Posts Tagged ‘illuminati

Eu nu sunt Charlie!



images

Au trecut doar câteva zile de la atentatele din Franța și deja mi s-a acrit de acest subiect. Întreg mapamondul deplânge moartea acelor „eroi” uciși pentru libertatea de exprimare și se identifică cu ei, în timp ce blamează islamismul. Presa ne repetă încontinuu cuvântul „teroriști”, ca să ne intre bine în cap, liderii noștri pregătesc legea „Big Brother”, iar noi nu știm pe unde să ne ascundem de teama teroriștilor. Nici în ziua de azi majoritatea nu au învățat să cearnă informațiile primite de la mass-media, după cum bine se vede, preferând să înghită tot ce li se bagă pe gât, fără a se obosi să și gândească singuri. Măcar puțin. Dacă vrem să aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat în Franța, ar trebui să știm contextul în care au avut loc acele atentate.

Pe 26 ianuarie 2014, francezii au protestat în Paris și Lyon împotriva evreilor sioniști și a francmasonilor, cerând Armatei să preia controlul țării pentru a salva poporul francez. Printre scandările celor peste o sută de mii de oameni se numără: „DA des-manifestants-du-jour-de-colere-en-train-de-faire-le_1586794_800x400pentru Faurisson (un francez revizionist)! Holocaustul e o făcătură!”, „Jurnaliștii sunt pișat de curvă”, „Francmasonii la pușcărie!” sau „Evreilor, dispăreți, Franța nu este a voastră!”. „Ne-am săturat de finanțe internaționale, loji masonice și sionism,  poporul francez a fost lobotomizat de către mass-media”, declara atunci unul dintre protestatari într-un interviu. Nemulțumirile francezilor sunt de înțeles: economia țării e la pământ, căsătoriile homosexuale le-au fost impuse prin lege iar o mulțime de activiști au ajuns la închisoare pentru că au negat Holocaustul. Ultimii doi președinți ai Franței, Sarkozy și Hollande, prezintă caracteristici fizice evreiești, după părerea multor francezi. Actualul președinte, François Hollande, întrunește în sondaje dezaprobarea a 80% dintre francezi, deși are susținerea a 87% dintre membrii Parlamentului. La fel ca în Germania interbelică, francezii dau vina pe evreii care îi conduc pentru situația dezastruoasă în care se află țara lor. Un sondaj arată că 37% dintre ei își exprimă în mod deschis opiniile antisemite. O altă statistică de acum un an spune: „cu 40% au crescut actele de violenţă cu caracter antisemit în primul trimestru al anului 2014, comparativ cu acelaşi trimestru al anului trecut”. Legea care interzice libertatea de exprimare cu privire la problema Holocaustului este „legea Fabius-Gayssot”, aprobată de Parlamentul francez în 1990 și redactată de bogătașul evreu Laurent Fabius, cel care a provocat moartea a mii de hemofilici francezi prin importul de sânge contaminat cu SIDA de la negrii din Atlanta, Georgia. Nemulțumirile francezilor față de dictatura dieudonne-election-posterevreiască s-au aplificat și din cauza unui actor de comedie foarte popular în Franța, pe nume Dieudonné, căruia i-a fost interzis să mai glumească pe seama evreilor și a Holocaustului. El inventase în 2009 un nou tip de salut, numit „la quenelle” (supozitorul), adresat evreilor, care semnifică un fel de „ba pe-a mă-tii!”. Acel salut a prins în special în rândurile imigranților musulmani, care simpatizează cu cauza palestiniană și sunt împotriva evreilor și a statului Israel. Francezii nu s-au lăsat înrobiți și au continuat sfidarea evreilor, cu riscul de a încălca legea. De exemplu, a prins la public un activist comunist, pe nume Alain Soral, care și-a bătut joc de camerele de gazare în parodia sa, intitulată „Camere de gazare pentru idioți”. Să menționăm și că Franța găzduiește cea mai numeroasă comunitate evreiască din Europa (la fel ca Germania în perioada interbelică), formată din aproximativ 600.000 de evrei. În Germania lui Hitler erau cu doar 100.000 mai puțini…

Chiar și de acum celebra publicație Charlie Hebdo s-a lovit de problema antisemitismului. În 2008, revista a concediat un caricaturist care făcuse mișto de familia prezidențială franceză. Fiul președintelui de atunci, Sarkozy, s-a căsătorit cu o tânără evreică, iar caricaturistul a insinuat că fiul președintelui a trecut la mozaism din considerente materiale. Editorul revistei, Philippe Val, i-a cerut caricaturistului Siné (pe numele real Maurice Sinet) să-și prezinte scuzele printr-o scrisoare. Siné a refuzat, astfel încât a fost concediat, fiind acuzat de antisemitism, poziție la care s-a raliat și intelectualitatea franceză în frunte cu filosoful evreu Bernard-Henri Lévy. Mai mult, caricaturistul a primit  amenințări cu moartea de la Liga Pentru Apărarea Evreilor, mesajul lor fiind: „20 de centimetri de oțel inoxidabil în intestine ar trebui să-l oprească pe bastard”. Siné a dat în judecată publicația Charlie Hebdo pentru concediere abuzivă și a primit în 2010 despăgubiri în valoare de 40.000 de euro. În decembrie 2012, Curtea de Apel din Paris a confirmat sentința împotriva publicației, ridicând despăgubirea caricaturistului la 90.000 de euro. Urâte dedesubturi ale unei publicații care consideră că libertatea de exprimare îi conferă dreptul de a-și bate joc de orice religie, în special de islamism și creștinism, însă își concediază angajații care îndrăznesc să-i deranjeze pe evrei…

În iulie 2014, în toate marile orașe ale Franței au avut loc proteste împotriva masacrului comis de israelieni în Fâșia Gaza. Deși interzise de Guvern, manifestațiile nu au putut fi oprite, mii de oameni scandând: „Israelul asasin, Hollande complice!” saufrenchcairoprotestSuntem cu toții palestinieni!”. În Paris, manifestanții au încercat să spargă barajul ridicat de polițiști, situația degenerând în conflicte extrem de dure. Liderii comunității evreiești din Franța au declarat că evenimentele petrecute atunci sunt de o gravitate extremă, nemaivăzută până în acel moment în Franța, mai multe sinagogi fiind atacate de oameni care strigau „Moarte evreilor!”. „Conflictul din Orientul Mijlociu este doar un pretext. Are loc o acţiune ce vizează excluderea evreilor din comunitatea naţională. Noi suntem acum primelele victime şi urmează atacuri ale musulmanilor împotriva altor categorii de cetăţeni francezi de alte religii. Franţa este în pericol!”, declara Roger Cukierman, președintele Consiliului reprezentativ al instituțiilor evreiești din Franța (CRIF). Să reținem ultima parte a declarației lui, o adevărată „profeție” demnă de un veritabil urmaș al lui Nostradamus: „urmează atacuri ale musulmanilor împotriva altor categorii de cetăţeni francezi de alte religii. Franţa este în pericol!”.

În urma acestor proteste, fără îndoială pentru a-și calma populația, conducătorii Franței și-au modifiJe-ne-suis-pas-Charliecat politica de apărare a evreilor. La sfârșitul lunii iulie, autoritățile franceze au făcut apel la încetarea imediată a focului în Orientul Mijlociu. La începutul lunii august, ministrul francez de externe, Laurent Fabius, a criticat atacurile lansate de Israel în Fâșia Gaza. „Relațiile tradiționale de prietenie între Israel și Franța sunt vechi și dreptul Israelului la securitate este total, dar nu justifică uciderea copiilor și masacrarea civililor”, a afirmat el într-un comunicat dat publicității la Paris. Alături de Germania și Marea Britanie, Franța a cerut atunci redeschiderea ucharlie-hebdo-netanyahunei misiuni de monitorizare aparținând Uniunii Europene în Fâșia Gaza. Mai mult, în decembrie 2014, Parlamentul francez a recunoscut independența statului palestinian, ceea ce a enervat Israelul. Premierul israelian, Benjamin Netanyahu, a calificat drept o „greșeală gravă” acea decizie a Franței. Comentariu care cam sună a amenințare…

În luna noiembrie 2014, fostul consilier economic al lui Vladimir Putin, Andrei Ilarionov, declara pentru televiziunea poloneză TV Republika: „țările și națiunile europene nu ar trebui să fie surprinse dacă, să spunem, la anul, în primăvară, apare o masivă mișcare politică islamistă, o primăvară islamică în Europa, care va destabiliza țările europene și va consuma energia și atenția liderilor europeni, în timp ce Putin va încerca să-și ducă la capăt proiectele sale neo-imperiale”. Declarația lui Ilarionov a trecut neobservată, chiar dacă era o completare indirectă a celei din iulie a președintelui CRIF, care anunța „atacuri ale musulmanilor împotriva altor categorii de cetăţeni francezi de alte religii”.

La începutul lunii decembrie 2014, după o vizită în Kazahstan, președintele francez François Hollande a făcut o escală la Moscova, unde s-a întâlnit cu omologul său rus, Vladimir Putin. După cum scria site-ul 4thmedia.org pe 9 decembrie 2014 (http://www.4thmedia.org/2014/12/terrified-france-warns-russia-of-obama-terror-spectacular/), Hollande l-ar fi anunțat pe Putin că regimul Obama pregătește un atentat terorist în Franța, pentru care va da vina ulterior pe Rusia. Previziunea s-ahollande-putin-khodorkovsky îndeplinit măcar parțial, din moment ce atacurile teroriste au avut loc la Paris după o lună… Pentru a-și arăta susținerea, Putin s-a oferit să sponsorizeze împodobirea celui mai mare brad de Crăciun din Paris, amplasat în fața Catedralei Notre Dame, achitând și costurile transportului bradului din Rusia. Cu acea ocazie, Alexander Orlov, ambasadorul Rusiei în Franța, a evidențiat prietenia dintre cele două popoare: „Cu acest gest vrem să arătăm că, în ciuda eforturilor occidentale de izolare a Rusiei, prietenia dintre țările noastre este atât de puternică și de profundă încât niciun joc politic nu o poate distruge”. Prietenie care se observă și din faptul că Franța a livrat Rusiei în octombrie o navă de luptă, dar și din declarația președintelui Hollande de pe 5 ianuarie 2015, când a cerut ridicarea embargoului aplicat Rusiei. Este binecunoscut conflictul de fațadă dintre Rusia și Statele Unite ale Americii, americanii apărând dintotdeauna interesele statului Israel. Și asta doar pentru că SUA, la fel ca toate marile puteri ale lumii, sunt conduse de elita sionică evreiască.

Previziunile s-au îndeplinit. Pe 7 ianuarie 2015, 12 persoane au fost ucise de niște teroriști islamiști, frații Cherif și Said Kouachi. A doua zi, un prieten al celor doi frați, Amedy Coulibaly, a atacat un magazin evreiesc. Au urmat alte victime, numărul persoanelor ucise ridicându-se la 20. Presa din întreaga lume și-a făcut datoria, repetând obsesiv cuvântul „teroriști”, pentru a ne intra bine în capete, și subliniind la fel de obsesiv dreptul la liberăcharlie hebdo killers policeman exprimare a ziariștilor francezi de la Charlie Hebdo. Însă povestea are câteva lacune, care nu pot fi ignorate. Atacul a fost unul atipic. Teroriștii musulmani apelează întotdeauna la bombe, pistoale sau sticle incendiare. Aceștia au avut armament de război: arme automate și un lansator de rachete, pe care nu l-au folosit nici măcar când au fost încercuiți de polițiști. Specialiștii care au analizat imaginile cu atacatorii au remarcat imediat faptul că acțiunea trăda un antrenament militar. Felul în care foloseau armele, felul în care acționau ca echipă, totul demonstra că a fost vorba despre profesioniști din trupe de elită. Teroriștii musulmani întotdeauna încearcă să se sinucidă în astfel de cazuri, considerând că pierzându-și viața în lupta cu „infidelii” le garantează un loc în Rai. Aceștia nu au făcut acest lucru, ci au încercat să scape. Nu foarte bine însă. În loc să dispară rapid din țară, ei s-au plimbat haotic prin Franța, s-au lăsat văzuți într-o benzinărie pe care au și jefuit-o, apoi s-au baricadat într-o tipografie. Mai mult, unul dintre ei și-a uitat actul de identitate în mașină. Cum ar putea niște profesioniști, așa cum au demonstrat că erau, să facă astfel de greșeli? De ce și-ar lua cineva la el actul de identitate atunci când s-ar duce să ucidă niște oameni? Pe care l-a mai și pierdut, atât de convenabil pentru autorități. De ce nu a apelat la acte _80126535_1b497c1e-6b7d-4baa-a989-e8f6c291d9d8false, așa cum procedează teroriștii de obicei? Ce voia al treilea terorist, care a luat ostatici? Doar ca poliția să înceteze urmărirea primilor doi? Pare pueril, ținând cont că o asemenea revendicare nu putea fi sub nicio formă aplicată. De ce a lăsat telefonul deschis, pentru ca poliția să știe în orice moment ce se întâmplă? De ce le-a dat ostaticilor ocazia să evadeze atunci când a început să se roage? De ce poliția franceză a dispus o asemenea desfășurare de forțe pentru capturarea a doi oameni? Cumva pentru a se accentua amploarea evenimentului în ochii publicului? Să presupunem că jurnaliștii au fost uciși din cauza caricaturilor la adresa profetului Mohammed. De ce ar fi așteptat musulmanii câțiva ani pentru a se răzbuna? De ce n-au făcut-o mai devreme, ci la o lună după recunoașterea independenței statului palestinian de către Parlamentul francez și la două zile după ce președintele Franței cerea eliminarea sancțiunilor impuse Rusiei? De ce au făcut-o într-o țară solidară cu islamiștii, în care antisemitismul atinsese cote maxime, în loc să se bucure de acel sprijin împotriva dușmanilor lor? De ce declarațiile oficiale sunt diferite? De exemplu, presa franceză a relatat că ostaticul de la tipografia din Dammartin-en-Goele a fost eliberat, iar președintele Hollande a anunțat că toți ostaticii au murit. De ce nicio grupare teroristă nu a revendicat oficial atentatul, Al-Qaeda și ISIS preferând doar să salute gestul celor doi frați musulmani? Abia după două zile, frații au declarat că sunt membri Al-Qaeda, iar un cleric al Statului Islamic a revendicat atentatul în numele grupării sale. Până la urmă, cei doi erau membri Al-Qaeda sau ISIS? Statul Islamic sau ISIS a continuat teroarea din Franța spărgând site-urile primăriilor a două orășele, Ezanville și Goussainville, pe care au postat mesajul: „Statul Islamic rămâne cu voia lui Allah. Eliberaţi Palestina. Moarte Franţei. Moarte lui Charlie”. Atât?!? Ăsta e un mare act terorist din partea celei mai fioroase grupări teroriste din lume? De ce n-au apelat la bombe, mașini-capcană, avioane deturnate sau grenade, așa cum fac de obicei? De ce s-a sinucis Helric Fredou, unul dintre polițiștii care anchetau atentatul de la sediul publicației franceze, fără să lase în urmă măcar un bilet de adio? De ce presa mondială nu spune nimic despre îngrădirea dreptului la opinie a francezilor în privința evreilor, însă îi transformă pe jurnaliștii uciși în simboluri ale libertății de exprimare? De ce presa continuă să înfricoșeze populația subliniind amenințarea teroristă a islamiștilor, ignorând mesajele pașnice ale comunității islamice? Liderul Charlie-Hebdo-office-attack-vigilpartidului francez de extremă dreapta, Marine Le Pen, a anunțat că „Islamiștii au declarat război Franței”, deși Consiliul Musulman al Franței și cel al Marii Britanii au condamnat atacurile din Franța, la fel ca mii de musulmani în mediul online. De exemplu, Mohammed al Binatee afirma: „Coranul spune: Oricine ucide un suflet inocent este ca și cum ar fi ucis întreaga omenire”. Pentru Emre Soncan, „un musulman nu poate fi terorist și un terorist nu poate fi musulman”. Un alt musulman, Zainab Akhtar, nota că uciderea unor oameni nevinovați „este mai josnică și ofensatoare decât ar putea fi orice caricatură”. Iar acestea sunt doar trei din miile de opinii ale musulmanilor din întreaga lume, ignorate de mass-media ce preferă înfierarea islamului. De ce? Cine are de câștigat de pe urma acestor evenimente nefericite?

În primul rând, totul pare o răzbunare a evreilor, o plată pentru acea „greșeală gravă” de a recunoaște indcharlie-hebdo-publisher-charb1-481x640ependența statului palestinian, după cum anunța prim-ministrul Israelului. Nu ar fi prima oară când Israelul s-ar răzbuna. La sfârșitul lui 2013, un tribunal din Malaezia a găsit statul Israel vinovat de genocid. În 2014, trei avioane malaeziene dispar sau se prăbușesc. În 2011, aripa tânără a Partidului Muncii din Norvegia a inițiat o campanie agresivă pentru ca guvernul de la Oslo să impună o blocadă totală asupra Israelului. Nu după mult timp, întreaga conducere a aripei tinere a Partidului Muncii a fost măcelărită printr-o operațiune atribuită unui nebun, Anders Breivik. Să fie vorba despre niște coincidențe?

Dacă Franța este într-adevăr condusă de evrei, așa cum bănuiesc francezii, acest atentat ar rezolva măcar parțial problema antisemitismului. Multă vreme francezii au solidarizat cu musulmanii împotriva evreilor. Atentatele din ianuarie 2015 vor face poporul să își schimbe părerea, ceea ce deja se întâmplă. De pe 7 ianuarie până în prezent, trei grenade folosite pentru exerciții militare au fost aruncate înspre o moschee din Mans, două focuri de armă au fost trase împotriva unei săli musulmane de rugăciune din Port-la-Nouvelle iar un restaurant din apropiere de Lyon, ce vindea kebab, situat lângă o moschee, a fost ținta unei explozii. Practic peste noapte s-a schimbat totul, iar evreii nu mai sunt dușmanii francezilor, ci musulmanii.

Doctorul Paul Craig Roberts, fost asistent al secretarului Trezoreriei americane în administrația Reagan și editor asociat al Wall Street Journal susține că atacurile teroriste din Franța au fost o operațiune a serviciilor secrete americane, având ca scop „asigurarea statutului Franței de vasal al Statelor Unite”. „Amintiți-vă toate situațiile create de FBI pentru a transforma amenințările teroriste la adresa americanilor în realitate”, nota el pe site-ul personal. Doctorul Roberts a amintit că, la începutul acestei săptămâni, Hollande a declarat că sancțiunile impuse Rusiei ar trebui ridicate. „A fost mai multă independență manifestată de Franța decât putea suporta Washingtonul”, a comentat fostul funcționar al Casei Albe. Bineînțeles că nu putem crede pe cuvânt un fost funcționar al Casei Albe, care a ieșit din sistem acum cel puțin 26 de ani. Cât timp nu știm de unde își ia informațiile, afirmațiile lui rămân la stadiul de ipoteze, precum toate celelalte. Ipoteza lui o confirmă pe cea din decembrie 2014, în care se spunea același lucru. Dacă într-adevăr a fost totul regizat de americani, datele problemei nu se schimbă deloc. Se știe că Statele Unite ale Americii sunt și ele conduse de sioniști, prin urmare prea puțin contează dacă atentatele au fost organizate de CIA ori de Mossad, cât timp ambele îndeplinesc ordinele acelorași stăpâni.

Câștigul cel mai mare al celor care ne conduc este implementarea legilor care permit controlul mai sever al cetățenilor. Procurorul general al României, Tiberiu Nitu, a declarat deja că sunt imperios necesare legi eficiente, care să permită prevenirea bigbrother_main_0actelor de terorism, așa cum este legea 82/2012, cunoscută ca legea Big Brother. Șase asociații civice cer deja implementarea acestei legi, subliniind faptul că tragedii precum cele din Franța readuc aminte de nevoia esențială a cetățenilor de a se simți protejați de statul în care trăiesc. Sub nicio formă România nu va fi singura țară care va implementa astfel de măsuri ce îngrădesc libertatea cetățenilor. Sub pretextul luptei împotriva terorismului ne vom pierde dreptul la viață privată, activitatea noastră de orice tip urmând a fi atent supravegheată de serviciile secrete, așa cum s-a întâmplat și după atentatele de la World Trade Center din 2001. Iar acesta nu este decât un nou pas pentru instituirea Noii Ordini Mondiale. Europarlamentarul liberal Renate Weber a declarat la Radio France International că se așteaptă ca autoritățile române să încerce să ia măsuri care îngrădesc drepturile omului, pe fondul atacurilor din Franța, dar și că vor exista încercări similare și în alte țări. Pentru a înțelege că atentatele recente din Franța au fost planificate din timp și orchestrate de elita sionistă ce conduce marile puteri ale lumii, să ne amintim de scrisoarea masonului american Albert Pike, trimisă italianului Giuseppe Mazzini pe 15 august 1871: „Al treilea război mondial va trebui creat prin exploatarea disensiunilor create de agentura Illuminaţilor între sioniştii politici şi liderii lumii islamice. Războiul trebuie condus în aşa fel încât islamul şi sionismul politic să se distrugă reciproc. În acest timp celealte naţiuni ca întotdeauna divizate în această chestiune vor fi obligate să lupte până la completa lor epuizare fizică, morală, spirituală şi economică”. Oare nu asta se întâmplă din ce în ce mai mult în ultimul timp? Conflictul dintre evrei și musulmani ia amploare, iar națiunile lumii se împart în două tabere. Fără să-și dea seama că astfel ajută la implementarea Noii Ordini Mondiale. Pentru acest lucru, jurnaliștii de la Charlie Hebdo sunt declarați eroi ce și-au dat viața în numele libertății de exprimare, martiri cu care se identifică mii de oameni ce postează mesajul „Je suis Charlie” („Eu sunt Charlie”). Revista Charlie Hebdo va primi titlul de cetățean de onoare al Parisului. În numele jurnaliștilor uciși s-a organizat un miting de solidaritate la Paris, printre cei un milion de participanți aflându-se și președintele Franței, François Hollande, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, premierul Marii Britanii, David Cameron, premierul Spaniei, Mariano Rajoy, șeful Guvernului Italiei, Matteo Renzi și președintele Consiliului European, Donald Tusk. Legile împotriva libertății cetățenilor se vor înmulți, mascate sub forma luptei împotriva terorismului. Întreg mapamondul va alege fără voia lui să participe la un război demult programat, împotriva musulmanilor ori a evreilor. Lupta împotriva religiei în general și a islamului în special se va înteți, mulțumită manipulării la care suntem supuși de către conducătorii din umbră, adevărații teroriști. Iar noi ne vom ucide între noi, bucuroși de „democrația” pe care o impunem semenilor noștri la ordin.

