuie să fie foarte severe! Nu este de glumit cu copiii!“,

a declarat pentru presă Suveranul Pontif. Papa nu a anunţat, însă, nicio măsură concretă pentru a rezolva, într-un fel sau altul, cazurile deja petrecute.
Deloc întâmplător, Comitetul ONU pentru Drepturile Copiilor a criticat Vaticanul pentru că îi acoperă în continuare pe preoţii pedofili.

În anul 2010, Biserica Catolică norvegiană a fost informată de alte două posibile cazuri de pedofilie comise de preoţii săi, după cum a anunţat la un moment dat episcopul de Oslo, Berndt Eidsvig. Clericul a recunoscut deja patru cazuri în care membri ai Bisericii au abuzat sexual minori.

Sunt două cazuri de care nu ştiam“,

a afirmat clericul cu diplomaţie, într-un interviu pentru un tabloid norvegian. Grav este că aceste abuzuri au avut loc în urmă cu 20 de ani, timp în care nu s-a luat nicio măsură.

Eidsvig a anunţat că preotul Georg Muller a abuzat sexual un copil la începutul anilor ’90. Straniu este faptul că Muller a fost una dintre figurile importante ale catolicismului norvegian, fiind chiar episcop de Trondheim, al treilea cel mai mare oraş al Norvegiei.

După scandal, Biserica Catolică din Norvegia a decis să deschidă o linie telefonică pentru a oferi credincioşilor posibilitatea de a raporta astfel de cazuri. Eidsvig a anunţat că, pe lângă cazul Muller, Biserica Catolică din Norvegia cunoaşte alte trei cazuri în care preoţii săi au abuzat sexual copii. Deşi Eidsvig a anunat că instituţia religioasă pe care o reprezintă va coopera cu justiţia norvegiană, el a precizat că nu va oferi liber acces la arhivele „confidenţiale“ ale Bisericii.

Şi Biserica Catolică din Germania este zguduită de apariţia mai multor cazuri de abuzuri sexuale ale clericilor. Scandalurile de pedofilie îi implică, însă, pe unii preoţi catolici din mai multe ţări, cazul cel mai celebru fiind cel din Irlanda.

Cel mai mare scandal a fost declanşat atunci când un raport guvernamental irlandez a scos la iveală că, între 1975 şi 2004, Biserica Catolică din Irlanda a ţinut ascunse mai multe abuzuri săvârşite de preoţi asupra copiilor. În raport apare un număr incredibil de astfel de perversiuni: 15.000 de copii au suferit un asemenea tratament inuman. Catolici britanici spun că au suspiciuni în doar două dintre cazuri.

Sunt cunoscute şi alte mari scandaluri recente:
SUA – Biserica Catolică a plătit 2 miliarde de dolari, după ce sute de oameni din Boston au fost abuzaţi;
Mexic – Vaticanul a finalizat cercetările în cazul fondatorului Legionarilor lui Christos, Marcial Maciel, acuzat că a avut un copil şi că a molestat mai mulţi seminarişti;
Brazilia – Un preot şi doi monseniori au fost suspendaţi din Biserică după ce preotul a fost filmat făcând sex în altar cu un băiat;
Marea Britanie – Mai multe abuzuri sexuale comise de preoţi au ieşit la iveală după anul 2000. Cel mai notoriu este cazul lui Michael Hill, preotul pedofil care deşi a fost mutat disciplinar dintr-o eparhie în alta, nu a încetat abuzurile asupra copiilor;
Olanda – În prezent, sunt investigate 200 de cazuri de abuz, comise între 1950 şi 1970;
Germania – Sunt investigate 300 de presupuse abuzuri, care au fost comise în 18 dintre cele 27 dioceze (eparhii) germane. Printre acestea, şi una condusă în trecut de Georg Ratzinger, fratele mai mare al fostului papă Benedict al XVI-lea;
Austria – 16 persoane au adus dovezi pentru 27 de abuzuri înregistrate de-a lungul timpului. După acest scandal, stareţul mănăstirii din Salzburg, unul dintre cele mai importante centre catolice din Austria, a demisionat din funcţia sa, din cauza unui episod petrecut în urmă cu 40 de ani care a ieşit la iveală ca urmare a anchetei.