Implicarea masoneriei se vede și din „semnătura” pe care o lasă întotdeauna în urmă. Au fost ucise 12 persoane în primul atac terorist, 12 fiind unul dintre cele mai importante numere ale masonilor și, implicit, ale sioniștilor care îi conduc. Numerologia fiind extrem de importantă pentru masoni, ar fi o greșeală să o ignorăm. Drept pentru care, analizând data primului atentat, 7.01.2015, observăm că suma cifrelor anului este aceeași cu suma cifrelor zilei și a lunii, adică 8. Departe de a fi o coincidență, 8 este cifra zeiței masonilor. Nici orașul nu pare să fi fost ales la întâmplare; dacă troianul Paris a cauzat un crâncen război în miturile elene, întâmplările din Paris pot provoca și ele un război în toată regula împotriva islamului, mascat sub forma unui război mondial împotriva terorismului. Legendarul Paris i-a oferit mărul Discordiei zeiței Afrodita; administrația de la Paris pare să fi făcut același lucru, alegând să o slujească pe zeița sioniștilor care, la fel ca Afrodita grecilor, și ea era considerată zeița frumuseții și a iubirii. Parisul are multe porecle, cea mai cunoscută fiind „Orașul Luminilor”, nume care se datorează în primul rând faptului că a fost un centru de educație și al ideilor în epoca iluminismului (fiind oraș95F1EF95-2ACB-4776-939F-308B6D8233FF_mw640_mh360_sul care a dat naștere acestei epoci) și mai târziu datorită adoptării iluminatului stradal. Orașul Luminilor, iluminismul și organizația Illuminati ne duc cu gândul la iluminarea adusă de Lucifer, al cărui nume înseamnă „aducătorul luminii”. La fel ca îngerul decăzut, Parisul le-a adus și el oamenilor iluminarea în secolul al XVIII-lea, eliberându-i de îndelungata dictatură a creștinismului.

O altă ipoteză, mai incredibilă decât restul, vine din asemănarea sloganului „Je suis Charlie” cu „Jesus Charlie”. „Jesus” este numele lui Iisus în multe limbi, precum franceza, engleza sau spaniola. Iar „charlie” în limba engleză se traduce ca „om liber”. Puțini știu însă că, în argoul britanic, „charlie” înseamnă „prost, idiot, imbecil”. Dacă și acest slogan a fost pregătit tot de organizatorii atentatelor, ar avea sens, ținând cont că sioniștii nu pierd nicio ocazie de a-l jigni pe zeul creștinilor. În Talmud, Iisus este descris ca un desfrânat, fiu al unui soldat roman, iar mama sa, Maria, ca o târfă a romanilor. Prin urmare, o nouă jignire la adresa lui Iisus nu ar mira pe nimeni. Dacă asemănarea dintre slogan și numele lui Iisus poate fi întâmplătoare, mai există câteva elemente care ar mări șirul coincidențelor. Crima de la -11Charlie Hebdou a avut loc pe 7 ianuarie, când se sărbătorea Crăciunul pe stil vechi. Un slogan ce seamănă cu numele lui Iisus, un atentat în ziua nașterii lui Iisus… Dacă în Biblie nașterea lui Iisus a fost anunțată de o mare stea, noaptea dinaintea Crăciunului pe stil vechi și a atentatului a fost ultima dintr-o serie de șase în care a avut loc o ploaie de meteoriți, observată în mare parte a mapamondului. În noaptea dintre 6 și 7 ianuarie, chiar a explodat unul deasupra României. 12 oameni au murit în atentatul de la sediul publicației, 12 fiind și numărul apostolilor lui Iisus. Unul dintre apostoli, Iuda, este în Biblie trădătorul Domnului; la fel l-au considerat și teroriștii pe polițistul musulman pe care l-au ucis, Ahmed Merabet, care a ales să încerce să-i protejeze pe cei care i-au batjocorit religia, în loc să fie de partea celor de aceeași credință cu el. Iuda s-a sinucis în ziua în care a fost arestat Iisus; Helric Fredou, un polițist care ancheta crimele de la sediul revistei, s-a sinucis în ziua atentatului în condiții suspecte. Teroriștii au fost în număr de 3, exact ca magii veniți odată cu steaua să-l vadă pe Iisus. Culmea coincidenței, magii veneau din Orientul Mijlociu, acolo unde se spune că s-au antrenat cei trei teroriști. În Biblie, Iisus a fost ucis din cauza religiei; același lucru ni se spune și despre caricaturiștii din Paris. În Noul Testament, Iisus a înviat după 3 zile; exact același număr de zile au durat atentatele din Franța. În plus, se observă că mass-media încearcă să le creeze caricaturiștilor asasinați o imagine ușor mesianică, transformându-i în martiri ce și-au dat viețile pentru o cauză nobilă. Să fie toate acestea doar niște coincidențe? Ori sioniștii au plănuit o batjocorire intenționată a lui Iisus, pentru a-și mulțumi zeița?

Pe 9 ianuarie, președintele Franței, François Hollande, a făcut la televiziunea națională o dezvăluire șocantă: „Cei care au comis illuminatiaceste acte, acești teroriști, acești iluminați, acești fanatici, nu au nimic de-a face cu religia musulmană”. Illuminati (adică „iluminații” în limba latină) sunt o facțiune a francmasoneriei, considerați a fi elita acestei organizații malefice. Prin această declarație, Hollande a confirmat ceea ce deja bănuiam, că atentatele au fost organizate de masonerie! Mai mult, confirmarea a venit 2 zile mai târziu, la marșul de solidaritate din Paris. Politicienii de elită ai lumii au mărșăluit separat de milionul de manifestanți, grupul lor având, în mod surprinzător, forma unui triunghi. În mijlocul acelui triunghi, după cum se observă din fotografii, a fost lăsat un mic spațiu libeIlluminati-Parisr. Triunghiul cu un cerc nu reprezintă decât triunghiul cu un ochi în interior, vârful piramidei masonice și unul dintre simbolurile masonilor. Mai exact, este simbolul divinităților lor. Și astfel, prin această „semnătură”, avem confirmarea că totul a fost orchestrat de către masonerie, care ne târăște către Noua Ordine Mondială.

Nu încape nicio îndoială că atentatele din Franța nu au avut loc pe fond religios, ci politic. Nu încape nicio îndoială că totul a fost regizat conform planului masoneriei. Poate nu vom putea opri instaurarea Noii Ordini Mondiale, însă cu siguranță putem alege să nu intrăm în jocul celor ce ne vor răul. Ceea ce pare aproape imposibil, ținând cont de numărul mare al celor care se identifică cu jurnaliștii de la Charlie Hebdo, postând mesajul „Je suis Charlie”, spre amuzamentul celor care trag sforile din umbră, amintindu-ne de sensul cuvântului „charlie” în argoul britanic. Cine erau acei caricaturiști și de ce ar trebui sau nu să îi considerăm eroi ori simboluri ale libertății de exprimare?

În primul rând, nu erau jurnaliști, ci caricaturiști. Asta e altă mâncare de pește. Acei oameni nu își informau cititorii, nu luptau pentru adevăr și dreptate, nu încercau să schimbe ceva în bjmir4cbrhsrfdwzxiuxbine, ci doar făceau caricaturi, cele mai multe fără pic de umor. Și făceau asta de mulți ani, fără să ia în seamă rugămințile, amenințările sau procesele intentate de cei care le cereau să se oprească. Pentru a înțelege cât mai bine cu ce fel de caricaturi avem de a face, nu trebuie decât să aruncăm o privire pe câteva dintre cele pe care mass-media le ignoră. Cele care i-au jignit cu adevărat pe musulmani nu sunt cele pe care le charliehebdo31vedem la TV, ci două cu adevărat insultătoare. Într-una dintre ele, profetul Mahommed este înfățișat în 4 labe, gol, cu organul sexual la vedere și cu o stea în fund. Desenul este însoțit de cuvintele: „Mahommed: o stea s-a născut!”. În altă caricatură, profetul islamului este tot gol, întins pe burtă, și îi cere unui cameraman să-i filmeze fesele. Nici creștinismul nu a scăpat de batjocură. Pe coperta unui număr al revistei apare Maria în timp ce îl naște pe Iisus, care are față de porc. Prima pagină a unui alt număr e dedicată Sfintei Treimi a creștinismului, prinsă într-un act pornografic homosexual: Dumnezeu Tatăl este penetrat pe la spate de Iisus, căruia i s-a înfipt în anus Sfântul Duh. Ce rost au aceste desene care nu au nici măcar umor? Care este rolul lor? Unde este acea exprimare liberă pentru care merită acei oamenicharlie 2 să fie transformați în eroi? Este o diferență enormă între libertate de exprimare și bătaie de joc. Dreptul la liberă exprimare îmi permite să critic ceea ce e de criticat în religie, însă nu și să fac publice caricaturi erotice cu zeități sau profeți. Legile nu-mi permit să jignesc pe cineva în public. Am dreptul să critic, atât timp cât îmi sprijin acuzațiile pe dovezi, însă nu și să jignesc. Dacă aș face asta, sunt sigur că aș fi pedepsit de lege. Pentru acei caricaturiști nu se aplica legea? Ori se credeau mai presus de ea? Nu vreau să fiu înțeles greșit, nimic nu scuză crima. Însă ar trebui să renunțăm la vechea zicală „despre morți numai de bine”, să o înțelegem pe cea care spune că „cine seamănă vânt culege furtună” și să nu îi transformăm în eroi pe unii care nu sunt. Mai mult, să nu ne identificăm cu ei din solidaritate, exceptând cazul în care suntem și noi genul de persoane care își bat joc de ceilalți. Să ne considerăm și noi Charlie e ca și cum ne-am identifica cu bătăușii din școala generală, care se luau de toți copiii. Din câte se observă, acei caricaturiști nu erau pamfletari, nu încercau să facă umor și nici nu poate fi vorba despre o critică decentă a religiei, ci par să fi căutat să provoace scandaluri. Se așteptau la represalii, dovada fiind polițistul pe care îl aveau mereu în redacție. În acest caz, ce urmăreau prin jignirile repetate aduse religiilor? Revista Cațavencii chiar scria astăzi: „Am senzația că au murit la fel cum ar muri unii care vor să demonstreze că dacă umbli noaptea prin savană cu un platou de mici în mînă, la un moment dat te mănîncă leii”. Sunt sigur că erau conștienți de efectele acțiunilor lor. Să înțeleg că exact ăsta era scopul pe care îl urmăreau? Au fost puși să lovească în religii cât mai josnic cu putință, pentru a atrage represalii de care să profite alții? Acea „finanțare proprie” a publicației lasă loc de interpretări. Dacă e așa, înseamnă că au fost victime nu doar ale celor care i-au împușcat, ci și ale celor cărora le făceau jocul, dar și ale propriei lor inconștiențe. Ceea ce nu-i transformă sub nicio formă în martiri ori în modele ale luptei pentru libertatea de exprimare. Andrei Pleșu chiar spunea într-un interviu: „Libertatea de expresie nu e libertatea să-ţi pui poalele-n cap şi să-ţi baţi joc de alţii. Există limite, care ţin şi de civilizaţie, şi de cultură, şi de bună cuviinţă, şi de civilizaţie interioară, până la urmă. Aşa, putem să luăm peste picior orice, cu riscurile care, iată, apar. Eu nu spun că e normal să reacţionezi cu gloanţe la bezmeticeala unor oameni care se distrează pe socoteala unor tradiţii, dar nici nu-i normal să tratezi cu atâta frivolitate lucruri care adună în jurul lor respectul şi viaţa spirituală a unor întregi comunităţi”. Sunt curios cum ar fi reacționat cei care postează mesajul „Je suis Charlie” și care acuză islamul de crimă dacă ar fi fost direct implicați într-o poveste asemănătoare. Cum ar fi fost dacă cineva le-ar fi batjocorit timp de mulți ani o persoană foarte dragă, cum ar fi mama, soția, sora sau fiica? Să spunem că acel cineva ar fi publicat timp de câțiva ani imagini pornografice cu persoana dragă. Ce ar fi făcut armata de susținători Charlie pentru a opri free-speech-515x430batjocura? În primă fază, i-ar fi cerut acelui cineva să se oprească. Apoi ar fi recurs la amenințări și chiar ar fi apelat la Instanță. Dacă nici așa nu s-ar fi oprit bătaia de joc? Dacă ar fi ajuns în fața acelei persoane, nu i-ar fi dat cu ceva în cap? Sunt sigur că majoritatea așa ar fi procedat. Și atunci, de ce îi înfierăm pe unii, deși am fi procedat ca ei? Repet, crima nu are nicio scuză și nu se acceptă sub nicio formă. În același timp, consider că trebuie dată vina nu doar pe cei trei teroriști, ci și pe cei care le-au dat misiunea. Iar caricaturiștii în niciun caz nu trebuie priviți ca niște martiri / eroi / modele de urmat / luptători pentru dreptul fiecăruia de a se exprima liberi. Suntem aproape tentați să o credem pe Luce Lapin, secretara de redacție a publicației, care declara în presă, pentru a stârni mila publicului: „Această redacție nu a fost decât râs și bunătate. O adevărată blândețe, o adevărată dragoste. Când i-am văzut pe Cabu și Wolinski, oameni cu adevărat, cu adevărat buni, nu am înțeles…”. Din păcate pentru ea, din ce în ce mai mulți înțeleg adevărata lor față, care reiese nu doar din caricaturile batjocoritoare, ci și din declarația lui Bernard Holtrop, unul dintre caricaturiștii de la Charlie Hebdo, care nu se afla în redacție în timpul atentatului, declarație făcută cotidianului olandez Volkskrant: „Vomităm pe toate aceste persoane care spun dintr-o dată că sunt prietenii noștri”. Trebuie să luăm lucrurile și persoanele exact așa cum sunt, nu cum par a fi. Sau cum vor unii să pară.

Eu nu sunt Charlie. Nu sunt nici Cherif, Said sau Amedy. Sunt Claudiu. Și sub nicio formă nu mă voi lăsa transformat într-un pion pe marea tablă de șah a celor ce se joacă cu viețile noastre.

Articol preluat de pe site-ul https://klaudyu1.wordpress.com


Tags : , , , , , , , , , , , , , , , ,

UE – varful de lance al sinistrei “Noi Ordini Mondiale”



de profesor yoga Gregorian Bivolaru

Criza sistemică globală nu mai este astăzi pentru nimeni o himeră: ea poate fi resimţită în aproape toate domeniile vieţii, poate fi explicată în detaliu pentru cei care doresc să cunoască adevărul şi reprezintă totodată un punct de cotitură în evoluţia omenirii. Prin chiar specificul ei, criza actuală a determinat dezvăluirea unor mecanisme economico-financiare perverse, care au provocat haosul economic din prezent; criza i-a indicat, de asemenea, pe adevăraţii beneficiari ai dezastrului financiar ce a fost creat în mod deliberat și a dovedit cu claritate faptul că instrumentarea şi declanşarea ei au constituit puncte importante pe agenda politică a unei odioase elite mondiale încă din anul 2007. Ţelul final al acelor planuri satanice era ca prin declanşarea crizei mondiale să se ajungă la declanşarea celui de-al Treilea Război Mondial.

În anul 1943, Jean Monnet, reprezentantul oficial la Paris al lui J. P. Morgan în domeniul financiar şi al livrărilor de materiale pentru Franţa, membru al grupului Bilderberg şi al altor societăţi secrete preocupate de subjugarea întregii planete, considerat în mod oficial ca fiind unul dintre „părinții fondatori” ai Uniunii Europene (UE), a declarat axiomatic, confirmând o dată în plus că este agentul marilor bancheri internaţionali ce doreau crearea statului unic planetar:

Nu va fi pace în Europa dacă statele rămân constituite pe temelia suveranităţii naţionale. Ţările Europei sunt prea mici pentru a le putea garanta popoarelor lor prosperitatea necesară şi dezvoltarea socială. Statele europene trebuie să se reunească într-o federaţie.”

Argumentul că ţările Europei sunt prea mici pentru a fi prospere este de-a dreptul oligofren, dar când este vorba de directive venite de sus, de la aşa-zişii „iluminaţi”, toţi agenţii repetă papagaliceşte ceea ce li se porunceşte!

În anii 1950, acelaşi Monnet declara:

Oamenii nu acceptă schimbarea decât atunci când se află la nevoie, iar această nevoie nu apare decât în situațiile de criză.”

Actualitatea recentă îi confirmă spusele: fără presiunea crizei economice actuale, proiectul „integrării europene” nu ar fi progresat în niciun caz atât de mult pe plan economic și politic. Iar aceasta se petrece din 1957 încoace, an în care a fost semnat Tratatul de la Roma, prin care a luat naștere Comunitatea Europeană.

Instituirea acestui stat federal european, comandat și finanțat de „elita” financiară anglo-saxonă și de către ideologii mondialiști din cadrul CFR (Council on Foreign Relations), proiect pus mai apoi în aplicare de către tehnocrații globalişti precum Jean Monnet, Robert Schuman sau Joseph Retinger, intră într-o fază de consolidare.

În vreme ce sunt stabilite fundamentele instituționale și legislative, măștile încep să cadă. Pe de o parte, UE își arată adevărata față, și anume cea a unui stat european antidemocratic și neoliberal. Pe de altă parte, slugile mai importante ale stăpânilor lumii, care în trecut operau şi ele din umbră, nu se mai sinchisesc să se ascundă. Goldman Sachs ocupă astfel avanposturi strategice pe scena politico-economică (puterea executivă a națiunilor, Banca Centrală Europeană – BCE), în vreme ce Hedge Funds (Fonduri Speculative) destabilizează sectoare întregi ale economiei europene. FMI încheie această muncă de distrugere, îndatorând la sânge statele și populațiile acestora (prinse în capcana datoriei) prin „cure” de austeritate deosebit de amare şi de severe.

Proiectul globalist şi mondialist

Dincolo de îmbogățirea plutocraţiei economice prin aservirea financiară a populației și prin alte modalități specifice, construcția statului federal european se înscrie într-un ambițios proiect global de mondializare cât mai rapidă, constând într-o ideologie ce vizează instituirea unui guvern mondial și dizolvarea națiunilor în „regiuni” controlate de către o super-elită. Această „super‑elită” transnațională este compusă din conducători ai finanțelor internaționale, din înalţi funcţionari provenind din complexul militaro-industrial ori agroalimentar, sau din domeniul farmaceutic și din mass‑media.

Prezentă la World Economic Forum care a avut loc la Davos, invitată la forumul anual al grupului Bilderberg, afiliată la think tank-ul CFR (Council on Foreign Relations) și la Comisia trilaterală, această „superclasă” se sprijină pe pârghii instituționale, politice și legislative care favorizează dezvoltarea unei mondializări economice și financiare de sorginte neoliberală, având scopul de a-și extinde puterea și controlul exercitat asupra bogățiilor și asupra resurselor mondiale.
Astfel, mondialismul este încurajat de procesul economic al liberului schimb „neoliberal” susținut de organismele înființate în urma acordurilor de la Bretton Woods (FMI, Banca Mondială sau GATT) și care lucrează la unificarea comerțului bunurilor și capitalurilor la nivelul unei piețe mondiale unice.

Maximizarea profiturilor, lărgirea nedefinită a piețelor, mondializarea circuitelor financiare sunt tot atâtea valori comune mondialismului economic. Președintele mulținaționalei ABB, Percy Barnevik, un fidel al întrunirilor grupului Bilderberg, a rezumat în 1995, într-un mod destul de clar pentru cei care sunt avizaţi, ideologia neoliberală mondialistă:

Aș defini mondializarea ca fiind acea libertate a grupului din care fac parte de a investi acolo unde dorește, pentru a produce ceea ce dorește, aprovizionându-se și vânzând acolo unde dorește, având de suportat cât mai puține constrângeri cu putință în materie de drept al muncii și de convenții sociale.”

Prin intermediul interdependenței economice pe care o promovează, mondialismul economic (sau globalizarea) acționează ca un vârf de lance pentru mondialismul politic, acesta creând la rândul său condițiile favorabile instaurării guvernului unic mondial atât de mult dorit de această pseudo-superclasă politică. Considerat în urmă cu zece ani de către mulți oameni naivi şi ignoranți ca fiind doar un capitol din „teoria conspirației”, iată că acum acest proiect este pe cale să devină realitate.

Astfel, economistul Jacques Attali, agent al aşa-zişilor „iluminaţi”, fost consilier al preşedintelui francmason Mitterand şi fondator al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, a declarat sec în septembrie 2011 că „instituirea unui guvern planetar” este unul dintre obiectivele sale. Tot el dădea următoarea sentinţă, exprimându-se ca o portavoce publică a lui Big Brother:

În viitor, se va şti în permanenţă unde suntem şi ce facem. Nu va exista niciun domeniu în care să nu putem fi supravegheaţi. Nici măcar cel al gândirii noastre.”

Spre deosebire de plutocraţii din domeniul finanțelor, ideologii mondialiști nici nu se mai chinuie să se ascundă, alegând să-și exprime tot mai pe şleau crezurile antiumane. Era guvernului planetar unic este pe cale să înceapă!

Promotorii ideologiei mondialiste nu au un grup monolitic, întrucât în interiorul acesteia există două curente care se află în aparentă concurență: este vorba despre mondialismul anglo-saxon (Statele Unite şi Regatul Unit al Marii Britanii) și despre mondialismul „planetar”, care nu are în vedere un stat anume sau un bloc de state în jurul căruia să se polarizeze celelalte state.

Unul dintre fondatorii mondialismului anglo-saxon este Cecil Rhodes (1853-1902), care, alături de marele bancher internaţional Nathaniel Mayer Rothschild (1840-1915), a structurat nucleul unei guvernări mondialiste în Imperiul Britanic și în Statele Unite. Istoricul Caroll Quigley susţine în cartea sa publicată în 1966 şi intitulată Tragedy and Hope („Tragedie şi speranţă”) că gruparea „Mesei Rotunde” este legată de o societate secretă numită generic „Societatea Aleşilor” (Society of the Elect). Aceasta a fost în mod formal întemeiată în 1891, dar cercul ei exterior, cunoscut ca „Asociaţia susţinătorilor” (Association of Helpers) a fost organizat în anul 1910 de Alfred Milner (1854‑1925) ca Round Table (Masa Rotundă, o evidentă trimitere la legendara Masă Rotundă a cavalerilor regelui Arthur), un veritabil institut al „elitei” mondialiste, care s-a divizat strategic în două tabere: Council on Foreign Relations (CFR) pentru Statele Unite și Royal Institute of International Affairs (RIIA) pentru Marea Britanie.

Doctrina mondialistă a avansat la o etapă decisivă imediat după căderea zidului Berlinului și a blocului sovietic pe 11 septembrie 1990, când Statele Unite au anunțat nașterea unei „Noi Ordini Mondiale”. Expresia desemnează noua turnură pe care aşa-zişii „iluminaţi” au dat-o politicii și afacerilor externe și este în consonanţă cu termenii de propagandă nou-introduși, precum „globalizare” și „mondializare”. Această ordine politică mondială se bazează pe eradicarea suveranităților naționale (sau, altfel spus, pe distrugerea brumei de democrație care a rămas) și pe delegarea puterii politice unor instanțe supranaționale care nu sunt alese prin vot popular. Astfel, elitiştii urmăresc să aducă populaţia în imposibilitatea de a se mai împotrivi acestor politici „neoliberale”.

Instituirea de către anumite forţe financiare a unor blocuri suprastatale, ce preced instalarea unui guvern mondial, s-a produs treptat. În Europa au fost preluate structurile fostului imperiu sovietic. La 1 ianuarie 1994, în America de Nord a intrat în vigoare Acordul de Liber Schimb Nord-American (ALENA), care creează o zonă de liber schimb între SUA, Canada și Mexic.

ALENA nu constituie decât o primă schițare a unei entități economice unificate care trebuie

să stabilească o comunitate economică și de securitate în America de Nord, comunitate ale cărei limite vor fi definite de taxe vamale comune și de un perimetru de securitate extern”,

conform exprimării tehnice a lui Richard Hass, președinte al CFR.

În vreme ce construcția europeană ia avânt pe vechiul continent, apropierea de blocul nord-american începe să devină o prioritate pentru Comisia Europeană. Urmare a unui document datând din luna mai 2005, intitulat „Un parteneriat UE-Statele Unite mai puternic și o piață mai deschisă în secolul al XXI-lea”, un raport redactat sub conducerea deputatei socialiste germane Erika Mann din cadrul Parlamentului European, cheamă la

instaurarea unei piețe transatlantice fără constrângeri până în 2015 și până în 2010 în ceea ce privește serviciile financiare și piețele de capital.”

Pe 26 martie 2009, Parlamentul European a adoptat cu 503 de voturi pentru, 51 împotrivă și 10 abțineri o rezoluție vizând construirea „unei veritabile piețe transatlantice integrate”, care va trebui să fie instituită „până în 2015”. Textul recomandă o adevărată integrare a Uniunii Europene între Statele Unite ale Americii, inclusiv în ceea ce privește securitatea și schimbul de informații cu privire la indivizi.

La originea acestei inițiative se află un grup de tip think tank specializat în serviciile secrete de tip economic, Transatlantic Policy Network (TPN), ce reunește parlamentari europeni, membri ai Congresului Statelor Unite și reprezentanți ai unor întreprinderi private.

Creat în 1992 ca urmare a întâlnirilor de la Maastricht, și reunind membri ai superclasei economico‑financiare, TPN vizează „definirea relațiilor transatlantice prin promovarea unor parteneriate foarte strânse între guvernele și popoarele Uniunii Europene și ale Statelor Unite ale Americii”.

Având o anumită influență în cadrul Parlamentului european și al Congresului american, acest think tank este condus de către irlandezul Peter Sutherland, care este totodată președinte al European Policy Centre, al grupului financiar Goldman Sachs și membru al comitetului de conducere al grupului Bilderberg. Acest mondialist anglo-saxon a ocupat de asemenea postul de director general al GATT (The General Agreement on Tariffs and Trade – „Acordul General pentru Tarife și Comerț”), al OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului), dar și postul de președinte al British Petroleum și al secției europene din cadrul Comisiei Trilaterale.

Cu ocazia ultimului forum de la Davos, care a avut loc în ianuarie 2013, și la care a participat „spuma” plutocraţiei mondialiste, tehnocratul de la Goldman Sachs și totodată fostul prim-ministru italian, Mario Monti, a reamintit sprijinul pe care este dispus să îl ofere unui „acord de liber schimb cu Statele Unite”, adăugând că speră „să se ajungă la un astfel de acord în 2013 sau 2014”.

În ceea ce o privește pe Angela Merkel, aceasta a indicat faptul că speră, la rândul său, că un astfel de acord va fi semnat în viitorul apropiat. O reacție similară a venit și din partea directorului general al FMI, Christine Lagarde, care a mărturisit fără prea multe menajamente că se așteaptă la apariţia unei „puteri economice mondiale” mai „deschise”, care să se situeze „deasupra intereselor naționale”.

Nelegiuirile globalizării economice

Dorită de către plutocraţia mondialistă, interconectarea economiilor implică o perspectivă globală asupra problematicilor politico-economice, precipitând astfel instaurarea unui guvern mondial. Șefii de guvern, prea ocupați să îşi exprime recunoştinţa faţă de capii lobby-urilor care i-au sprijinit în ascensiunea lor la putere, nu mai sunt atenți la cetățeni. Lipsiți de orice marjă de manevră şi aserviţi puterii care i-a propulsat în scaune, guvernanții sunt prinşi în ingratul rol de agenți ai mondialismului.

Într-un sondaj semnificativ realizat în anul 2010, la întrebarea „Credeţi că responsabilii politici sunt preocupați de ceea ce gândesc oamenii de rând ca dumneavoastră?”, 42% dintre europenii intervievaţi au bifat căsuța „Deloc”. Trebuie spus că deziluzia este direct proporțională cu speranțele și așteptările deşarte legate de „mondializarea fericită”. Dacă în anii 1990, când a avut loc o dereglare considerabilă a finanțelor internaționale, liderii de opinie îi asigurau pe oameni că liberul schimb mondial este „un joc pe plus”, la care „toată lumea câștigă”, în prezent, experiența globalizării demonstrează, după mai bine de 20 de ani, caracterul fals și găunos al acestor afirmații. Este imposibil ca toată lumea să aibă de câștigat de pe urma liberului schimb (de fapt câştigă mai ales cei care-l controlează), dar este totodată imposibil ca globalizarea să nu-și aibă și perdanții ei (şi de fapt pierd tocmai cei care au mai puţine mijloace materiale, adică oamenii de rând).

Beneficiarii anulării frontierelor sunt de acum înainte știuți: este vorba despre proprietarii multinaționalelor și ai oligopolurilor mondiale, care au numai de câștigat de pe urma plusului de productivitate, de pe urma economiilor naționale și de pe urma generalizării co-producţiei, devenită cu putință în urma mondializării economice. Aşa-zisa superclasă politică mondială profită din plin de pe urma globalizării, în vreme ce unele state emergente (Brazilia, Rusia, India și în special China) caută să se retragă discret din acest joc.

În postura învinsului se află statele industrializate, împreună cu clasele lor sociale mijlocii, victime ale unei duble delocalizări: o delocalizare a producției de bunuri industriale (China, țările Europei de Est), de servicii (India, Filipine), dublată de o „delocalizare la domiciliu”, realizată prin intermediul imigrației în masă. În consecință, numărul locurilor de muncă scade, la fel ca și valoarea salariilor.

Înainte de toate, mondializarea economică are drept efect amplificarea crizelor și impunerea unei interdependențe economice din ce în ce mai strânse. Instituirea unei economii globalizate generează crize globale care necesită soluții pe măsură, așadar soluții globale, ce legitimează instituirea și întărirea instanțelor și reglementărilor supranaționale, în deplin acord cu proiectul mondialist.

Un curent mondialist şi globalist care duhneşte a „neoliberalism”

De inspirație anglo-saxonă, proiectul mondialist are un miros „neoliberal” de neconfundat. În timpul anilor 1980 și 1990 au fost semnate o serie de acorduri informale între principalele societăți transcontinentale, băncile de pe Wall Street, Banca Rezervei Federale și organismele financiare internaționale. În 1989, John Williamson, la vremea respectivă economist-șef și vice-președinte al Băncii Mondiale, a oficializat aceste acorduri, cunoscute sub numele de „Consensul de la Washington”, care se referă la anularea oricărei instanțe normative, la o liberalizare foarte permisivă și la instituirea unei piețe mondiale unificate și „autoreglate” în totalitate.

Această doctrină aşa-zis neoliberală este caracterizată de ciocnirea permanentă dintre instincte și interese, de apologia celebrei „mâini invizibile” care intervine în reglarea sau dereglarea piețelor și de propaganda magiei „comerțului soft”. Promovând haosul în conformitate cu sloganul masonic „Prin haos la ordine”, corifeii ideologiei neoliberale, care sunt neopolitrucii Noii Ordini Mondiale, au sclerozat ordinea socială și politică, au slăbit statul, aducându-l la sapă de lemn, și au ruinat suveranitatea politică și monetară a acestuia, împreună cu frontierele economice, politice și sociale ale națiunilor.

Pentru a promova aşa-zisul neoliberalism, aşa-zisele „elite” au mânat abil populațiile către atitudinile şi comportamentul specifice acestui curent. Astfel, revoluția (a se citi răsturnarea) moravurilor, introdusă în anii 1960, a permis accelerarea destructurării ordinii sociale prin anularea legitimității tradițiilor autentice, sănătoase, care ritmau firesc viața socială, iar apoi a început să se structureze o societate mercantilă, individualistă, hedonistă, atee, atomizată şi fragmentată până la nivel de indivizi, și deci aflată în imposibilitatea de a se mai organiza. Pentru a se putea exprima cât mai liber cu putință, clica fruntaşilor „neoliberali” a recurs la distrugerea valorilor tradiționale și a moralei înnăscute a popoarelor prin tot felul de manevre şi tertipuri distructive pe care unii analişti le clasifică în mod generic în categoria „transgresie globală”. Făcând apologia sistematică a imoralității, care este contrară bunului-simț popular, aceste manevre caută să aducă popoarele într-o stare de supunere oarbă față de sălbăticia „neoliberalismului”, care înseamnă libertate doar pentru făuritorii lui.

O societate „deschisă” şi „glob-locală”

Promovând o societate „deschisă” și distrugând „vechea ordine socială”, pseudoelitele mondialiste neoliberale au construit o societate compusă din indivizi izolaţi şi alienaţi, o societate în care toţi sunt împotriva tuturor. Pierzându-şi identitatea, legăturile cu tradiţia care îi era specifică, ființa umană care este prinsă în angrenajul acestei inginerii sociale dă uitării tot ceea ce făcea ca ea să fie cu adevărat o ființă umană liberă. Această ideologie își găsește expresia în cuvintele răposatei Margaret Thatcher, care-şi trăda astfel concepţiile pro‑globaliste: „Nu există societate, există numai indivizi.”

Distrugerea programată a statului naţinal ca ultim bastion al apărării bunului public, eradicarea noțiunii de interes comunitar și a celei de suveranitate teritorială permit în final constituirea unei pseudosocietăţi, nici nomade, nici sedentare, dar în orice caz dezrădăcinate, care ar putea fi numită în mod ironic „societate glob‑locală”. Această nouă societate umană conține un eșantion complet şi foarte divers de ființe umane (din punct de vedere etnic, social, religios, fapt care îi pune în evidență caracterul global), care locuieşte pe un teritoriu limitat, la oraș sau la sat (fapt care îi pune în evidență caracterul local).

Pierre Hillard, doctor în științe politice și specialist în mondialism, declara la un moment dat, în mod foarte semnificativ:

La fel cum este firesc să nu ne căsătorim cu oricine, tot așa, în aceeași logică, dar la o scară mai mare, este firesc să nu fuzionăm la comandă grupuri de oameni aparţinând unor popoare care au origini culturale și psihologice foarte îndepărtate unele de altele […]. În mod inevitabil, spiritele diferite ale acestor comunități se încing atunci când oamenii sunt siliţi să împartă același teritoriu, şi ei ajung adesea să se privească drept potențiali rivali. Societățile astfel «liberalizate» prin manevre administrative devin dintr-o dată, în mod surprinzător, violente, suspicioase și depresive, societăți în care demografia și piața muncii se află în declin și în care proliferează regulile, prohibițiile și proscrierea.”

Această inginerie socială sau, în jargon anglo-saxon, „reality-building”, ce vizează distrugerea oricărei forme de civilizație tradițională autentică, cu scopul de a o înlocui cu o nouă realitate, artificială și mondializată, constituie unul dintre mecanismele puse la punct de către plutocraţia mondială în vederea grăbirii instituirii statului fascist unic planetar.

Un „liberalism” împins la extrem

În ianuarie 2013, WEF (World Economic Forum) publica un raport cu privire la competitivitatea europeană, raport în care instituția evalua gradul de liberalism al Europei la valoarea de 80% pe o scară de la 0 la 100. În ciuda acestui scor ridicat, autorii afiliați la superclasa mondialistă estimează că UE poate mai mult de‑atât. În opinia plutocraţilor euromondialişti, este încă loc de şi mai mult neoliberalism!

Liberalismul, sistem intelectual închis, care nu permite niciun fel de punere sub semnul întrebării, prezintă mai multe contradicții. Astfel, statele aflate la avanposturile liberalismului (China și SUA) sunt de fapt cele care recurg cel mai adesea la protecționism, în special pentru a se pune la adăpost de concurența europeană.

Statele Unite, întotdeauna gata să laude meritele (ultra)liberalismului, ne oferă un trist bilanț al consecințelor punerii în practică a acestei ideologii morbide. SUA au o datorie externă ce se ridică la 16.000 miliarde de dolari, dezindustrializarea destabilizând mai multe zone ale țării. Tot în SUA piața muncii este din ce în ce mai precară, 47 de milioane de americani trăind practic din ajutoare sociale. Cifrele care urmează ne înfățișează o națiune care se află pe marginea prăpastiei morale și economice:

• Conform economiștilor Emmanuel Saez și Thomas Piketty, 93% din măririle de salariu după anul fiscal 2009-2010 s-au adresat numai unui procent de 1% dintre contribuabili. În 2011, Wall Street a alocat „băieților răi” din finanțe mai bine de 60 de miliarde de dolari sub formă de bonusuri. Acesta a fost un record după anii 2007 și 2008, doi ani de altfel excepționali, înainte ca SUA să sufere cea mai acută perioadă de recesiune din anii 1930 încoace.

• În paralel, venitul mediu al clasei de mijloc a scăzut cu aproximativ 6% din 2000 și până în prezent. Conform unui studiu realizat de Pew Research Center, sărăcia, care începe de la 23.000 de dolari pe an per familie (părinți cu doi copii), a luat amploare și afectează 46,2% dintre americani. Un copil din patru cu vârsta sub 5 ani trăiește în sărăcie.

• În 1968, clasa de mijloc primea 53, 2% din venitul intern. În 2010, nu a primit decât 46,5%. Din 1970 încoace, costul vieții a crescut foarte mult. Taxele universitare pentru instituțiile superioare private au crescut cu 113%, iar pentru instituțiile de stat, cu 80%. În domeniul medical, costurile au crescut cu 50%. Greutatea datoriilor pe care le au în medie familiile reprezintă în prezent 154% din veniturile anuale ale acestora, față de 58% în 1989.

• Rata șomajului s-a dublat între 2007 și 2010, trecând de la 4,4% la 10%, însă ajutoarele sociale au scăzut, la fel ca și veniturile salariale. În consecință, sărăcia nu a încetat să crească.

În ceea ce privește Marea Britanie, mereu admirativă față de acest „big brother” american, fidelă aceleiași ideologii „neoliberale”, este, la rândul său, pe marginea prăpastiei. Abandonându-și industria, această națiune este acum dependentă de partea de servicii a economiei sale, în special financiare (care adăpostesc cel mai mare paradis fiscal din lume, „The City”).

„Modelul” său social implodează sub loviturile comunitarismului, fruct al dogmei deschiderii frontierelor. În ceea ce privește serviciile publice (educație, sănătate), Marea Britanie este de o mediocritate înspăimântătoare. Ca să nu mai vorbim despre „miracolele” economice irlandez și spaniol, care erau date drept model la începutul secolului și care s-au dovedit ulterior a fi niște economii artificiale ultraliberale, speculative și parazitare, construite precum niște castele din cărți de joc, castele care s-au prăbușit la prima criză a „subprimelor” din 2008.

Altfel spus, politicile ultraliberale nu sunt profitabile decât superclasei mondiale a bancherilor internaţionali, ale căror companii multinaționale se dezvoltă grație restructurărilor, reducerilor de personal și delocalizărilor punctelor de producție. În paralel, deficitul public explodează: statul finanțează planurile sociale și își asumă costurile imigrației, fenomen care conduce la reducerea fondurilor alocate salariilor.

Dezindustrializarea evidentă și îndatorarea Franței

Odată cu întărirea procesului de integrare europeană, lucru devenit posibil grație crizei economice sistemice care a debutat în 2008, Franța și-a văzut prerogativele conferite de suveranitate reducându-se în mod îngrijorător. Astfel, suveranitatea monetară, cea a frontierelor și toate atributele legislative care îi permiteau să se apere de liberalismul sălbatic sunt pe cale să dispară în beneficiul unei Uniuni Europene aservite celor mai bogați afaceriști ai lumii.
Aceasta explică de ce delocalizările producerii de bunuri în țările cu un venit mediu redus pe cap de locuitor nu au fost urmate de o scădere a costului vieții. În schimb, aceste delocalizări au servit creșterii profitului societăților multinaționale.

În felul acesta, Franța a pierdut mai bine de 500.000 de angajați din domeniul industrial în ultimii cinci ani, fapt care se traduce printr-o creștere direct proporțională a șomajului. După cum se exprimă analiştii economici, pentru a evita impozitarea fiscală, statul a pus în mișcare anumite mecanisme sociale care au rezultat în socializarea pierderilor (o referire tehnică la împovărarea şi sărăcirea şi mai mare a săracilor) și în privatizarea beneficiilor (o altă exprimare eufemistică, ce ascunde de fapt îmbogăţirea peste măsură a bogaţilor).

Acestei socializări a pierderilor i se adaugă capcana datoriei în care a căzut statul francez în 1973, dată la care președintele Georges Pompidou, fostul director al băncii Rothschild, şi-a trădat poporul şi i-a interzis Trezoreriei naționale să împrumute direct Banca Franței, cu o dobândă foarte mică sau nulă. În felul acesta, Franța s-a văzut obligată să împrumute bani cu dobândă de pe piețele private pentru a putea finanța investițiile publice necesare propriei sale dezvoltări.

Din 1973 încoace, datoria publică franceză nu a făcut decât să crească progresiv. Astfel, aceasta se situează la aproximativ 1.800 de miliarde de euro. Creșterea anuală a datoriei publice a fost de circa 140 de miliarde în 2009 și 2010, și de 100 de miliarde în 2011. În 2013, datoria publică a ajuns la 91, 3% din produsul intern brut (PIB). Este evident că această creștere a ratei desființării de posturi în sectorul industrial are un impact direct asupra datoriei publice, printr-un efect de foarfece, respectiv prin scăderea cuantumului impozitelor și prin creșterea cheltuielilor sociale.