Profeţii şi semne dumnezeieşti care avertizează cu privire la rătăcirea în care au ajuns capii Bisericii Catolice

S-a afirmat de multe ori că devierea progresivă şi din ce în ce mai gravă a Bisericii Catolice de la calea cea dreaptă este rezultatul unei infiltrări satanice. Or, există deja de mai bine de un secol tot felul de semne că această infiltrare este reală. O serie de apariţii mariale au avertizat asupra corupţiei din sânul Bisericii Catolice. Astfel, în anul 1846, Fecioara Maria li s-a arătat tinerilor păstori Maximin şi Melanie la La Salette, în Franţa, transmiţându-le un mesaj-avertisment cu privire la rătăcirea capilor Bisericii Catolice şi a credincioşilor ei. Iată câteva fragmente foarte semnificative din această profeţie, care s-a îndeplinit deja într-un mod cumplit de real:

Preoţii, slujitorii Fiului meu, datorită vieţii lor rele, datorită necuviinţei lor şi a lipsei de credinţă în săvârşirea sfintelor taine, datorită iubirii de arginţi, de onoruri lumeşti şi plăceri trupeşti, au devenit o cloacă a necurăţiilor. Da, faptele rele ale preoţilor cer răsplată pe măsură şi pedeapsa divină atârnă deasupra capetelor lor. Nenorocirea îi paşte pe acei preoţi şi pe acele persoane care şi-au închinat la început viaţa lui Dumnezeu şi care, prin păgânismul lor şi prin viaţa lor rea Îl răstignesc din nou pe Fiul meu! Păcatele celor care s-au consacrat anterior lui Dumnezeu strigă la cer şi cer pedeapsă şi iată că pedeapsa este la uşa lor, căci nu mai este acum aproape nicio fiinţă care să implore compasiunea şi iertarea pentru poporul său; nu mai sunt suflete generoase, nu mai există nimeni care să-I ofere Celui Etern sufletul său imaculat drept chezăşie pentru semenii săi.

… Lucifer împreună cu un mare număr de demoni vor veni din infern: ei vor aboli credinţa puţin câte puţin, chiar în preoţi sau călugări, fiinţe care şi-au consacrat viaţa lui Dumnezeu. Demonii îi vor orbi într-o asemenea măsură încât, în lipsa graţiei divine, spiritul diavolesc al îngerilor căzuţi le va pătrunde fiinţa; mai multe curente religioase îşi vor pierde în întregime credinţa şi vor duce la pierzanie multe suflete. Cărţile rele vor împânzi Pământul şi spiritele tenebrelor vor răspândi peste tot nepăsarea pentru tot ceea ce înseamnă slujirea lui Dumnezeu. Ele vor avea un foarte mare impact asupra naturii, vor exista chiar aşa-zise biserici puse în slujba acestor spirite. Unele persoane, chiar şi preoţi, vor fi purtate dintr-un loc în altul de către aceste spirite rele, ele nemaifiind ghidate de spiritul dumnezeiesc al Evangheliei, care este spiritul umilinţei, al milosteniei şi al râvnei pentru slava lui Dumnezeu…

Tot felul de aşa-zise minuni se vor produce peste tot, pentru că adevărata credinţă s-a stins şi pentru că o lumină înşelătoare şi falsă se revarsă asupra lumii. Nenorocirea îi paşte pe prinţii bisericii, care nu se preocupă decât să adune bogăţii peste bogăţii, să îşi impună autoritatea şi să stăpânească plini de orgoliu. Vicarul Fiului meu va avea mult de suferit, deoarece, pentru o vreme, Biserica va fi supusă unor mari persecuţii; va fi vremea întunericului, Biserica va trece printr-o criză cumplită. Sfânta credinţă în Dumnezeu va fi uitată şi fiecare individ va vrea să se conducă el însuşi şi să fie superior semenilor săi. Vor fi abolite autoritatea civilă şi ecleziastică, ordinea şi dreptatea vor fi călcate în picioare; nu se vor vedea decât crime, ură, gelozie, minciună şi discordie, fără iubirea pentru patrie sau pentru familie.