Criza datoriilor, o pomană pentru plutocraţia euromondialistă

Se știe deja faptul că această criză economică și financiară care face ravagii din 2008 încoace este instrumentată din umbră cu scopul de a distruge valorile civilizației și modelul european, mai precis, ce a mai rămas din modelul de societate al Europei. Însă, mai presus de toate, scopul acestei elite malefice este distrugerea suveranității statale.

Sub presiunea datoriei publice și a recesiunii, guvernele europene, supervizate de Comisia Europeană, de Banca Centrală Europeană (BCE) și de Fondul Monetar Internațional (FMI), au luat măsuri de relaxare a dreptului muncii, comprimând costurile salariale, spre marea satisfacție a „neoliberalilor” de teapa unui Henri Kissinger, pentru care China reprezintă un „model de societate de piață”, sau a magnatului David Rockefeller, care declara cu un cinism josnic că

Oricare a fost preţul revoluţiei chineze, aceasta a reuşit nu doar să producă o administraţie mai eficientă şi mai dedicată, dar şi să stimuleze o moralitate înaltă şi un ţel comun. Experimentul social din China sub conducerea Preşedintelui Mao este unul dintre cele mai importante şi mai pline de succes din întreaga istorie a omenirii.”

De altfel, patronii concernelor-gigant multinaționale, al căror unic scop este maximizarea profitului, își fabrică produsele în țările cu costuri salariale scăzute, pentru a le vinde apoi mai departe cu preţuri pe măsură în statele cu un nivel de viață ridicat. Acesta este modelul după care sunt organizate producția și consumul mondial din anii 1980 încoace.

Produsele fabricate în țările cu salarii mici sunt vândute la prețul pe care consumatorul este dispus să îl plătească, respectiv la prețul pe care el a fost obișnuit să îl plătească. Așadar, în realitate, un astfel de model este foarte departe de concurența loială și totală atât de mult slăvită în teorie și care ar trebui să fie o rezultantă a reglementărilor actuale, al căror scop ar trebui să fie acela de a face astfel încât raportul dintre prețul de producție și cel de vânzare să fie unul just.

În multe dintre statele afectate de criză, precum Grecia sau Spania, salariile continuă să scadă vertiginos și inexorabil. Până și statele în care salariile erau deja mici, precum Croația sau Cehia, trebuie, conform şefilor de la FMI, să-și revizuiască politica salarială pentru a „relansa competitivitatea”. Vor sfârși, oare, europenii prin a accepta salariile indienilor sau condițiile de muncă ale chinezilor?

În orice caz, aceasta este direcția în care trebuie să se îndrepte Franța dacă dorește să nu fie afundată și mai tare în criză, cel puțin în opinia economistului-șef de la Goldman Sachs, Huw Pill, care preconizează o draconică

„… recurgere la scăderea generală a salariilor, cu scopul de a relansa competitivitatea. Estimăm că Franța ar trebui să-și reducă salariul mediu pe economie cu aproximativ o treime.”

A crescut totodată și vârsta de pensionare, ceea ce face ca statul să nu fie obligat să plătească pensii, mărind de asemenea concurența pe piața muncii prin creșterea numărului de candidați la diferitele posturi existente.

Grecia este cobaiul laboratorului de reforme europene”,

a afirmat recent Apostolis Kapsalis de la Institutul de cercetare din cadrul Confederației sindicale grecești, GSEE.

Aici, în Grecia, se testează diferitele măsuri de austeritate la care UE ar putea recurge apoi şi în alte state.”

De altfel, în Germania s-a aplicat deja ceea ce se numeşte, cu un termen tehnic, „moderarea salarială”, iar nivelul salariilor nemților servește drept etalon conducătorilor politici europeni în stabilirea valorilor salariale ale celorlalţi „europeni”.

Unele ţări au ajuns să fie scoase la mezat pe pieţele internaţionale

Pentru a-şi rambursa datoriile la „nesfânta treime” (Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană, Fondul Monetar Internaţional), unele ţări europene sunt constrânse să cedeze părţi întregi din economie şi din avuţia naţională, din moştenirea lor culturală şi patrimonială, cumpărătorului care le oferă cel mai bun preţ. Este elocvent exemplul Portugaliei, victimă a unui astfel de val de privatizare forţată. Iată în continuare o listă succintă cu organismele publice privatizate deja sau care sunt pe cale de privatizare:
• REN: Redes Energeticas Nacionais, compania din sectorul energetic al Portugaliei cu cea mai mare parte a capitalului (30%) achiziţionată în februarie 2012 de către compania chinezească State Grid (25%) şi de către Oman Oil Company (5%).
• EDP: Energias de Portugal, operatorul principal de energie electrică al Portugaliei, pe care statul l-a cedat în decembrie 2011 gigantului chinezesc Three Gorges, care, plătind 2,7 miliarde de euro, a devenit principalul acţionar.
• Operatorul de aeroporturi, ANA, a fost cumpărat anul trecut, la sfârşitul lunii decembrie, de către compania franţuzească Vinci cu 3,08 miliarde de euro.
• Compania aeriană naţională TAP este pe cale să fie cedată magnatului columbiano-brazilian German Efromovich de la compania Synergy Aerospace.
• Televiziunea publică RTP: Lisabona ezită la ora actuală între a o concesiona pentru următorii 25 de ani unui grup privat şi a vinde 49% din capitalul acesteia. Privatizarea televiziunii publice RTP ar constitui un precedent în Europa: toate ţările dispun de o televiziune publică.
• Șantierele navale din Viana urmează să fie vândute companiei ruseşti RSI pentru 10 milioane de euro; „un preţ de lichidare”, după cum apreciază sindicatele.
• Conform opiniei majorității, planurile de privatizare trebuie să meargă și mai departe. Între opțiunile discutate intră și cesionarea Serviciului Naţional de Sănătate (SNS), de o excelentă calitate, dar care este supus, prin măsurile coercitive ale instituţiilor financiare mondialiste, la mari reduceri bugetare. În aceeaşi situaţie se află și Compania Naţională Poştală, CTT.

Uniunea Europeană este o construcţie artificială

Inspirându-se din cuvintele lui Marc Aureliu de acum 2000 de ani: Imperium superat regnum, adică „Imperiul este mai mare decât regatul”, „părinţii Europei”, aflați în subordinea plutocraţiei anglo-saxone talasocratice, creează în anul 1958 o uniune economică numită Piaţa Comună. Proiectul care se urmărea era crearea uniunii monetare (euro) care, la rândul său, urma să producă uniunea politică. „Părintele Europei”, agentul aşa-zişilor „iluminaţi”, Jean Monnet, numeşte acest mod de lucru angrenaj: fiecare acord de cooperare la nivel european trebuie să ducă inevitabil la un alt acord de consolidare al integrării europene. Iată cum explică acest aspect Bernard Prudhon, conferenţiar la Universitatea din Paris:

Modul de operare obişnuit al Uniunii Europene constă în tactica așa-numită a «paşilor mărunţi», de a pune populaţia în faţa faptului împlinit, creând astfel situaţii care stau apoi la baza argumentaţiei sale pentru a le considera ireversibile.”

Încă de la conceperea sa, politica Uniunii Europene (UE) nu este inspirată de nicio viziune fondată pe date umane, ca istoria sau tradiţiile religioase. Aceasta se bazează doar pe o viziune economică şi financiară cu orientare neoliberală (întrucât este de sorginte atlantică) şi pe dreptul pe care îl generează ea însăşi (precum „drepturile omului”). În consecinţă, aceasta nu cunoaşte identitățile naţionale, valorile şi cultura popoarelor care constituie Europa istorică.

Lipsită de rădăcini în sufletele popoarelor Europei, lipsită de orice legitimitate populară şi democratică, Uniunea Europeană este înainte de toate o construcţie care reflectă interesele marilor bancheri internaţionali şi ale slugilor lor, managerii de la conducerea întreprinderilor multinaţionale. Centrul puterii este „Comisia” de la Bruxelles, formată din „comisari” numiți de guverne, dar care nu răspund în faţa acestora. Aceştia domnesc peste zeci de mii de funcționari care emit peste 25.000 de acte normative pe an.
Beneficiind de privilegii fiscale nemaiauzite, sub pretextul că ei nu trebuie să poată fi mituiți de niciun stat, aceşti funcţionari încasează salarii cuprinse între 7.900 şi 18.200 de euro pe lună, brut.

Parlamentul se supune puterii executive şi legile sunt redactate de către înalţii funcţionari. Prin urmare, deputaţii votează ca nişte roboţi: grupul lor politic le pregăteşte fişele de voturi cu numărul amendamentului de votat şi cu semnele „+”, „-„ sau „0” pentru ca aceştia să voteze pentru sau împotrivă, ori să se abţină.
Deputatul votează astfel fără să consulte cu adevărat în amănunt conţinutul textelor: acesta are încredere în specialiştii (funcţionarii) grupului politic. Plutocraţia euromondialistă are o adevărată problemă cu democraţia. Elitistă, ea dispreţuieşte poporul şi îl consideră în general prost şi neinstruit. În optica acesteia, nu se pot acorda prea multe drepturi populaţiei, care este iraţională şi stihinică.

Prin urmare, când o ţară votează „prost”, adică împotriva intereselor mondialiste, aceasta este determinată să voteze din nou: întocmai ca în Irlanda. Atunci când poporul francez şi olandez refuză să accepte constituţia europeană, li se impune tratatul de la Lisabona prin intermediul Parlamentului. Atunci când un prim-ministru grec are intenţia să supună la referendum planul riguros impus de zona euro, acesta este ameninţat că i se anulează orice ajutor economic. Atunci când guvernul maghiar ieşit în urma votului cercetează puterile băncii centrale, acesta este ameninţat cu sancţiuni.

De curând, în ianuarie 2013, Secretarul american pentru Afaceri Europene a încurajat refuzul acestei exercitări democratice, spunând:

Referendumurile au contribuit adesea la izolarea ţărilor.”,

cu alte cuvinte, acestea sunt sancţionate pentru că blochează agenda mondialistă. Mai grav, această elită politică decuplată de la realitate, care acționează numai în interesele plutocraţilor, îşi consideră propriul popor drept un obstacol în calea proiectelor sale, şi, prin urmare, drept un duşman. Astfel, ministrul guvernului tehnocrat financiar, Mario Monti, declară în ianuarie 2012 că

ideologia unor mişcări politice este unul dintre principalii duşmani de astăzi din Europa”.

Plutocraţia europeană este pe cale să facă să dispară democraţia, făcând astfel încât popoarele din Europa să intre în era postdemocratică: nu se mai pune problema să se facă ceea ce vor cetăţenii, ci de a aranja lucrurile astfel încât aceştia să vrea ceea ce deja s-a adoptat.

Tot așa cum economia constă din ce în ce mai mult dintr-o adaptare la cerere şi ofertă (graţie publicităţii, a cărei funcţie este să creeze pentru consumatori nevoile care se dovedesc cele mai rentabile din punct de vedere financiar), postdemocraţii folosesc mijloace de informare pentru a face astfel încât popoarele să ceară a posteriori ceea ce deja a fost făcut fără ele.”,

rezumă economistul Thibaud de la Hosseraye.

Şi, în cazul în care mijloacele de informare nu oferă toate garanţiile de condiţionare şi de supunere a popoarelor, plutocraţia s-a organizat pentru a funcţiona prin sistemul „încercare – greşeală”, după cum explică Jean‑Claude Junker, fostul preşedinte al Eurogrupului în anul 1999:

Se ia o decizie şi, după ce se aşteaptă puţin pentru a vedea ce se petrece, sunt analizate rezultatele. Dacă măsura luată nu provoacă nici proteste, nici revoltă, pentru că oricum majoritatea oamenilor nu înţeleg nimic din ceea ce s-a hotărât, atunci continuăm pas cu pas, până la punctul de non-retur.”

Uniunea Europeană este infiltrată de lobby-uri ce acţionează din umbră

Foarte puternice, lobby-urile diferitelor sectoare de activitate economică, de la sectorul agroalimentar până la sectorul farmaceutic, trecând prin sectorul financiar sau petrolier, îşi cântăresc întreaga greutate în deciziile Comisiei, ale Parlamentului şi ale Consiliului de Miniştri ai celor 27 de state membre.
Dintre acestea, lobby-urile finanţelor, reprezentând interesele oligarhiei financiare, sunt în mod deosebit active la Comisia Europeană şi la Direcţia Generală pentru Piaţa Internă, contracarând toate reformele sectorului bancar şi financiar.

Numai pe piaţa din Bruxelles, băncile şi celelalte întreprinderi financiare au forţat 700 de experţi ca să orienteze procesul legislativ în direcţia dorită de acestea. Joost Mulder, responsabil cu Relaţiile externe la organizaţia nonguvernamentală Finance Watch, vorbește despre genul de promisiuni pe care lobbyştii le fac clienţilor (a se citi politicienilor corupţi):

Dacă îmi daţi 10.000 de euro onorariu, mă voi ocupa de poziţia dumneavoastră înscrisă pe ordinea de zi a Consiliului.”

De exemplu, în anul 2011, trei parlamentari europeni au căzut în plasa unui ziarist britanic. Aceştia cereau 12.000 euro ca să depună un amendament la un text de lege. Şi mai grotesc încă a fost unul dintre cei trei parlamentari, deputatul european român Adrian Severin (nepotul lui Saul Brukner, alias Silviu Brucan), care, deşi a fost dat afară din Grupul Socialist, a refuzat pur şi simplu să demisioneze!

De la democraţie la postdemocraţie

Cu orientare neoliberală şi atlantică, fiind la cheremul pieţelor financiare, Uniunea Europeană a plutocraţilor nu tolerează nici incertitudinea, nici contradicţia. Dogmatic şi antidemocratic, acest comportament a luat o asemenea amploare, încât chiar şi cetăţenii mai puţini informaţi sunt neliniştiţi cu privire la acest lucru. Prin urmare, David Cameron, primul ministru britanic, remarca în luna ianuarie a anului 2013 următorul aspect:

În cadrul populaţiei există o frustrare în continuă creştere, datorită faptului că Uniunea Europeană reprezintă, mai degrabă, ceva ce li se impune oamenilor decât ceva care acţionează pentru aceştia.”

De fapt, aşa cum a recunoscut în Parlamentul de la Strasbourg în anul 1999 Jacques Delors, fostul preşedinte al Comisiei Europene:

Europa este o construcţie cu o aparenţă tehnocratică, ce se desfăşoară sub egida unui fel de despotism lejer şi luminat.”

O tehnocraţie despotică ce pune stăpânire pe pieţe şi care nu suportă exercitarea democraţiei (alegeri, referendumuri), duce la apariţia îngrijorărilor din partea investitorilor.

În noiembrie 2011, în Grecia a fost abandonată ideea unui referendum cu privire la măsurile de austeritate. Tot în Grecia, precum şi în Italia, criza a dus la demisionarea şefilor de guvern aleşi. Aceştia au fost înlocuiţi cu „tehnocraţi”, care nu au fost aleşi şi care nu depind, așadar, de voinţa alegătorilor.

Pentru Ulrich Thielemann, specialistul german în etică a afacerilor, politica se supune legii pieţelor.

Atunci când statul nu are decât singurul scop, de a înşela competitivitatea, ne este interzis să punem următoarea întrebare, pe care de altfel se fondează democraţia: Cum vrem să trăim?”

Aşa cum remarca economistul Thibaud de la Hosseraye,

Alegerile democratice pe care le pot face popoarele sunt lipsite de orice sens, de orice efect asupra realităţii, atunci când li se cere părerea, întrucât jocurile sunt deja făcute. Aceasta este chiar metoda pe care s-a construit Uniunea Europeană şi care trasează o nouă formă de democraţie [...], pe care, pe bună dreptate, o putem numi postdemocraţie.”

Este vorba despre metoda „faptului împlinit”, a unui vot care nu mai are valoare de decizie, ci de validare:

Acesta vine după ce decizia a fost luată şi după ce situaţia care rezultă este considerată suficient de avansată pentru a părea ireversibilă. Votul se reduce astfel la simpla conformare a populaţiei la rezultatul prestabilit al alegerilor, ce sunt făcute în mod discreţionar de către instanţele nealese (funcţionari, experţi, lobby-işti)”.

Economistul adaugă:

Votul în democraţie, având loc după ce a fost luată decizia, nu poate avea decât scopul de a sonda opinia popoarelor cu privire la lucrurile deja realizate: într-adevăr, nu mai are sens să-i întrebăm ce vor, pentru că nu mai au de ales. În consecinţă, de la o democraţie republicană fondată pe voinţa cetăţenilor, ajungem aici la o democraţie a opiniei, care se străduieşte să rămână în concordanţă cu opiniile lor.
Alegerile sau referendumurile organizate periodic au drept scop măsurarea gradului de adeziune a opiniei publice, de compatibilitate între ceea ce au realizat liderii din Uniune şi ceea ce poporul poate suporta. Poporul este întrebat ceea ce crede, nu ceea ce vrea.
Căci, şi acest lucru este nou, păpuşarii Uniunii Europene, nemulţumiţi să construiască bazându-se pe popoare, decid astfel să construiască împotriva lor. Într-adevăr, în conformitate cu ceea ce au ilustrat ultimele referendumuri, conducătorii Uniunii Europene nu ezită să contrazică în mod explicit voinţa exprimată cu regularitate de către popoare. Atunci când popoarele spun nu cu privire la un anumit subiect, forurile de conducere ale Uniunii Europene îl vor relua schimbându-i ambalajul: aşa s-a petrecut cu operaţiunea de a converti Constituţia în Tratatul de la Lisabona. În consecinţă, ceea ce constatăm în urma votului negativ al Olandei privind Constituţia europeană (2005), precum şi în urma votului negativ irlandez privind Tratatul de la Lisabona este că, pentru a-şi atinge scopurile, şefii Uniunii Europene nu se mai mulţumesc să nu ţină cont de voinţa oamenilor, ci decid să li se opună direct, prin forţă. Nu doar că nu au încredere în popoare, ba chiar, în zilele noastre, le sfidează
”,

concluzionează Thibaud de la Hosseraye.

Cu privire la Tratatul de la Lisabona, ce nu face decât să reia Constituţia europeană refuzată prin vot popular, tehnocraţii aflaţi în slujba aşa-zişilor „iluminaţi” s-au folosit pur şi simplu de manevre administrative viclene pentru a nu mai fi siliţi să consulte voinţa populară, cu scopul de a face să meargă mai departe proiectul lor aberant de „construcţie europeană“, care vizează crearea unui superstat masonic. Cei care au investigat această înşelăciune au recunoscut ei înşişi acest fapt.

Prin urmare, Valéry Giscard d’Estaing spunea la data de 14 iunie 2007 că, prin diverse manevre,

Opinia publică va fi determinată să adopte fără să ştie dispoziţiile pe care nu îndrăznim să i le prezentăm în mod direct.”

În ceea ce-l priveşte pe ministrul belgian al Afacerilor Externe, Karel de Gucht, acesta spunea:

Scopul Constituţiei era să fie mai lizibilă, inteligibilă [...]. Scopul acestui tratat este să fie ilizibil, neinteligibil [...]. Astfel, Tratatul de la Lisabona, devenit ilizibil, neinteligibil prin complexitatea lui, a fost impus popoarelor europene. Constituţia se vroia a fi clară, în timp ce acest tratat trebuie să fie obscur. Acest fapt este un succes.”

Intenţia înşelăciunii este confirmată, de asemenea, de către Giuliano Amato, fostul preşedinte al Consiliului Italian:

S-a luat hotărârea ca documentul să devină ilizibil. Dacă acesta este ilizibil, înseamnă că nu este constituţional; asta e ideea… Dacă aţi reuşi să înțelegeți textul la o primă abordare, ar exista riscul organizării de referendumuri, pentru că este vorba despre ceva nou.”

Euro este de fapt un instrument de slăbire a suveranităţii naţiunilor

La originea fabricării monedei euro au existat două idei: prima, crearea unei monede unice pentru a o folosi drept bază economică în vederea construcţiei politico-economice, simultan cu dizolvarea naţiunilor în falsa sclipire comunitară, prin intermediul mecanismului angrenajului. A doua, eliminarea riscurilor produse de fluctuaţiile cursului valutar ale monedelor naţionale, considerate de asemenea nişte piedici pentru comerţ şi pentru mişcările de capitaluri.

Eliminarea monedei naţionale pentru adoptarea unei monede unice înseamnă abandonarea autonomiei monetare, care este în sine un instrument de stabilizare economică. Într-un sistem în care fiecare ţară îşi are propria monedă, este posibil ca moneda să se devalorizeze: aceasta reprezintă o gură de oxigen pentru exporturi. Produsele vândute în străinătate devin mai ieftine şi acest fapt reduce deficitul ţării faţă de exterior. Cu o monedă unică, euro, această alternativă nu mai există. În măsura în care moneda unei naţiuni trebuie să se adapteze la economia acesteia şi nu invers, zona euro este în criză deschisă, după ce a fost, încă de la crearea sa, zona cu cea mai scăzută creştere economică de pe întreaga planetă. Laureatul Premiului Nobel pentru economie (2008), Paul Krugman, a spus, de altfel, în octombie 2011:

Tristul adevăr este că sistemul euro este din ce în ce mai mult sortit eşecului. Şi mai trist este că, ţinând cont de modul cum se comportă sistemul, Europa ar duce-o cu siguranţă mai bine dacă acesta s-ar prăbuşi mai degrabă azi, decât să o facă mâine.”

Având în vedere că nu există nicio posibilitate de a adapta valoarea monedei sale prin ajustări mecanice potrivite cu situaţia în care se găseşte naţiunea, nu există o altă soluţie pentru a restabili competitivitatea, decât impunerea, prin decizii autoritare, a unor măsuri numite „de austeritate”.

Adăugăm la această situaţie de confiscare a suveranităţii monetare faptul că Tratatul de la Maastricht obligă ansamblul națiunilor membre ale Uniunii Europene să împrumute de pe piaţa financiară, în loc să poată să emită moneda. Acest fapt are drept consecinţă creşterea generală evidentă a îndatorării statelor, ce sunt obligate să îşi ramburseze datoriile şi dobânzile acestor datorii la băncile private.

Uniunea Europeană: o uniune economică în beneficiul ocultei financiare şi aproape nimic altceva

Pentru tehnocraţii europenişti ce se hrănesc cu un gen de neomarxism, în construcţia europeană contează doar economia. Eliminând factorul cultural şi social la porunca venită de la superiorii lor adesea neştiuţi din ierarhia masonică, obsedaţi de îmbogăţirea proprie şi orbiţi de dogmele neoliberalismului, aceştia sunt capabili să spună orice ca să facă opinia publică, de cele mai multe ori neavizată şi dezinformată, să le înghită pe nemestecate gogoșile.

Prin urmare, Michel Sapin, actualul ministru al Muncii, Ocupării Forţei de Muncă şi Dialogului social, recita cuminte la data de 2 august 1992 textul dinainte învăţat:

Europa este răspunsul de viitor pentru chestiunea privind şomajul. Bazându-se pe o piaţă de 340 de milioane de consumatori, cea mai mare din lume, pe o monedă unică, cea mai puternică din lume, pe sistemul de securitate socială, cel mai protector din lume, societăţile vor putea crea locuri de muncă.”

De fapt, Uniunea Europeană este un eşec sumbru, capul de pod pentru structurarea unui guvern mondial şi al statului fascist unic planetar, pe care aşa-zişii „iluminaţi” se străduiesc disperaţi să îl instaureze demolând identităţile naţionale, negând diferitele culturi şi valori ale popoarelor din Europa.

Potrivit filosofului grec Stelios Ramfos, eşecul construcţiei europene se explică prin desconsiderarea tradiţiilor şi a popoarelor în sine. Cu privire la compatrioţii săi, acesta spunea că

Grecii nu gândesc precum europenii din vest. Noi nu am cunoscut Renaşterea. Structura noastră mentală a rămas într-un fel focalizată asupra problemelor din momentul prezent. Grecia s-a trezit «avansată» după Independenţă la rangul statelor «moderne», fără să fi creat un adevărat contract social. Se spune adesea acest lucru, care este adevărat: în mare, nucleul central al societăţii noastre rămâne familia. Totul se petrece prin prisma raporturilor personale. Faptul de a construi ceva împreună cu un oarecare cetăţean îndepărtat nu are sens pentru noi. Aşa-zisul clientelism al statului grec şi al partidelor are o bază puternic culturală.”

Filosoful grec adăuga apoi:

Grecii nu trăiesc în aceeaşi dimensiune temporală cu nemţii, care, spre deosebire de noi, separă în mod distinct trecutul, prezentul şi viitorul. La noi contează numai prezentul! Mai mult decât atât, un grec nu are încredere nici în vecinul, nici în statul său. Grecii cred în familia lor, în partidul lor, cu care au, prin naştere sau viaţă socială, o legătură de rudenie. Să încercăm să înţelegem de ce Europa de Sud este afectată de această criză. Greutatea catolicismului tradiţional din această periferie meridională are, ca şi ortodoxia din Grecia, un rol considerabil. Le vorbiţi grecilor despre salvarea statului lor, în timp ce aceştia sunt preocupaţi mai mult de salvarea sufletului. Ce puteţi voi înţelege din acest fapt?”

În ceea ce priveşte administratorii Uniunii Europene, Stelios Ramfos afirmă că aceştia confundă

geografia şi cultura. Noi facem parte din civilizaţia europeană veche, fără să împărtăşim însă valorile culturale ale Europei moderne. Ştiu că acest aspect este şocant, dar valorile europene nu au pătruns încă aici. Treizeci de ani de apartenenţă la Uniunea Europeană este puţin. În această ţară nu a avut loc nicio reformă de educaţie, ci numai schimbări superficiale.“

În cele din urmă, acesta concluzionează, adoptând o poziţie de „corectitudine politică” şi o exprimare diplomatică, în care nu pune la îndoială bunele intenţii ale mai marilor Uniunii Europene şi proiectul aşa-zisei „societăţi europene”:

Responsabilii Comisiei Europene, ai Băncii Centrale Europene, ai Fondului Monetar Internaţional s-ar fi înconjurat mai bine de antropologi sau de filosofi, decât să se fi închis în ministere. Europa nu este omogenă. Trebuie să acceptăm acest fapt. Chestiuni esenţiale, precum valoarea muncii, nu sunt împărtăşite în aceiaşi termeni. Munca înseamnă într-o oarecare măsură un păcat. Motivul nu îl cunoaştem. Societatea europeană nu poate exista decât dacă îşi asumă şi îşi gestionează contradicţiile. Această criză nu este o criză economică, ci una culturală.”

Un bilet doar „dus”, fără nicio posibilitate de întoarcere

Impusă atât clasei politice (şefii guvernelor și ai parlamentelor), cât şi populaţiei, „construcţia europeană” ia înfăţişarea unui marş forţat care nu permite nicio întoarcere înapoi, niciun compromis şi nicio revoltă. Prin urmare, scenariul renunţării la euro de către un stat membru nu este o opţiune din perspectiva oficialilor Uniunii. În mod foarte semnificativ pentru abordarea „democratică” şi „flexibilă” a plăsmuitorilor Uniunii, nu s-a prevăzut nicio măsură pentru reîntoarcerea la monedele naţionale. Nici în tratate, nici în fapte.

Uniunea monetară este, oare, ireversibilă?

Aici se vede aroganţa şi determinarea plutocraţiei mondialiste, care îşi impune în mod discreţionar agenda, cu orice preţ. Râzându-şi de naivitatea unora, globalistul Jacques Attali declara la data de 24 ianuarie 2011, referindu-se la Tratatul de la Maastricht, tratatul constitutiv al Uniunii Europene, semnat în anul 1992:

Cu mare grijă şi atenţie, s-a omis să se scrie articolul care permite ieşirea din Uniunea Europeană; acest aspect, evident, nu este prea democratic… dar este o garanţie pentru noi.”

Doctrina şocului, aplicată Uniunii Europene

Atunci când totul merge bine, acest fapt se datorează «Europei», dar atunci când lucrurile merg prost, poporul este cel care are cel mai mult nevoie de «Europa». Orice s-ar petrece, bine sau rău, totul este interpretat în sensul unui progres liberalizator şi integraţionist. Însă, în practică, avem o logică de angrenaj, unde fiecare dificultate întâlnită ne atrage şi mai mult către statul federal”,

afirma analistul Thibaud de la Hosseraye cu privire la punctul de vedere al politicienilor Uniunii. Şi cum plutocraţia mondială consideră popoarele drept nişte obstacole în calea guvernului mondial, este mai mult decât posibil că aceasta „gestionează” în mod conştient criza din zona euro, lăsând-o să se agraveze timp de aproximativ cinci ani, înainte să înceapă să culeagă fructele panicii, pentru a accelera crearea statului federalist european.

Alături de mulţi alți comentatori, şi istoricul britanic Niall Ferguson consideră că:

Artizanii uniunii monetare ştiau dinainte că modelul lor va duce la o criză şi voiau să folosească această criză pentru a impune o soluţie federalistă.”

Acest rezultat apare prin aplicarea „şocului necesar”, situaţia care apare imediat după aceea fiind prescurtată prin expresia TINA: „There Is No Alternative”, adică, vezi Doamne, nu există alternativă la planul federalist. Ceva de genul: „se supun sau îi distrugem”.

Dacă se supun, cu atât mai bine. Dacă sunt distruşi, atunci se vor supune totuşi… cu doar câteva ajustări! Este, de altfel, şi interpretarea lui Wolfgang Schäuble, actualul Ministru german de Finanţe, care a declarat, ca un fals profet (ce cunoştea de fapt planurile din culise), în martie 2013:

Cu privire la această perioadă, cred că vom citi într-o zi în cărţile de istorie faptul că această criză a apropiat Europa şi mai mult.”

O apropiere – adăugăm noi – şi nişte ajustări care au întârziat democraţia, care au ridiculizat suveranitatea naţiunilor, care au sărăcit milioane de cetăţeni prin intermediul „planurilor de austeritate”, sau care au restrâns libertăţile individuale şi colective.

Efectele măsurilor de austeritate

Georg Pieper este un traumatolog german, expert în analiza traumelor induse de catastrofe. În octombrie 2012, acesta a plecat în Grecia, uimit fiind de măsurile de austeritate impuse de către Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană şi Fondul Monetar Internaţional („nesfânta treime”), şi unde şomajul ajunge până la 26%.

Iată ce a observat Georg Pieper:
• Oameni, care nu demult făceau parte din clasa de mijloc, adunau fructe şi legumele expirate de pe străzile din Atena.
• Femei însărcinate, care erau gata să nască, cutreierau spitalele pentru a-i ruga pe administratori să le primească, dar pentru că ele nu aveau nici asigurare medicală şi nici bani suficienţi, nimeni nu vroia să le ajute. Tot la spital, cei care erau admişi, trebuiau să îşi aducă cearşafuri şi hrană. După concedierea personalului de întreţinere, medicii şi infirmierele erau cei care făceau curăţenie. Spitalul ducea lipsă de mănuşi şi sonde de unică folosinţă. Uniunea Europeană a avertizat guvernul ţării cu privire la răspândirea bolilor infecţioase.
• Un bătrân nu putea să-şi plătească medicamentele necesare pentru problemele cardiace pe care le avea. Pensia i-a fost redusă la jumătate. Muncind aproximativ patruzeci de ani, acesta credea că şi-a făcut datoria şi că i se cuvenea un ajutor după nevoi, însă acum el nu mai înţelegea mersul anapoda al lumii.
• În cadrul populaţiei, tulburările psihice au explodat, iar procentul de sinucidere s-a dublat în ultimii trei ani. Sinuciderile au atins un procent de 75% în rândul bărbaţilor care au fost privaţi de muncă, ceea ce a afectat prin urmare deopotrivă, atât virilitatea în general, cât și valoarea lor pe piața muncii. Relaţiile sociale dintre cetăţeni se deteriorează şi revolta faţă de sistemul corupt, pervers, față de politica şi economia internaţională, ale căror așa-zise ajutoare îi sărăcesc pe oamenii de rând şi îi îmbogățesc tot pe bancheri, este tot mai mare. Frustrarea şi furia se pot vedea la minorităţi, victime ale actelor de violenţă. „Omul”, constata Georg Pieper, „se transformă într-un animal sălbatic în astfel de situaţii dramatice.”

Întrucât înseși bazele societății grecești sunt subminate, traumatismul este colectiv. Aceste planuri de austeritate, care nu servesc la nimic şi a căror ineficiență a fost recunoscută chiar de către FMI, seamănă cadavre nu numai în Grecia, ci şi în Spania, în Franţa şi în Bulgaria. Jertfele cu gloanţe şi sinuciderile se succed în faţa parlamentelor, a primăriilor sau a agenţiilor pentru ocuparea forţei de muncă. Deveniţi martiri, aceşti cetăţeni copleşiţi de datorii au ales o formă de protest extremă.

Psihiatrul bulgar, Roumen Petkov, consideră, cu privire la jertfele umane provocate de gloanţe din ţara sa, că

unii au ales această moarte atroce pentru ca strigătul lor de disperare să fie auzit de către toţi.”

Traumatismul colectiv grec nu o uimeşte şi nu o înduioşează deloc pe Christine Lagarde, directoarea generală a Fondului Monetar Internaţional (FMI), care i-a invitat cu cinism şi dispreţ pe greci „să-şi ia destinul în mâini”.

Cred că aceştia ar trebui să se ajute reciproc [...] plătindu-şi toate impozitele”,

a declarat cu şocantă şi evidentă lipsă de compasiune aceasta în luna mai 2012, referindu-se la „toţi aceşti oameni care caută în permanenţă să scape de impozit”. În schimb, responsabila Christine Lagarde declară pentru înduioşarea proştilor care mai pot să-i crediteze bunele intenţii:

Mă gândesc mai mult la aceşti şcolari dintr-un sătuc din Niger, care nu au decât două ore de cursuri pe zi, care au la dispoziţie un scaun la trei copii şi care urmăresc cu ardoare să aibă acces la educaţie… Mă gândesc în permanenţă la ei, pentru că eu cred că aceştia au mai multă nevoie de ajutor decât populaţia din Atena.”

În ceea ce-i priveşte pe greci, aceştia se vor gândi, poate, şi ei în permanenţă cu mult drag la doamna Lagarde, atunci când vor afla că această doamnă, care vrea să-i pună fără milă pe sărmani la plată, beneficiază (ca să vezi ce întâmplare norocoasă!) de o degrevare totală de impozite pe sărmanul ei venit de… 380.939 euro anual, plătit de către FMI.

Primele două părți ale acestui articol au fost consacrate dedesubturilor secrete ale crizei de sistem ce a devenit globală. Am urmărit, în felul acesta, să depistăm mecanismele economico-financiare nebănuite ce se află la baza crizei, numind, rând pe rând, complotiştii și beneficiarii colapsului financiar, și totodată am deconspirat agendă politică secretă subiacentă ce a fost necesară instrumentării acestui haos economic plănuit, haos ce a început să fie orchestrat din umbră pe la mijlocul anului 2007 și al cărui deznodământ pare să aibă un iz de prăbușire economică totală sau chiar de conflict armat internațional de foarte mare amploare.

În anii ’50 ai secolului trecut, Jean Monnet, agentul oficial de la Paris al bancherului J.P. Morgan, unul dintre „părinții“ fondatori ai Uniunii Europene (UE) a declarat:

„Oamenii nu acceptă schimbarea decât atunci când se află într-o stare de acută necesitate, iar necesitatea nu apare decât în situațiile de criză“.

Actualitatea recentă îi dă dreptate: integrarea europeană nu a „progresat“ niciodată în sfera economică și politică atât de mult cât a „progresat“ în perioada acestei crize. Așadar, de la 1957, anul semnării Tratatului de la Roma, care este totodată actul de naștere al Comunității Europene, și până în prezent, bizara construcție europeană nu a „progresat“ niciodată atât de mult.

Înființarea acestui stat federal european, ce a fost plănuită și finanțată de către elita financiară anglo-saxonă a aşa-zişilor „iluminaţi“ și de către ideologii mondialiști din cadrul grupării Council on Foreign Relations (CFR), și după aceea instaurarea lui de către tehnocrați francmasoni avangardiști precum Jean Monnet, Robert Schuman sau Joseph Retinger, intră, s-ar părea, în faza de consolidare. În vreme ce sunt stabilite în culise fundamentele instituționale și legislative, măștile încep să cadă, rând pe rând.

Pe de o parte, UE își arată destul de repede adevărata față, respectiv chipul sinistru, aproape criptofascist al unui stat european deja anti-democratic și neoliberal. Pe de altă parte, adevărații „stăpâni ai lumii“, aşa-zişii „iluminaţi“, operează din umbră, şi nici măcar nu se mai chinuie să disimuleze: banca Goldman Sachs ocupă avanposturile strategice ale eșichierului politico-economic (puterea executivă a națiunilor, Banca Centrală Europeană (BCE), în vreme ce fondurile speculative destabilizează economia, iar FMI contribuie de zor la munca de distrugere mascată a statelor și a popoarelor (prinse deja în capcana insidioasă a datoriei acaparatoare) prin intermediul unor viclene măsuri de austeritate, din ce în ce mai severe.

Apariţia limbii noi, orwelliene (newspeak), antidotul ridicol al euroscepticismului

Dat fiind faptul că „identitatea europeană“ este un concept artificial ce nu se bazează pe niciun fel de moștenire culturală sau socială, aceasta face să fie cât se poate de stranie proclamarea ori autodeclararea cetățenilor acestui continent ca fiind „europeni“. De la adoptarea ilegală a Constituției europene de către Franța pe 29 mai 2005, toţi cetățenii sunt somați să se identifice afectiv cu o hârțoagă, respectiv Constituția europeană, care este menită să le substituie integral sentimentele naționale, respectiv identitatea națională, patriotismul și atașamentul patriotic față de țară, față de zonă, față de orașul în care fiecare locuiește.

Inspirându-se din tehnicile de marketing, care sunt deja demne de marca junk food (mâncare procesată industrial, de foarte proastă calitate) care conține un „m“ galben (McDonalds), strania mașină birocratică europeană a creat ceea ce se numeşte Programul Erasmus în 1987, cu scopul de le a insufla un sentiment de apartenență europeană tinerilor din națiunile Europei, viitori cetățeni ai bizarului imperiu european.

Programul Erasmus ar putea fi un „happy meal“ al tinerilor europeni, dacă nu ar satisface în realitate doar „pofta“ de putere ale plutocraților mondialiști ce acţionează din umbră. În ciuda acestor eforturi disperate de finanțare, chiar și generația Erasmus are o mulțime de dificultăți în a înțelege și a defini substanța „identității europene“. De fapt, dincolo de aparenţe, „identitatea europeană“ nu este definită în nicio constituție și în niciun tratat.

Pentru a întări aderarea la proiectul european și pentru a șterge sentimentul anticomunitar, tehnocrații se sprijină actualmente pe un buget de „comunicare“ de 213 milioane de euro, la care trebuie să adauge mai multe sute de milioane de euro ce sunt destinate campaniilor furibunde de presă și relațiilor publice. Aceste eforturi imense de propagandă vizează, înainte de toate, manipularea cuvintelor pentru „eurofilizarea“ maselor, pentru neutralizarea oricărei opoziții și pentru paralizarea tuturor criticilor îndreptăţite, desigur, toate acestea cu complicitatea evidentă a mass-media.

Însă, la o privire mai atentă, toate aceste exprimări verbale „europene“ se dovedesc a fi deja tributare unui limbaj de lemn ce este menit să înțepenească ori să direcționeze cu neruşinare gândirea, și iată că fac din vorbitori niște handicapați conceptual ce se exprimă folosind ciudate sau hilare sintagme precum „forțe vii“, „opinie publică“, „fractură socială“.

Referitor la acest subiect, răposatul sociolog Pierre Bourdieu le categorisea, pe bună dreptate, drept niște expresii în mod evident

„nedeterminate semantic, banalizate și lustruite de uzura evidentă a unei folosiri automate, care funcționează întocmai precum formulele magice“.

Începând din 1948, autorul englez George Orwell profețea, după modelul cărții sale intitulate „1984“, apariția unui cumplit regim totalitar, care era menit să controleze în mod tiranic masele prin aplicarea următoarelor rețete: televizorul mai mereu aprins, o istorie revizuită în mod viclean şi aproape în permanență, în funcție de interesele criptice, ideologice și politice, ale momentului, condamnarea promptă şi nemiloasă a celor care îndrăznesc să aibă o altă opinie, diabolizarea îndârjită a opozanților, pentru a impune astfel cât mai repede refuzul realității și al dezbaterii creatoare, precum și manipularea atentă a vorbirii şi a gândirii prin intermediul unei veritabile „limbi de lemn“, numită de către George Orwell „newspeak“ (termen compus scornit de scriitorul englez, care s-ar putea transpune în româneşte prin alăturarea agramată „nouspune“ sau „nouvorbi“, sau „nougrăi“), care este caracterizată de „corectitudine politică“ şi este menită să înlocuiască „limba învechită“ („oldspeak“, care în româneşte ar putea suna „vechispune“ sau „vechivorbi“, sau „vechigrăi“).

„Limba nouă“ orwelliană (newspeak) este destinată să facă aproape imposibilă orice exprimare critică la adresa viziunii dominante a sistemului, și tocmai de aceea folosește mai multe artificii stranii. Înainte de toate, sunt acele sintagme şi cuvinte „semnal“ ce exprimă ideologia oficială și care indică apartenența la clasa dominantă a celui care le folosește. Printre acestea se află cuvinte, termeni şi expresii semnificative precum „pluralitate“, „diversitate“, „guvernare“, „deschidere“, „restructurare“, „reformă“, „liberă circulaţie“, „globalizare“, „criză economică mondială“, „fermieri“, „disponibilizare“, „aliniere la standardele europene“, „platformă europeană de dezvoltare“, „acquis comunitar“, „europarlamentar“, „fonduri europene“, „directive europene“, „aderare necondiţionată la normele şi standardele europene“, „cetăţenie activă“, „dezvoltare durabilă“, „economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate“ etc. etc. După aceea, există anumite cuvinte tabu care corespund unor concepte pe care ideologia dominantă se străduiește din răsputeri să le elimine, cum ar fi, spre exemplu, „popor“, „națiune“, „patrie“, „graniță“, „tradiție“, „civilizație“, „identitate“, „rasă“, „autoritate“, „ordine“, „normalitate“. Merită să mai menționăm, de asemenea, și folosirea masivă, am putea spune, a acestei „limbi noi“ prin utilizarea unor termeni-fetiș, al căror sens a fost denaturat, printre care enumerăm: „minitratat“, „democrație“, „cetățean“, „valoare“… Și, în sfârșit, trebuie să mai amintim aici și recurgerea stereotipă, recursivă şi agresivă la termeni descalificanţi şi la „cuvinte stigmatizante“, care sunt menite să impună refuzul insidios al realităților care contravin propagandei oficiale, al dialogului firesc și al dezbaterii de idei, cum ar fi: „eurofob“, „terorist“, „conspiraționist“, „complotist“, „extremist“, „xenofob“, „demagog“, „naționalist“, „populist“, care le sunt adresate prompt şi cu „generozitate“ mai ales opozanților.