Guvernele civile vor avea toate aceleaşi intenţii, de a aboli şi de a face să dispară orice principiu religios, pentru a face loc materialismului, ateismului, spiritismului şi tuturor viciilor. În anul 1865, urâciunea pustiirii se va instala în locurile sfinte. În mănăstiri, florile Bisericii vor putrezi şi Demonul se va face rege al sufletelor. Cei care sunt în fruntea comunităţilor monastice să fie preveniţi şi să aibă grijă pe cine primesc în obşte, pentru că Demonul îşi va folosi întreaga sa abilitate malefică pentru a introduce în ordinele religioase persoane care s-au dedat păcatului, căci haosul şi atracţia faţă de plăcerile carnale vor fi răspândite pe întregul pământ.

Roma îşi va pierde credinţa şi va deveni sălaşul Anticristului. Demonii aerului împreună cu Anticristul vor face mari minuni pe pământ şi în văzduh, iar oamenii vor deveni tot mai perverşi.

Revenind la timpurile noastre, s-a scris în presă că, în ziua în care a fost făcut public anunţul privind demisia lui Benedict al XVI-lea, o furtună s-a dezlănţuit asupra Romei şi fulgerele au lovit de trei ori crucea ce se află în vârful Domului Sfântul Petru, amintind în mod simbolic de lepădarea lui Petru, care a fost făcută de trei ori înainte de primul cântat al cocoşului. Mulţi au văzut în acest eveniment extrem de rar o manifestare a Voinţei divine, gândindu-se că în simbolismul universal, fulgerele sunt însemnul puterii dumnezeieşti şi expresii ale mâniei lui Dumnezeu, care se manifestă atunci când fărădelegea îşi face cuib în sufletele oamenilor şi trebuie pedepsită.

Succesiunea papilor este deja cunoscută de mai bine de 1000 de ani, prin profeţia sfântului Malachia

După anunţarea acestei „demisii“ de pomină, atenţia multor comentatori şi analişti s-a concentrat asupra profeţiei în 111 versete pe care Sfântul Malachia (1094-1148) a făcut-o cu privire la succesiunea papilor.

A 111-a şi ultima sentinţă este „De Gloria Olivae“ („Gloria măslinului”) şi se referă la papa Benedict al XVI-lea. Putem să vedem aici o aluzie la asocierea fostului papă cu poporul evreu, al cărui simbol este ramura de măslin. Conform criteriilor iudaismului, Joseph Ratzinger este evreu, căci bunica sa pe linie maternă, Elisabeth Tauber, era evreică.

Urmează apoi un paragraf care anunţă persecutarea Bisericii sub domnia lui Petru Romanul şi distrugerea Romei, urmate de Judecata de Apoi:

In persecutione extrema sacrae romanae ecclesiae sedebit Petrus romanus, qui pascet oves in multis tribulationibus; quibus transactis, civitas septi-collis diruetor; et judex tremendus judicabit populum suum.“ [„În timpul ultimei persecuţii la care va fi supusă Sfânta Biserică Romano-Catolică, ea va fi condusă de Petru Romanul. El va păstori turma credincioşilor în vâltoarea a numeroase frământări, care vor culmina cu distrugerea cetăţii celor şapte coline (Roma), iar apoi Judecătorul cel de temut îşi va judeca poporul.“]

Să fie, oare, Petru Romanul cel de-al 112-lea şi ultimul papă al Bisericii Romane? Sfântul Malachia a considerat, oare, că după cel de-al 111-lea papă nu mai poate fi vorba despre vreun papă autentic? Să i se fi revelat, oare, profetului sfânt că cei ce îi vor urma celui de-al 111-lea Suveran Pontif nu vor avea o putere reală, ci vor fi doar nişte indivizi manipulaţi ca nişte păpuşi de cârpă?