Astfel, în virtutea acestei „limbi noi“, toţi cetățenii francezi ce au votat cu un „NU“ ferm la referendumul cu privire la proiectul de Constituție europeană reprezintă doar Franța „înapoiată“. Atunci când Cecilia Malmström, comisarul însărcinat cu probleme interne, a luat cuvântul în luna ianuarie 2013 cu privire la alegerea unui mare număr de deputați critici față de UE în cadrul Parlamentului european în 2014, aceasta a abuzat practic de „limba de lemn europeană“, vorbind despre ceea ce ea numea „extremismul violent“ din Europa, despre „fundamentalismul religios“, despre „xenofobia“ sau despre „extremismul de dreapta ori de stânga“. Toate acestea ar constitui, după cum susţine ea, o amenințare pentru securitatea europenilor.

Tot cam în același registru, comisara a argumentat că

„nu vom învinge extremismul violent dacă trecem cu vederea propaganda populistă și demagogică ce constituie baza violenței ce există în Europa. Niciodată de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, forțele extremiste și populiste nu au avut atât de multă influență asupra parlamentelor naționale“.

Cuvântul „popor“, un cuvânt tabu, nu apare decât o singură dată în tratatul consolidat care a rezultat în urma negocierilor de la Lisabona. De fapt, tehnocrații de la Bruxelles nu agreează exprimarea colectivă a popoarelor, preferând să folosească conceptul individual de „cetățean“. Cuvintele „identitate“ și „națiune“ sunt, de asemenea, pur şi simplu evacuate din vocabularul european, întrucât UE este deja o mașină de norma(liza)re, și deci de eradicare a particularităților naționale.

În ceea ce privește cuvintele-fetiș ale tehnocraților, merită să menționăm termenul „minitratat“. De fapt, acolo este vorba despre o maxi-Constituție, respectiv Tratatul de la Lisabona, care a permis reluarea textelor Constituției europene ce au fost respinse de către poporul francez și de către poporul olandez. De fapt, vocabularul instituțiilor europene și procesul de decizie sunt deja niște aspecte absconse, aproape de neînțeles pentru muritorii de rând: Guvernul european poartă numele de „Comisie“, „Consiliul de miniștri“ nu este un Guvern, ci o cameră a Parlamentului, iar Parlamentul nu este, în fond, altceva decât o cameră ce este dublată de o agenție de norma(liza)re.

Exceptând o minoritate din mass-media conservatoare britanică, marea majoritate a mijloacelor de informare în masă europene, complezente sau complice, folosesc deja cu neruşinare această limbă de lemn orwelliană, fără a-și pune niciodată niciun fel de problemă.

Ceea ce este și mai grav este că, în materie de informare și de dezbatere cu privire la subiectul Uniunii Europene, o parte am putea spune covârșitoare a mass-media nu își mai face deloc treaba.

Recent, Emily Bell, profesoară la școala de jurnalism din cadrul Univerității Columbia din New York, a explicat:

„Încrederea în jurnaliști se măsoară întotdeauna în timp pe baza capacității lor de a-și recunoaște cu sinceritate propriile erori și de a se deschide prompt dezbaterilor“.

Atunci când vine vorba despre UE, analizele sunt în mod sistematic trunchiate. Propaganda furibundă de la Bruxelles este reluată fără nicio altă formă de proces, jurnaliștii fiind aproape incapabili să-și recunoască rătăcirea, iar dezbaterile sunt, am putea spune, inexistente. Cu câteva excepții, bilanțul jurnaliștilor este, la modul global vorbind, absolut catastrofal.

De fapt, criza profundă ce afectează sectorul mass-media este, în mod evident, în beneficiul capilor ierarhiei europene. Recentele bulversări tehnologice au scăzut dramatic marjele și au afectat considerabil profiturile marilor grupuri mediatice. Cei care investesc în mass-media nu mai așteaptă o retribuție financiară imediată, ci caută pur şi simplu să dobândească o cât mai mare putere și influență.

Din mijloace de informare, ele au devenit medii de influență ascunsă și prescriptori de opinie. Cel mai adesea, ei nu mai caută să ajute la decriptarea realului, ci lucrează doar pentru a-i face pe oameni să adopte o realitate bizară, care nu mai are niciun fel de substanță. Mass-media nu mai are aproape deloc un mesaj, ci recurge cu abilitate la minciună. Mass-media nu mai este aproape deloc acum un ecran pe care se derulează imagini din realitate, ci a devenit, mai degrabă, ceva care pur şi simplu ecranează realitatea.

O stranie armată de (con)trolli pentru războiul virtual împotriva euroscepticilor

Pentru a contracara într-un mod viclean euroscepticismul ce este în creştere pe internet, dat fiind faptul că internetul este singurul mijloc de informare pe care nu îl controlează integral, tehnocrații de la Bruxelles s-au dotat deja cu un aşa-zis program de „analiză calitativă a mass-media“ și cu mijloace insidioase de „supraveghere a opiniei publice“ pe internet.

Este vorba, de fapt, despre o celulă secretă de ripostă ce este compusă dintr-o armată de (con)trolli, ce sunt nişte agenți secreţi (bine plătiţi!) de influență infiltrați pe internet. Documentele interne ce sunt confidenţiale ale acestui program viclean precizează:

„Agenţii instituționali ai Parlamentului European trebuie să aibă capacitatea de a acționa cât mai rapid, într-un mod pertinent și la țintă, în mod anonim, spre a influenţa în favoarea noastră conversațiile pe rețelele sociale.“

Documentele confidenţiale recomandă acordarea unei „atenții deosebite țărilor care au cunoscut o creștere alarmantă a euroscepticismului“, urmărindu-se, în felul acesta, impunerea în astfel de țări a unei atitudini și a unui comportament de tipul „pro-Europa“.

Din ce în ce mai multe măsuri liberticide

În afara internetului, măsurile insidioase ce au fost luate pentru contracararea nemulțumirii populare iau o turnură din ce în ce mai severă. Spania a fost deja lovită de aşa-zisa „cură“ de măsuri de o austeritate drastică, ce se traduc printr-o rată a șomajului de 26%. Ea a cunoscut deja primele manifestări de protest ale „mişcării indignaților“ (movimiento de los indignados), la Puerta del Sol, la Madrid, în luna mai 2011. În prezent, mișcările de protest și grevele sunt în mod feroce reprimate, într-o țară în care codul penal este deja unul dintre cele mai represive din Europa.

Iată că nu este deloc întâmplător că ministrul de interne al Spaniei, Jorge Fernández Díaz, a instrumentat de curând o întreagă serie de legi liberticide pentru a lupta – zice-se – împotriva „spiralei violenței“, a „grupărilor antisistem“ care folosesc „tehnici de gherilă urbană“. Este necesar – în viziunea sa – ca oamenii „să se teamă și mai mult de stat“, aceasta fiind justificarea aberantă pe care a oferit-o şi ministrul de interne al guvernului autonom catalan Felip Puig.

Violența fiind cel mai adesea un pretext, manevra vizează, de fapt, încadrarea rezistenței pasive sau active la scară mare la categoria „delict care aduce o gravă atingere autorității“. Cu o astfel de legislație stranie, orice persoană care merge la o manifestare a „indignaților“, ce este adesea organizată în ultimul moment și fără aprobarea autorităților, ar putea fi pedepsită să plătească amenzi sau chiar condamnată la închisoare.
În felul acesta, participarea la mobilizări de acest gen este în mod aspru pedepsită. Difuzarea pe internet și pe rețelele sociale a apelurilor de participare la astfel de manifestări ce sunt, chipurile, susceptibile să „amenințe ordinea publică“ este deja considerată ca fiind un „delict asimilabil participării la organizații criminale“.

Această atitudine în mod vădit totalitară se înscrie în linia ideologică bizară a programelor de pretinsă cercetare cu privire la „securitate și supraveghere“ ce au fost inițiate de către UE. Este vorba de mai bine de 190 de proiecte cu denumiri stranii (Tiramisu, Pandora, Lotus, Emphasis, Fidelity etc.) al căror obiectiv insidios este acela de a controla din ce în ce mai mult popoarele Europei. Exemplul cel mai emblematic este proiectul „Indect“ ce urmăreşte „detectarea automată“ şi descoperirea presupuselor amenințări și a aşa-ziselor situații periculoase, pornind de la simple imagini și de la sunete ce sunt captate în spațiul public, de la informații ce provin de pe internet şi care sunt menite să alerteze serviciile de poliție în cazuri ce sunt considerate, adesea după criterii arbitrare, periculoase. Mai precis spus, toate aceste cazuri se referă, de fapt, la persoane ce staționează pe stradă, la unele mișcări în mulțime, la mașini care merg mai încet, sau la apeluri pe rețelele sociale ce sunt considerate ciudate.

Actualmente, deoarece nu se rezumă să spioneze spațiul public, „Indect“ asigură „supravegherea automată și continuă a resurselor informatice publice cum ar fi site-urile web, anumite forumuri de discuții, rețelele P2P, sau sistemele informatice individuale“. Detectarea comportamentelor aşa-zis „anormale“ ce justifică măsurile de „combatere a criminalității“ sau a „terorismului“, acesta este laitmotivul – obsesiv – al acestui proiect ce a fost finanțat în proporție de 75% de către UE.

Printre numeroasele programe ce sunt finanțate de UE, mai menționăm programul „Arena“, care vizează crearea unui sistem mobil de supraveghere sau programul „Samurai“, care caută să garanteze „supravegherea promptă a comportamentelor suspecte și anormale cu ajutorul unei rețele de camere de luat vederi și a unor captori pentru o mai rapidă cunoaștere a situațiilor“, în aeroporturi și în spațiile publice.

Aceste programe stranii ridică deja numeroase întrebări, cu atât mai mult cu cât ele scapă oricărui control democratic și oricăror obiecții ce ar putea fi formulate din partea societății civile.

„Reprezentanții societății civile, parlamentarii, întocmai ca și organizațiile ce sunt însărcinate cu respectarea libertăților civile și a libertăților fundamentale, între care și autoritățile de protejare a datelor, au fost lăsate deoparte“,

ne atenționează existenţa unui raport ce a fost comandat de către Parlamentul European în 2010.

În spatele acestor proiecte se află cel mai adesea concerne multinaționale din sectorul de securitate și de apărare, precum grupul aeronautic franco-german EADS, Thales Frances sau Safran.

„Sunt în marea lor majoritate marile societăți de apărare, aceleași care au participat și la definitivarea Programului de cercetare europeană în materie de securitate și care sunt, totodată, principalii beneficiari ai fondurilor europene“,

se afirmă în studiul de fațadă al Parlamentului european. Prin impunerea acestor legi liberticide și a programelor de supraveghere, UE le oferă în prezent popoarelor europene o schiță a programului său de securitate în mod evident nazist, care pare să se inspire direct din scrierile deja profetice ale lui Orwell.

A fost deja decernat premiul Nobel pentru război

Merită să ne amintim că, în 2012, premiul Nobel pentru „pace“ a fost decernat UE

„pentru faptul de a fi contribuit mai bine de 6 decenii la promovarea păcii și a concilierii, a democraţiei şi a drepturilor omului în Europa“.

Aceasta este o decizie care insultă și umilește totodată popoarele europene, ce sunt supuse din ce în ce mai mult austerității și abuzurilor nedemocratice, situații ce sunt decise chiar de către tehnocrații de la Bruxelles.

În opinia în mod evident bizară a lui Herman Van Rompuy, președinte al Consiliului european, și a lui José Manuel Barroso, președinte al Comisiei europene, primirea premiului Nobel este o „mare onoare“. Reacțiile de protest nu s-au lăsat, însă, așteptate. Astfel Nigel Farage, conducătorul Partidului Independenței din Regatul Unit (UKIP) a declarat cu mult curaj că:

Nu trebuie să fii foarte inteligent pentru a constata faptul că proiectul monedei europene unice a provocat o mare încrâncenare și chiar o divizare în rândul societății europene“.

Spania este deja în pragul falimentului. În Grecia, poporul este din ce în ce mai înfometat și s-ar putea spune că nu este săptămână în care să nu izbucnească noi manifestări de protest în capitalele europene împotriva „necuratei treimi“ a Comisiei Europene, a Băncii Centrale Europene și a Fondului Monetar Internațional. Referindu-se la primirea premiului Nobel pentru pace de către UE, parlamentarul Martin Callanan a vorbit cu mult curaj despre o „glumă sinistră și retardată“, observând faptul că

premiul Nobel pentru pace a fost deja considerabil depreciat cu această ocazie, ca urmare a atribuirii nemeritate a acestuia președintelui american Barack Obama“.

În Franța, deputatul Nicolas Dupont-Aignan a fost cel care a remarcat că

„această decizie nu este lipsită de cinism, știut fiind faptul că poporul norvegian a refuzat în două rânduri, prin Referendum, să se alăture Uniunii Europene. Totuși această decizie este atât de departe de realitate, încât am putea să credem că este vorba doar de o glumă proastă.“ Dupont-Aignan concluzionează, afirmând că „UE a provocat mari tensiuni și a redeschis răni pe care Europa păcii le închisese, impunând pe întregul Continent politici autoritare ce sunt, de fapt, decise de către tehnocrați nealeși prin vot democratic. Atunci când Angela Merkel este primită la Atena, într-o Grecie al cărei popor este prăbușit sub greutatea de nesuportat a unor măsuri ilegitime și criminale, ne mai putem, oare, gândi că pacea, progresul și fraternitatea progresează acum în Europa?“

Analistul Max Keiser este cel care a făcut o critică vitriolantă la adresa celor care au acordat premiul Nobel în anul 2012:

„Această decernare ciudată reprezintă o încununare a unei veritabile mașinării. O mașinărie a ales o mașinărie. UE este deja o tehnocrație ce este guvernată de către nişte roboți care s-au asociat sistemului financiar corupt pentru a jecmăni tot ceea ce cetățenii mai posedă și pentru a oferi mai departe toate acestea Bruxelles-ului și bancherilor, dar mai ales Băncii Mondiale, Uniunii Europene și acestei ridicole «treimi necurate» a Comisiei Europene, a Băncii Centrale Europene și a Fondului Monetar Internațional. Ceea ce se petrece este bizar, inacceptabil şi grotesc“.

Este ca și cum l-am premia apoi pe Frankenstein pentru faptul de a fi cel mai „frumos“ monstru ce a fost creat în cursul acestui an. Cui îi vom mai oferi premiul anul viitor? Max Keiser a adăugat, de altfel, cu perspicacitate, cu mult curaj și cu corectitudine, că premiul Nobel ar fi putut cel mai bine să-i revină lui Julian Assange, care este fondatorul WikiLeaks.

„Faptul că nu Julian Assange a fost acela care a primit acest premiu va constitui o pată de neșters pentru Comitetul Nobel. Actualmente nimeni nu a făcut mai multe pentru pace decât Julian Assange, și el este cel care ar fi trebuit să primească premiul Nobel. Faptul că la ora actuală acest Comitet Nobel a devenit o banală mașinărie și că el se află în slujba tehnocrației europene este de-a dreptul revoltător şi rușinos“.

La vremea la care premiul Nobel nu devenise încă un instrument politic, acesta încă era folosit pentru aprecierea meritului și a compasiunii. Maica Tereza, laureată în 1979 și Martin Luther King, în 1964, sunt niște bune exemple de laureați care și-au consacrat întreaga viață unor cauze nobile.

În ceea ce privește UE, putem cu greu să vorbim despre o contribuție ce este adusă păcii. Înainte să distrugă frontierele, înainte să normalizeze și să centralizeze puterea, activitatea acestui organism face ca europenii să se ridice unii împotriva celorlalți. Irlanda se opune deja prezenței imigranților polonezi în Irlanda, iar România intră din ce în ce mai mult în conflict cu alte națiuni din cauza rromilor care au cetățenie română, în vreme ce națiunile din Nord nu mai doresc să plătească pentru națiunile din Sud, iar statele din Sud se simt umilite de către măsurile aberante de austeritate ce sunt cerute de către țările din Nord.

Dincolo de antagonismele comunitare ce sunt orchestrate abil de la Bruxelles, merită să ne amintim că UE este complice la moartea a 1,5 milioane de irakieni și a 40 de mii de afgani, întrucât toate statele membre ale Uniunii Europene s-au aliat politicii criminale a Statelor Unite pentru invadarea „preventivă“ a Irakului, și respectiv a Afganistanului, sub falsul pretext al „armelor de distrugere în masă“, inexistente de altfel, și totodată sub pretextul „războiului împotriva terorismului“.

În cele din urmă, istoria ne învață şi totodată ne arată că ceea ce provoacă războiul este, în realitate, construirea insidioasă a unui imperiu în genul UE, și nu efortul de a păstra identitatea statelor-națiunii. Istoricul Thierry Baudet, doctor la Facultatea de Drept din Leyda, explică faptul că

„nu naționalismul conduce la război, ci mai ales ambiția de a obliga diferitele popoare să se integreze într-o astfel de schemă conduce apoi la război. Dacă ar fi necesar să rezumăm, s-ar putea spune că, de fapt, construcția europeană aberantă conduce la război.“

Toate acestea ne atrag atenția asupra faptului că fascismul și nazismul erau ambele axate pe construcția europeană. Începând din 1933, Mussolini își exprima deja convingerea că

Europa va putea să-și exercite din nou puterea asupra lumii, dacă va reuși să instaureze cât mai repede o anumită unitate politică.“

În studiul său de referință, ce este intitulat „Nations and States“ (1977), istoricul Hugh Seton-Watson de la Universitatea din Oxford concluzionează că, de fapt, intențiile ascunse ale lui Hitler nu se limitau la ceea ce am putea descrie ca fiind naționalismul german. Obiectivul acestuia (al lui Hitler) era de a cuceri întreaga Europă și de a supune, de asemenea, teritorii din apropierea Europei. Mussolini dorea, la rândul său, să fondeze un nou imperiu roman în jurul Mării Mediterane, iar japonezii doreau să instaureze o mare sferă de co-prosperitate în Asia orientală.

Referitor la „părinții fondatori ai Europei“, Robert Schuman și Jean Monnet, Thierry Baudet a scris că primul a fost secretar de stat în regimul de la Vichy până pe 17 iulie 1940. În ceea ce-l privește pe al doilea, acesta a lucrat la împiedicarea difuzării la radio a buletinelor cotidiene de informare ale Generalului de Gaulle.

Oprimarea ce a fost exercitată de către regimul centralizator generează apoi tensiuni“,

afirmă în continuare istoricul Thierry Baudet.

„Una dintre principalele lecții ce ne-au fost aduse de Primul Război Mondial a fost principiul autodeterminării, ce a fost propagat de președintele american Woodrow Wilson. Acesta a fost un principiu care pleda pentru respectarea diferitelor naționalități, în loc să dorească să le dizolve sau să le integreze într-un ansamblu mai mare. Dacă mergem mai adânc în istorie, ne dăm seama – o dată în plus – că nu naționalismul, ci imperialismul și dorința aberantă de unificare europeană au condus apoi la război. Să luăm drept exemplu războaiele napoleoniene. Napoleon dorea, pentru ceea ce el numea bunăstarea Europei, să instaureze aceleași principii peste tot: un cod european, o înaltă curte de justiție europeană, o monedă comună, aceleași unități de măsură, aceleași legi ș.a.m.d. Napoleon chiar se aștepta ca întreaga Europă să devină rapid o unică și singură națiune. Ideea că naționalismul conduce până la urmă la război și că unificarea europeană conduce la pace este, așadar, falsă. Așa cum de altfel ne putem aștepta, dorința îndârjită de a unifica Europa din punct de vedere politic generează în continuare, mai ales în prezent, multe tensiuni foarte puternice. În aproape toate statele europene se poate vedea cum oamenii încep deja să se răzvrătească. În Europa de Nord, neîncrederea față de Sud se accentuează din ce în ce mai mult, reciproca fiind, de asemenea, valabilă. Aici nu mai este deloc vorba de naționalism, căci este evident că sursa de conflict este actualmente proiectul european.“

În final, istoricul respectiv preconizează o

„Europă fără un regim centralizator, o Europă de state-națiuni care cooperează în mod armonios şi înţelept între ele și cărora nu le este deloc teamă de diferențele naționale ce sunt inerente. Trebuie tocmai de aceea să fie reconferită statelor autoritatea şi autonomia cu privire la frontierele naționale pentru ca aceste state să poată ele însele să hotărască pe cine vor să lase să intre pe teritoriul lor. Aceste state vor trebui să opteze în interesul lor economic, pentru un regim suplu şi adecvat care va avea în vedere acordarea vizelor, păstrându-și totodată pe deplin controlul asupra criminalității și asupra imigrației. Moneda euro este stringent necesar să fie dizolvată, pentru ca statele să poată din nou să respire pe plan monetar și să decidă singure care sunt dobânzile pe care le practică, în funcție de orientări și în funcţie de conjuncturile locale. Este stringent necesar să fie eliminată în mare parte această aberantă «armonizare», ce urmărește, de fapt, să neutralizeze în mod silnic diversitatea“.

Elveția este actualmente modelul care enervează din ce în ce mai mult

Pentru a aprecia cât mai bine încrâncenarea stranie a oficialilor Uniunii Europene, ce urmăresc să-şi desfășoare agenda federalistă și normativă, poate fi util să ne aplecăm cu luciditate asupra situației din Elveția. Această națiune relativ mică, de aproximativ 8 milioane de locuitori care întrețin deja o puternică tradiție de neutralitate politică și de exercițiu democratic, se află în inima Europei occidentale, între Franța, Germania, Italia, Austria și Liechtenstein.

Fiind fără o mare greutate politică și în consecință oarecum izolată de scena internațională, fiind privată de resurse naturale și insignifiantă demografic, Elveția reprezintă tocmai de aceea o pradă facilă pentru Bruxelles, întocmai ca și Grecia sau Cipru, care sunt, am putea spune, niște pitici politici.

Tradițiile sale, ce sunt organizate în jurul neutralității și a independenței, armata sa, și mai ales sistemul său democratic reprezintă deja încarnarea perfectă a valorilor și a principiilor care se opun în mod ferm tiraniei ideologice mondialiste, pe care plutocrații şi aşa-zişii „iluminaţi“ caută să o instaureze cu orice preţ.

Cultura politică elvețiană constituie, am putea spune, un amestec savant de democrații directe, de federalism, de elemente subsidiare ce sunt amalgamate cu un anumit pragmatism politic.
Înainte de toate, democrația directă este cea care a marcat spiritele. Referendumul și mai ales inițiativa populară conferă deja cetățenilor o putere de influență directă. Referendumul, la rândul său, este considerat ca fiind „obligatoriu“, dacă subiectul este „important“ și facultativ, dacă cel puțin 50 de mii de cetățeni îl solicită.

Inițiativa populară poate fi, de asemenea, supusă votului, dacă cel puțin 100 de mii de cetățeni solicită deja aceasta. Tocmai de aceea, începând cu anul 1848, dată de intrare în vigoare a Constituției elvețiene, elvețienii au recurs de 565 de ori la referendum. De altfel, mai bine de jumătate dintre toate referendumurile naționale ce sunt realizate în lume au loc în Elveția. Cu titlu de comparație, referendumul nu a fost folosit în Franța decât de nouă ori începând din 1858 încoace, în vreme ce în Elveția, în aceeași perioadă, s-a recurs la referendum de aproximativ 400 de ori.

Elveția este în prezent democrația europeană cea mai avansată în termeni de suveranitate populară și de implicare directă a cetățenilor în luarea deciziilor importante. Ueli Maurer, președintele Confederației elvețiene, cel care merge la serviciu cu bicicleta – pe aceleași drumuri de fiecare dată – și care îi cunoaște pe aproape toți elvețienii din zona respectivă, a amintit recent

că nu este cazul să uităm niciodată că în țara noastră, consiliul federal (puterea executivă) este angajatul suveranului, iar suveranul este poporul. «Șefii» mei sunt, de fapt, țăranii și ceilalți locuitori ai Elveției, și nu invers.“

Toată Europa este deja invadată? – descrierea unei situaţii

Într-o Uniune Europenă care actualmente urmăreşte să înăbușe în mod insidios vocea popoarelor, Elveția, care deja este campioana democrației, deranjează din ce în ce mai mult. Astfel, tocmai prin exercitarea reală a democrației directe, elvețienii s-au făcut din ce în ce mai remarcați în ultimii ani. În anul 2009, ei au votat în proporţie de 57.5% cu DA, în favoarea inițiativei de interzicere a construirii de noi minarete. Federația helvetică a înscris apoi imediat această interdicție în Constituția sa, provocând un tir de reacții speculative din partea așa-zișilor apărători ai drepturilor omului și a vajnicilor apărători ai dreptului internațional.

Având în vedere toate acestea, nu este de mirare că liberalul Cohn Bendit i-a chemat pe elvețieni „să spele acest vot rușinos“ și „să voteze din nou“… până când vor vota, vezi-Doamne, corect!

Mai recent, în 2013, elvețienii au spus tot DA unei inițiative ce viza limitarea plăţilor compensatorii ale foştilor directori generali ai unor bănci şi concerne elvețiene la încheierea contractului de muncă.

Aceste două evenimente semnificative arată în ce măsură poporul suveran și-a apărat identitatea și coeziunea socială pe care le simțeau amenințate de către islamism și de către corporatism.

Este necesar să știm că o inițiativă populară, indiferent de tema acesteia, este discutată cu mai multe luni înainte de a fi supusă la vot, prin intermediul unor luări de poziții, prin intermediul unor dosare ce sunt publicate în ziare, a unor dezbateri pro şi contra ce sunt prezentate la televiziune și la radio. Aceste discuții referitoare la subiectele ce sunt propuse prin inițiativele populare sunt totdeauna bine venite.

În Elveția, cultura politică nu constă doar în a vota pentru alegerea unui președinte, odată la 5 sau 7 ani. De fapt, aproape totul este interpretat politic, iar astfel cam toţi cetățenii capătă o adecvată conștiință politică. Devine, așadar, cu putință ca toţi oamenii să gândească în termenii unui interes general. În felul acesta, populația a refuzat să scadă numărul de ore de lucru săptămânale sau să își ofere șase săptămâni de concediu plătit pe an, în locul celor 4 săptămâni minime legale.

Printre altele, federalismul elvețian permite susținerea în ansamblu a minorităților. Tocmai de aceea, acum câțiva ani, populația a aprobat acordarea de sprijin financiar și a fost de acord cu unele măsuri suplimentare pentru susținerea şi conservarea limbii populației minoritare a romanșilor, care altfel riscă să dispară. Faptul că întreaga țară s-a alăturat pentru a veni în sprijinul unei minorități reduse numeric este o dovadă a eficienţei federalismului și a democrației directe pe care deja o practică elvețienii, întrucât marea majoritate a acestora participă și apoi votează ținând cont, așadar, de minorități.

Un viclean camuflaj pentru Uniunea Europeană

Elveția constituie în prezent o sui generis insulă de prosperitate democratică și economică în mijlocul unei Europe ce este afectată de o aberantă tehnocrație și de austeritate. Acum se ştie că a fost cât pe aci ca valorile sale ce se bazează pe democrație directă și pe federalism să fie înghițite de proiectul euromondialist, atunci când poporul elvețian a refuzat aderarea, cu 50,3%, la spațiul economic european, în anul 1992, aderare ce era considerată ca fiind o etapă de tranziție către apartenența la UE. După acest refuz de aderare la spațiul economic european, și implicit la UE, Elveția a semnat mai bine de 120 acorduri bilaterale cu cei de la Bruxelles. Aceste acorduri sectoriale i-au permis Confederației Helvetice să își adapteze relațiile cu UE pentru a-și păstra suveranitatea și totodată spre a-şi asigura accesul la piața europeană care reunește 500 de milioane de consumatori.

La ora actuală, asistăm la anumite agresiuni permanente împotriva Elveției

Întrucât actualmente Elveția reprezintă un excelent model alternativ ce se opune în mod indirect tiraniei UE, elitele de la Bruxelles au hotărât să facă tot ce le stă în putinţă ca să o elimine.

Aceste elite tiranice gândesc astfel:

Oare ce s-ar petrece dacă și alte state membre UE ar urma, la rândul lor, exemplul Elveției și ar dori să stabilească mai degrabă acorduri bilaterale decât să fie membre UE? Ce s-ar petrece dacă toate popoarele Europei ar fi inspirate de Elveția, şi apoi ar cere să se întoarcă la adevărata democrație, la independență, la o deplină suveranitate?

În această privință, analiza constructivă a lui Nigel Farage, parlamentar britanic al UE și președintele partidului politic UKIP, este cât se poate de lucidă:

Elvețienii ar trebui să înțeleagă urgent următoarele: Cei care comandă la Bruxelles deja îi disprețuiesc. Ei chiar urăsc Elveția și doresc să o facă să dispară, deoarece în zilele noastre Elveția dovedește cu prisosinţă faptul că o ţară poate fi chiar extrem de prosperă în afara UE. Acest aspect evident nu le place celor de la Bruxelles, și tocmai de aceea Elveția nu trebuie să se lase tiranizată de UE.“

Preluând de la Statele Unite o retorică foarte agresivă, UE amenință cu regularitate Elveția. În plus, Elveția este mai mereu atacată pe diferite fronturi de către cei care iau decizii la Bruxelles şi care se lasă „teleghidați“ de plutocrația mondialistă anglo-saxonă a aşa-zişilor „iluminaţi“, care împreună cu francmasoneria mondială se află la originea proiectului construcției europene, ce a fost regizată din umbră.

Toate aceste atacuri vizează slăbirea Elveției, astfel încât aceasta să sfârșească prin a renunța la acordurile bilaterale, spre a accepta în cele din urmă un acord unic și a adera la UE. O astfel de aderare ar atrage după sine, printre altele, suprimarea democrației directe și a neutralității de care Elveţia se bucură.

S-a dezlănţuit deja o imigrație masivă

Slăbirea Elveției a început deja să se realizeze în primul rând printr-o imigrație haotică, masivă și necontrolată care atacă identitatea și coeziunea socială. Aceasta a fost cerută de către UE drept plată pentru accederea la piața unică, iar „libera“ circulație a persoanelor a intrat în vigoare în Elveția în anul 2002. Prin acest acord, Elveția a renunțat deja la toate instrumentele sale ce îi permiteau gestionarea imigrației.

Deschiderea frontierelor, ca urmare a integrării ei în spațiul Schengen, a agravat încă și mai mult această situație. Așadar, pe o perioadă de un deceniu, micul teritoriu elvețian a făcut deja obiectul unei emigrații masive din partea cetățenilor UE care au ales să fugă de precaritatea și de austeritatea europeană spre a profita din plin de salarii ridicate, de stabilitatea monetară, de înaltul nivel al serviciilor de sănătate publică, de educație, de prestațiile sociale, de o mai bună securitate și de calitatea vieții, domenii în care Elveția depășește cu mult toate celelalte state UE.

Acest aflux necontrolat (peste un milion de cetățeni UE trăiesc acum în Elveția și peste 264 de mii de frontalieri lucrează în Elveția) are actualmente consecințe semnificative asupra acestui stat: explozia evidentă a prețurilor chiriilor și a terenurilor, o enormă presiune ce se exercită asupra infrastructurii drumurilor, școlilor, asupra sistemului de sănătate și asupra instituțiilor sociale, cât și în sectorul transporturilor. Din anul 1960 încoace, populația rezidentă din Elveția a crescut cu 45%. În timpul aceleiași perioade, proporția de străini s-a dublat și a trecut de la 9,6% la 22%. În doar patru ani, populația Elveției a crescut cu 330.000 de persoane. Oficiul federal de statistică estimează că vor fi 10 milioane de locuitori în Elveția în viitorul apropiat.

Mai mult decât în orice alt domeniu, consecințele nefaste ale liberei circulații a persoanelor s-au observat pe piața muncii. Firmele pot acum să își aleagă în mod liber colaboratorii dintre cele 27 de state membre UE, punându-i așadar, la modul potențial vorbind, pe cei 8 milioane de locuitori elvețieni într-o situație de concurență directă cu cei 500 de milioane de cetățeni UE. Se exercită, așadar, o presiune importantă asupra salariilor și se ațâță, de exemplu, competiția între un elvețian, frontalierul francez și angajatul român.

În sfera delincvenței și a criminalității, orașele elvețiene, care în urmă cu 10 ani erau văzute ca niște oaze de pace și de siguranță, au fost supuse unei „adaptări“ bruște la realitatea europeană. Autoritățile elvețiene, care mai întâi au negat lipsa de siguranță, pentru ca apoi să ia unele măsuri anemice și tardive, sunt acum complet depășite de situație. Astfel, în orașul Geneva, care se află foarte aproape de Franța, au loc peste 30 de spargeri pe zi, ceea ce deja constituie un record absolut. Lipsa de securitate este atât de mare, încât grupul consular de la Geneva afirmă că acest aspect a devenit actualmente preocuparea numărul unu a oficialilor locali.

Cam la fel se prezintă situaţia și în cazul numeroaselor societăți multinaționale și organizații internaționale, care au tras semnalul de alarmă. Inițial, era prevăzut ca închisoarea de la Geneva, Champ-Dollon, ce a fost construită înainte de legiferarea liberei circulații și de acordul Schengen, să primească 370 de deținuți. În prezent, această închisoare găzduiește mai bine de 800 de indivizi, dintre care 80% sunt cetățeni străini fără documente.

S-a dezlănţuit un atac concertat asupra secretului bancar

Finanțele anglo-americane duc din 2008 încoace un atac în toată regula împotriva instituțiilor financiare elvețiene, profitând de o eroare strategică monumentală a celei mai mari bănci elvețiene, UBS.

Căutând să elimine secretul bancar, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) și UE au continuat activitatea insidioasă de distrugere a sistemului financiar elvețian. În prezent, multe capitaluri sunt transferate către alte piețe financiare, după exemplul averii lui Jérôme Cahuzac, care a fost scoasă din Elveția și mutată în Singapore. Este însă evident că, înainte de toate, primul paradis fiscal care beneficiază de pe urma acestor transferuri de bani și de pe urma acestor atacuri asupra Elveției este celebra citadelă a marilor bancheri internaționali, City din Londra, ai cărei stăpâni, nemulțumiți să concentreze „doar“ 80% din piața aşa-numitelor hedge funds (fonduri de investiţii speculative) europene, respectiv 50% din intrările ce provin de la bursele mondiale, s-au dedat la acţiuni de spălare de bani ce au rezultat din droguri, încălcând în mod repetat legile internaționale și practicând evaziunea fiscală la scară mare prin participarea la anumite comisii secrete ce sunt implicate în contracte ce asigură furnizarea de armament prin rețelele paradisurilor fiscale (Jersey, insulele Caiman, insulele Vierges, Gibraltar, Hongkong, Dubai etc.).

Aceste atacuri asupra unuia dintre „plămânii“ economiei elvețiene, care reprezintă 11% din capacitatea acesteia, urmăresc să slăbească din ce în ce mai mult Elveția, cu scopul de a-i accelera, vrând-nevrând, aderarea la UE.

O aderare forţată ce este realizată cu viclenie, pe ascuns

Democrația deplină şi directă, care este temelia succesului elvețian, este incompatibilă cu modelul tehnocratic al UE. Pentru a accelera cu orice preţ aderarea Elveției la imperiul european, strategia elitei de la Bruxelles este aceea de a schimba (în rău) Elveția chiar din interior și de a o face să adopte unele tratate internaționale care sunt de natură să-i perturbe şi să-i modifice funcționarea în sensul dorit de capii ascunși ai Uniunii Europene. Aceasta se înfăptuieşte în mod insidios, întocmai aşa cum explică Mark Leonard, președintele de la European Council on Foreign Relations (ECFR), think-tank-ul mondialist ce a fost creat în 2007:

Europa a reușit deja să pătrundă în viața europenilor fără prea mari dificultăți, mulându-se pas cu pas pe structura existentă a vieții naționale, transformând apoi din interior instituțiile naționale, pe care le-a lăsat doar în aparență intacte.“

Exact această schimbare în rău ce se realizează cu viclenie din interior este cea pe care o vizează tratatele internaționale, care sunt, de fapt, niște instrumente manipulative ale globalizării legislației, ce urmăresc să facă diferitele legislații naționale să fie compatibile între ele și să faciliteze, în felul acesta, schimbările de care UE are nevoie spre a-şi impune controlul.

Astfel de tratate internaționale sunt pregătite de către funcționari și sunt apoi negociate de către diplomați (înainte de a fi semnate de către miniștrii ce fac parte din guverne numite, și nu alese). Aceste tratate viclene obligă după aceea guvernele europene să le aplice pe teritoriul lor național. Rolul parlamentelor naționale se limitează, așadar, la ratificarea ori la refuzarea ratificării unui text de acest gen, a cărei acceptare este astăzi prezentată ca fiind inevitabilă și care apoi nu poate fi, așadar, nici modificat și nici orientat într-o altă direcție. În ceea ce privește poporul, acesta nu mai poate să se exprime decât, eventual, printr-un referendum care ar putea fi organizat împotriva ratificării de către parlament, drept care la ora actuală este din ce în ce mai disputat. Așadar, este evident că tocmai popoarele și parlamentele sunt marii absenți ai dreptului internațional public.

Odată cu dezvoltarea accelerată a dreptului economic internațional, tratatele înlocuiesc deja legi ale parlamentelor, atunci când nu le obligă pe acestea din urmă să transcrie în dreptul intern regulile imperative pe care astfel de tratate le conțin. Actualmente, UE și OMC sunt din ce în ce mai prezente și au devenit o sursă de legislație din ce în ce mai stufoasă, ce le impun statelor, altădată suverane, rolul de simpli executanți. Statele își asumă apoi în mod formal obligațiile internaționale la care subscriu, însă, în cele din urmă, cetățenii sunt cei care trebuie să se supună și să suporte consecințele, chiar fără să fi participat absolut deloc la adoptarea acestor tratate, nici în mod direct și nici prin intermediul aleșilor din parlament. În prezent, la un referendum obligatoriu sunt supuse doar tratatele internaționale care prevăd aderarea Elveției la o comunitate supranațională, cum ar fi, de exemplu, UE sau NATO.

Adoptarea altor acorduri internaționale constituie, totodată, un mijloc de supunere „automată“ a Elveției, ce semnează aproximativ 500 de tratate internaționale pe an la noul drept european, fără ca cetățenii ei să se poată opune. Această situație bizară este ceea ce consiliul federal numește, în jargonul rapoartelor sale despre Europa, „asumarea autonomă“ a dreptului comunitar.

Exact aceasta este ceea ce, de fapt, caută să obțină capii UE. Dorința lor ascunsă este exprimată în această amenințare aproape directă a lui Michael Reiterer, ambadasor al UE la Berna:

Pentru a putea face în continuare afaceri cu UE, Elveția trebuie să preia acum în mod automat toate legile, fie vechi, fie noi, fără a mai avea niciun drept de codecizie, întrucât actualmente Elveția nu mai poate evita chestiunea aderării.“

Exemplul evident al Elveției ilustrează într-un mod flagrant manevrele insidioase şi abjecte ce sunt folosite de către clica mondialistă a aşa-zişilor „iluminaţi“ pentru a o slăbi și pentru a obține aderarea la proiectul de dominare mondială: o primă pârghie este cea socială şi folosește deja emigrarea masivă pentru a-i ataca pe nesimțite identitatea și coeziunea socială, distrugând totodată legăturile sociale prin instaurarea haosului și a entropiei, după dictonul masonic Divide et impera (Dezbină și stăpâneşte).

O a doua pârghie este cea economică, deoarece se urmărește slăbirea unuia dintre plămânii economici ai Elveției, respectiv piața sa financiară, cu scopul de a-i reduce din ce în ce mai mult autonomia economică și de a o face să fie cât mai dependentă de UE.

A treia pârghie este cea legislativă şi are drept obiectiv perturbarea, prin schimbare, a instituțiilor elvețiene, spre a le face să devină instituții „euro-compatibile“, împiedicând în felul acesta, cu viclenie, aplicarea democrației directe.

Și, în sfârșit, merită să menționăm și armata elvețiană, care este un garant al neutralității și al apărării națiunii şi funcționează după modelul unei miliții, care este cu totul opus modelului de armată profesionistă și belicoasă a UE, fapt care îi agasează chiar foarte mult pe euromondialiști. Fidelă independenței sale, liderii armatei elvețiene au împărtășit „elitei“ de la Bruxelles și din NATO, în luna noiembrie 2012, neliniștea lor legitimă cu privire la lipsa de securitate ce este provocată de criza de îndatorare din Europa: „În opinia mea, acesta este cel mai mare risc“ a afirmat comandantul André Blattmann. În septembrie 2012, armata elvețiană a realizat un semnificativ exercițiu militar, numit „Stabilo Due“, care s-a bazat „pe un scenariu în care se presupunea că instabilitatea s-a generalizat într-o parte din Europa.“ Acesta a fost, de bună seamă, un scenariu care nu i-a amuzat deloc pe liderii euromondialiști, care l-au cumpărat pe un laureat al Premiului Nobel pentru a-l face să spună exact contrariul, respectiv că UE înseamnă pace.

Elveția și sistemul său politic sunt o sursă inepuizabilă de inspirație pentru resuscitarea descentralizării, a federalismului și a unei participări cu adevărat democratice în Europa.

Ce este de făcut?

Constatăm, în mod inevitabil, că elita plutocraților, constituită din aşa-zişii „iluminaţi“, nu se dă înapoi în fața niciunui obstacol atunci când vine vorba de a avansa cu implementarea diferitelor măsuri aberante prevăzute în agenda ei mondialistă, și se ambiționează ca într-o fază finală să instaureze un guvern mondial tiranic al aşa-zişilor „iluminaţi“ ce implică, printre altele, punerea sub tutela acestei autorități nelegiuite a tuturor popoarelor de pe această planetă.