Pe 13 martie 2013 a fost ales un nou papă: Jorge Mario Bergoglio. Numele lui de papă este Francisc, prin identificarea cu Sfântul Francisc din Assisi, despre care unii analişti au remarcat că se numea în realitate Giovanni Di Pietro Bernardone. Aceasta i-a făcut pe mulţi să speculeze că Jorge Mario Bergoglio este de fapt Petru Romanul… Fie că această conexiune are temei, fie că nu, Jorge Mario Bergoglio este de două ori „roman“.  În primul rând, este italian prin naştere, deci implicit „roman“. În al doilea rând, pentru prima dată în istorie, papa este un iezuit. Ordinul iezuiţilor, fondat acum 400 de ani, este un veritabil stat în stat, cu capitala la… Roma. Astfel, Bergoglio este pentru a doua oară „roman“. În orice caz, Francisc I este în mod direct subordonat superiorului Ordinului iezuit, care este supranumit, de altfel, „papa cel negru“, şi destui analişti cred că este mai mult decât posibil ca Francisc I să fie în realitate un „om de paie“ al acestuia.

Însă de ce a fost ales ca papă un bărbat de 76 de ani? Se presupune că de la Ioan Paul al II-lea încoace, aşa-zişii „iluminaţi“ nu mai vor să aibă de a face cu un papă care să rămână prea mult timp în post. Chiar şi cei mai fideli argaţi ai preaputernicilor plutocraţi ai zilei se pot lăsa acaparaţi de beţia puterii şi pot uita „cine este cu adevărat şeful“.

Să mai adăugăm că 28 februarie, ziua plecării efective a lui Benedict al XVI-lea şi ultima zi a calendarului roman, este de asemenea ziua sfântului Roman, ca o nouă coincidenţă semnificativă ce ne invită la recitirea profeţiei papilor. Aşadar, aceasta ar putea fi o nouă sincronicitate, un semn că Petru Romanul este printre noi chiar acum. Concentrarea de evenimente spectaculoase, demne de un film catastrofic, din cursul lunii februarie 2013 este într-un anume sens revelatoare şi ne atrage atenţia asupra posibilităţii unei intervenţii ascunse din afara Bisericii Catolice. De fapt, clica lipsită de Dumnezeu a celor care trag din umbră sforile la nivel mondial în politică, economie şi religie acordă o foarte mare importanţă simbolismului şi momentelor alese pentru diferite acţiuni, care le servesc cel mai adesea drept puncte de ancorare în realitate şi drept instrumente pentru inducerea anumitor influenţe malefice.

Una dintre soluţiile salvatoare în această situaţie ar fi să învăţăm să ne trăim credinţa în Dumnezeu şi religiozitatea fără habotnicie, fără fanatism, dar şi fără credulitate. Este limpede că pentru a fi fericiţi în această lume avem nevoie nu de societăţi secrete tenebroase şi de comploturi murdare muşamalizate timp de secole, ci de comuniunea cu îngerii şi cu Împărăţia Cerurilor, de iubirea dumnezeiască, pe care să o revărsăm cu toţii din plin prin fiinţa nostră asupra semenilor şi de fapte benefice şi divin integrate pentru binele nostru şi al întregii omeniri. Nicio instituţie, oricât de bine organizată şi oricât de bine ancorată în nişte dogme religioase, nu poate înlocui iubirea aproapelui şi credinţa profundă în Dumnezeu şi nu se poate substitui, sub nicio formă şi sub niciun pretext, Adevărului Ultim Divin.

articol preluat de pe site-ul www.yogaesoteric.net



Tags : , , , , , , , , , , , , , ,

Son of God



O dedicatie  pentru toti cautatorii de comori spirituale : filmul “Son of God”  (2014). De remarcat coloana sonora deosebit de frumoasa .  Vizionare  placuta!



Tags : , , , , , , , , , , , , , , ,