Elitismul, minciuna, înșelătoriile de tot felul, aroganța, intimidarea, disprețul, șmecheria, inversarea deja evidentă a valorilor sunt atributele caracteristice ale acțiunilor pe care le întreprind și ale deciziilor pe care le iau elitele ce conduc UE, mai întâi prin intermediul instrumentelor instituționale cum ar fi FMI, OMC, Banca Mondială, și apoi prin intermediul instrumentelor legislative ce vizează promovarea globalizării și pe care structurile politice ale statelor sunt chemate să le modifice şi să le denatureze în favoarea unui federalism ultraliberal, ce este sinonim cu distrugerea suveranității naționale și a drepturilor democratice. În sfera socială, valorile fondatoare ale „coabitării“ ce leagă diferiții factori ai societății, la fel ca și structurile sociale, democrația, familia, convingerile religioase, sunt în mod sistematic atacate, spre a favoriza acţiunea destructivă a acestui compresor neoliberal care urmărește să perturbe şi să niveleze aproape totul.

Următoarea fază a instaurării mondialismului ce este vizată de sinistra Nouă Ordine Mondială constituie o etapă importantă către destinul totalitar care ne este pregătit, iar dacă oamenii nu se vor trezi, cât mai mulţi şi cât mai repede, acesta se va petrece în curând. În anul 2015 urmează să se nască „Marea Piață Transatlantică“, care corespunde voinței stăpânilor satanici (ce acţionează din umbră) ai acestei lumi. Aceasta va presupune o liberalizare totală a schimburilor comerciale și financiare, precum și o uniformizare completă a politicilor judiciare și a celor referitoare la securitate între Statele Unite și UE. Altfel spus, Statele Unite vor absorbi în totalitate UE și vor constitui apoi vectorul unui liberalism de neoprit și a unui imperialism războinic, feroce, care va fi oricând gata să răstoarne toate obstacolele ce se pun în calea stabilirii unui tiranic şi sinistru guvern mondial.

Analistul Claude Bourrinet apreciază că

crearea unui spațiu comun de control al populațiilor, a unei aripi de cooperare transatlantică în materie de «libertate, de securitate și de justiție» a fost deja prevăzută pentru anul 2014

şi se va realiza în special în avantajul ultrasecuritarului stat American, ai cărui lideri sunt obsedaţi de „terorismul internaţional“ și care au contribuit la promulgarea legii Military Commissions Act din 2006, care autorizează urmărirea oricărei persoane, inclusiv a cetățenilor non-americani, care sunt considerați a fi inamici sau, altfel spus, „combatanți ilegali“. Etapa următoare va implica impunerea unei puteri executive care va fi instituită în următorii 10 ani și care va folosi după bunul său plac forța judiciară, forţa polițienească și cea militară. Popoarele nu vor avea apoi o altă opțiune în afara aceleia de a se supune orbeşte. Și cum acest proces de domesticire şi de „dresare“ nu se va realiza fără reacții, este previzibil să aibă loc din ce în ce mai multe revolte, desigur violente, la care vor exista răspunsuri represive dure şi nemiloase. Așadar, dacă popoarele nu se vor trezi până ce nu este prea târziu, se anunță o nouă şi cumplită eră a dictaturii.

De bună seamă, perspectivele nu sunt deloc îmbucurătoare. Opozanții curajoşi ai mondialismului cedează câte un pic în fiecare lună ce trece. Există, totuși, unele motive să hrănim speranţe îndreptăţite. În Franța s-a constatat că populația este capabilă să se mobilizeze, în ciuda indiferenţei, a individualismului și, în general, a mentalității de consumator, iar o astfel de mobilizare se face cu succes mai ales atunci când sunt ameninţate fundamentele fireşti ale societății. Protestele masive ale francezilor împotriva „căsătoriei pentru toți“, pe care mass-media aservită aşa-zişilor „iluminaţi“ s-au grăbit să le condamne ca fiind homofobie (teamă şi aversiune faţă de homosexuali), sunt un astfel de exemplu, între multe altele, chiar dacă valul de manifestaţii nu a condus la referendumul pe care îl solicitau contestatarii.

Este în continuare crucial ca oamenii să se „deprogrameze“ şi să nu se mai lase influenţaţi de propaganda ce este vehiculată de către mass-media care acţionează în slujba plutocraților. Este semnificativ că un magnat al presei de talia lui Ruppert Murdoch și-a dat, la un moment dat, arama pe față, declarând public:

Rolul presei nu este acela de a informa. Rolul său de bază este acela de a explica publicului tot ceea ce trebuie, în așa fel încât acesta să își orienteze cât mai repede deciziile în direcția potrivită. În acest sens, nu este cazul să spunem mai mult. Munca jurnalistului nu este aceea de a revela adevărul. El este şi rămâne, totodată, un pedagog care trebuie să educe opinia publică în fiecare zi, încetul cu încetul. Acesta modelează şi sugestionează mințile oamenilor în sensul pe care îl dorim noi, implementând în felul acesta anumite idei-forţă.“

Confruntat cu această dinamică ce urmăreşte alienarea minților și care vizează răstălmăcirea vicleană a realității, fiinţa umană responsabilă are datoria de a se trezi și de a se mobiliza.

Întrucât prostia, indiferenţa, inerţia, apatia și resemnarea oamenilor sunt cei mai fideli aliați ai plutocrației mondialiste a aşa-zişilor „iluminaţi“, dacă democrațiile reprezentative ale Europei au alunecat către o funcționare postdemocratică neoliberală, acest fapt s-a petrecut pentru că cel mai adesea popoarele nu au avut suficientă luciditate, vigilență și au lăsat mondialismul neoliberal să se impună prin mecanismul construcției europene, iar aceasta s-a pornit încă de la începutul anilor ’70 ai secolului trecut. Românii de condiție medie își petrec aproximativ trei ore din zi în fața televizorului… Dacă ei și-ar consacra zilnic fie chiar și numai 45 de minute din timpul lor disponibil citirii atente a presei alternative, străduindu-se să-și creeze o perspectivă lucidă şi obiectivă, ei ar putea să aibă o grilă de lectură şi de percepere a evenimentelor mult mai limpede și mai profundă și ar putea să dejoace, în felul acesta, cu multă uşurinţă schemele mentale înşelătoare care le sunt induse în fiecare zi. Ei ar putea înțelege, de exemplu, faptul că stigmatizarea sistematică a yoghinilor în presă nu are nici pe departe drept cauză fundamentală „apărarea drepturilor omului“, ci mai degrabă evidenţiază, dincolo de aparenţe, faptul că practicile Yoga sunt incompatibile cu „valorile“ mondialismului, pe care aşa-zişii „iluminaţi“ urmăresc să le impună cu orice preţ.

Materialismul și hedonismul aproape obsesiv ce sunt promovate de către agenţii Noii Ordini Mondiale nu cadrează absolut deloc cu punctul de vedere al sistemului milenar Yoga.

Pentru mondialism, este util să aibă un dușman. Acesta îi permite să instaureze măsuri liberticide în propria sa tabără, în numele luptei împotriva terorismului, permițând totodată elaborarea unei politici externe ciudate, în numele democrației și al drepturilor omului“,

argumentează cu luciditate doctorul în ştiinţe politice şi eseistul francez Pierre Hillard.

Tot la fel se petrece și cu doctrina economică islamică, ce impune ca toate resursele financiare să fie reglementate prin intermediul unor legi stricte, a căror respectare este verificată de către elita islamică. Băncile nu au, astfel, dreptul de a cere și nici dreptul de a plăti dobânzi. De altfel, în felul acesta posibilitățile de investiţii sunt restrânse. În fond, conform principiilor spiritualităţii islamice, investiția în acțiuni care sunt în favoarea consumului de alcool ori în beneficiul fabricanților de arme este neavenită şi ilegală.

Există, în schimb, ca alternativă, modelul anglo-american al finanțelor. Atunci când, în ianuarie 2013, la forumul de la Davos, Min Zhu, directorul FMI, i-a rugat pe cei care cereau mai multe restricții pentru bănci să ridice mâna, aproape nimeni nu a făcut aceasta.

Iată că acesta este, de fapt, Davosul“,

a spus Min Zhu cu o tonalitate semnificativă în glas.

Dincolo de această pregătire şi informare autodidactă, le este recomandat oamenilor să participe la existența benefică a colectivității, să iasă cât mai repede din starea de inerție politică și să se decondiționze de starea de consumatori servili. Există actualmente o multitudine de inițiative cetățenești creatoare, benefice, care vizează restaurarea democrației și la care oricine care se trezește din letargie poate participa.

Spre exemplu, profesorul Etienne Chouard a propus mai multe căi alternative pentru a ieși cât mai repede din această capcană a plutocraților:

Ceea ce este foarte important este ca cetățenii să scrie chiar ei Constituția. Altfel, tot cei care se află deja la putere vor continua să facă regulile“.

El a sugerat aceasta în cadrul atelierelor practice pe care le organizează, întrucât – afirmă el – într-o democrație reală, oamenii sunt aceia care hotărăsc şi stabilesc ce puteri anume le delegă guvernelor, şi nu guvernele sunt acelea care decid ce libertăţi le oferă oamenilor. Profesorul Chouard militează, de asemenea, pentru o democrație novatoare, ce se bazează pe tragerea la sorți. Ideea aceasta a ajuns deja să aibă destui adepți în rândul populației…

La rândul lui, Karl Albrecht Schachtschneider, profesor emerit la Universitatea Erlangen din Nürnberg, Germania, care este considerat ca fiind „ultimul bastion al adevăratei democrații“, este unul dintre cei mai aspri critici ai Uniunii Europene şi ai Tratatului de la Lisabona şi un pilon al mişcării eurosceptice, care este în ascensiune în toate ţările europene. El a susţinut mai multe conferinţe publice despre neconstituţionalitatea Tratatului de la Lisabona şi despre multiplele sale probleme, printre care reintroducerea, pe uşa din spate, a pedepsei cu moartea, care este interzisă în mod expres de cele mai multe democraţii europene.

Europenizarea cu orice preţ și globalizarea furibundă sunt, în realitate, instrumentele «anumitor forțe satanice» (care sunt chiar aşa-zişii „iluminaţi“) şi care vizează crearea unei lumi uniformizate de muncitori obtuzi și de consumatori năuci, și nu a unei lumi de oameni cu adevărat liberi“,

afirmă profesorul Karl Albrecht Schachtschneider.

Gânditorul Jean Jaurès spunea la un moment dat că, de fapt,

curajul înseamnă să cauți adevărul și apoi să-l rostești, iar aceasta înseamnă, de asemenea, să nu te supui legii minciunii triumfătoare“.

Curajul în cazul de faţă înseamnă să recunoaştem că

uniunea economică și monetară a Europei dăunează grav democrației și statului de drept

și că în consecință, ea afectează în mod insidios libertățile cetățenilor. A avea curaj înseamnă, de asemenea, să recunoaştem că, de fapt, legislaţia europeană, ce este un instrument al mondialismului neoliberal, a făcut ca în Statele Unite, prin intermediul libertății de circulaţie a capitalului și prin liberul schimb, să devină imposibilă monetizarea datoriei, şi că, la modul general, prin neutralizarea suveranității statelor europene, a fost favorizată o creștere fără precedent a controlului asupra Europei. Merită să ne amintim faptul că aşa-zisa construcție europeană este un proiect francmasonic ce a fost creat de către plutocrații finanțelor anglo-saxone, ce sunt cu toţii în tabăra mondialiștilor.

Aceasta este o Europă care pregătește pas cu pas drumul către un guvern mondial

după cum afirmă cât se poate de clar şi deloc întâmplător Jacques Barrot, fost vice-președinte al Comisiei Europene.

Proiectul mondialist este mereu confirmat, adeseori reafirmat și chiar supralicitat doar de către cei care profită de pe urma lui. Astfel, este semnificativ că în memoriile sale, David Rockefeller a scris:

Unii cred cu tărie că facem parte dintr-o cabală și ne acuză pe mine și pe familia mea că suntem «internaționaliști» și conspirăm împreună cu alți oameni de pe această planetă pentru construirea unei structuri economice și politice mondiale ce va fi tot mai integrată, o lume unică, dacă preferați această exprimare. Dacă aceasta este acuzația care mi se aduce, ei bine, pledez vinovat și sunt chiar mândru de aceasta.“

Aceleași afirmații – ce sunt însă formulate cu alte cuvinte – le găsim și la James Paul Warburg, bancher american, consilier economic al președintelui Roosevelt și fiul lui Paul Moritz Warburg, unul dintre „părinții“ fondatori ai Băncii Rezervei Federale americane, care a declarat în fața Senatului american, în anul 1950:

Vom avea până la urmă un guvern mondial, fie că aceasta le va conveni sau nu le va conveni oamenilor. Singura problemă este de a ști dacă acest guvern mondial va fi instaurat cu forţa sau printr-un liber consimțământ.“

În sânul acestui premondialism secretos şi machiavelic știm că platformele-program ale anumitor întâlniri oculte ale plutocrației aşa-zişilor „iluminaţi“ joacă un rol foarte important. Este cazul grupului Bilderberg, care este, în realitate, vârful de lance al mondialismului și al construcției europene și ale cărui decizii se sustrag oricărui control democratic. Tocmai de aceea, Georges MacGhee, fost ambasador american în Germania de Vest, a afirmat că

în cadrul întâlnirilor grupului Bilderberg a fost conceput Tratatul de la Roma, care apoi a dat naștere Pieței Comune.“

Tot grupul Bilderberg se află la originea planificării monedei euro și a numirii lui Herman Van Rompuy, actualul președinte al Consiliului european, ca urmare a întâlnirii anuale a grupului Bilderberg ce a avut loc în anul 2009.

Best-seller-ul lui Alain Soral „Să înţelegem ce este imperiul“, care a apărut în Franţa, la editura Blanche, poartă în mod semnificativ subtitlul „Oare ziua de mâine ne va aduce guvernul mondial, sau revolta națiunilor?“. Este evident că, de fapt, convingerile și acțiunile de azi ale popoarelor Europei vor decide pentru noi toți răspunsul de mâine la această alternativă, întrucât ne aflăm de aici înainte la răscrucea destinului nostru planetar. În acest sens, articolul nostru constituie un semnal de alarmă şi, totodată, un apel fierbinte adresat tuturor celor care au ochi să vadă, urechi să audă şi minte să priceapă, în speranța că ne vom mobiliza cu toții cât mai repede, astfel încât să devenim stăpânii deplini ai destinului nostru și nişte beneficiari conştienţi, ce suntem iluminaţi de Dumnezeu, ai sufletelor noastre.

Articol preluat de pe site-ul www.yogaesoteric.net


Tags : , , , , , , , , , , , , , ,

Adevărul despre Rusia și situația actuală din Ucraina – o nouă încercare masonică de a declanșa un conflict mondial



Războiul pentru supremația mondială se duce la ora actuală între Rusia și SUA pe teritoriul Ucrainei. Miza e uriașă. În timp ce Putin dorește aderarea Ucrainei la Uniunea Vamală Eurasiatică (Rusia, Belarus, Kazahstan), SUA urmărește ca statul de la granițele Rusiei să devină parte din UE și NATO, pentru ca americanii să îl poată împânzi apoi cu baze militare şi controla prin datoriile la FMI. Mulți analiști politici susțin că dacă SUA câștigă acest război, face un pas uriaș spre hegemonia mondială, în timp ce dacă Rusia reușește să aducă Ucraina în Uniunea Vamală, cu aceasta imperiul rus începe să renască. În această ecuație de putere, interesează însă prea puțin sau deloc ce se petrece cu populația ucraineană.

În acest context, mass-media occidentală și, de asemenea, cu mult zel, cea românească, fac eforturi extreme pentru a promova o imagine deformată despre conflictul din Ucraina, despre Rusia, despre ruși și despre preşedintele Vladimir Putin, străduindu-se să ne convingă că mersul evolutiv al timpului impune ca soluție pentru Ucraina intrarea în tiparele croite de SUA și NATO. Dacă ne amintim filmul lui Jodorovski Muntele Sacru recunoaștem clar strategia de a pune la cale un război: dacă vrei să cotropești o țară, atunci mai întâi, prin propagandă, demonizezi acel popor și pe conducătorii săi.

În acest articol ne propunem să vă prezentăm unele opinii pertinente și puncte de vedere mai puţin cunoscute despre Rusia şi situaţia din Ucraina, exprimate de jurnaliști sau figuri publice din Occident. Nu trebuie să ne mirăm deloc că punctele acestora de vedere, ce expun cu luciditate dedesubturile tenebroase ale conflictului, nu și-au găsit loc în mainstream media.

Proteste – diversiune – război civil – datorii înrobitoare

Mai întâi să trecem în revistă ce s-a petrecut în Ucraina.

Potrivit unui sondaj realizat de Institutul Internațional de Sociologie din Kiev (KMIS), 38% din populația Ucrainei dorește aderarea la Uniunea Vamală Eurasiatică, în timp ce 37,8% dintre cetățeni ar vrea să facă parte din Uniunea Europeană.
Pe 21 noiembrie 2013, atunci când guvernul a decis să refuze să facă pașii preliminari aderării la Uniunea Europeană, au început proteste ample de stradă, care au avut loc în toate marile orașe din Ucraina. Mișcarea de protest a căpătat numele de EuroMaidan iar protestatarilor li s-au alăturat partidele politice din opoziție și mișcările radicale anti-rusești. Mass-media a popularizat intens demonstrațiile, susținând cauza protestatarilor.
Pe 30 noiembrie, autoritățile ucrainene au intervenit în forță pentru risipirea demonstranților din Kiev, iar 79 de oameni au fost răniți. Conflictele au escaladat în luna februarie, când, pe data de 18, 25 de oameni au murit iar sute au fost răniți în ciocnirile dintre protestatari și autorități. Două zile mai târziu, circa 35 de oameni au fost ucişi de lunetişti. Administraţia de la Kiev a acuzat partidele din opoziţie că folosesc arme şi muniţie de război, în timp ce liderii EuroMaidanului au întors acuzaţiile spre autorităţi. La scurt timp preşedintele Ucrainei, Viktor Yanukovych, a decis organizarea de alegeri anticipate, iar apoi a fugit din ţară, susţinând că viaţa sa şi a familiei sale e amenințată de grupările rebele.

Imediat după aceea, la 24 februarie, Rusia a preluat controlul asupra peninsulei Crimeea, cu populaţie majoritar rusă.

În acest moment, în Ucraina se desfăşoară un război civil între autorităţi şi separatişti, care doresc formarea unei republici pro-ruse independente. Conflictele au loc în estul Ucrainei, unde populaţia este majoritar rusă. Oficiali americani au recunoscut că administraţia SUA sprijină autorităţile din Ucraina în acest război cu logistică şi arme neletale (iar separatiştii afirmă că ţara e condusă acum de autorități marionete dotate din plin de americani cu armament de război de ultimă generație), în timp ce Rusia, în baza acordurilor semnate în trecut cu Ucraina, susține rebelii cu mii de soldați și cu armament.

Ucraina este acum în datorii uriașe. Rusia s-a oferit să ajute țara printr-o susținere financiară consistentă și beneficii economice, însă după exilul lui Yanukovych și-a retras oferta. Cum era de așteptat, „cavalerul salvator” al Ucrainei a apărut la scurt timp după aceea – Fondul Monetar Internațional i-a acordat un împrumut pentru a ieși din situația gravă în care se află, dar bineînțeles cu o lungă listă de condiții ce vor afecta multe generații de acum înainte.

Dacă privim cu luciditate și atenție ce se petrece în spatele acestui conflict, observăm o schemă clasică: anumite nemulțumiri ale populației sunt de fapt manevrate într-un mod diabolic de cei care conduc din umbră destinele planetei – „elita” malefică a francmasoneriei în cârdășie cu așa-zișii iluminați –, fiind alimentate în secret cu scopul de a declașa conflicte ce le servesc interesele criminale.

Rusia nu este inițiatorul situației din Ucraina

Timothy Gatto, fost preşedinte al Partidului Liberal al SUA, sergent în rezervă al Armatei Americane, afirmă într-un articol intitulat Adevărul despre Ucraina, publicat online pe 20 iulie 2014:

Nu Rusia a declanșat conflictul. Statele Unite, în tandem cu unele națiuni europene, au făcut-o. Scopul Statelor Unite, în ciuda a ceea ce guvernul și capii mass-media susțin, este să aducă Ucraina în tabăra Vestului, apoi să lase FMI-ul și Banca Mondială să vină și să violeze această națiune prin datorii care nu vor putea fi plătite niciodată.

[...] Pasul următor va fi să facă Ucraina partener NATO. Apoi, această țară va fi acceptată în UE și astfel Vestul va avea prezență militarizată la granițele Rusiei.

Putin știe și nu vrea ca asta să se petreacă. Mulți oameni cu conștiință își dau seama de manevrele de culise și se opun. Este o acţiune a Vestului care bate la ochi, care ne amintește de tacticile Războiului Rece. Ideea este să încercuiască Rusia şi să o aservească Puterii Vestice. Națiunea rusă, și nu doar președintele Putin, respinge acest scenariu. Situația este în mod evident trecută sub tăcere de către principalele canale media, care ar fi trebuit să o menționeze, dacă mass-media ar fi fost liberă, și nu doar un purtător de cuvânt al Imperiului [SUA - n.n.].

[...] Suntem supuși spălării pe creier de către guvern în cârdășie cu media, ca să ne facă să credem că ni se spune adevărul. Ceea ce în realitate nu se petrece. Ni se arată doar ceea ce vor ei să vedem și aceasta distruge dreptul poporului de a-și controla propriul guvern. Indiferent că sunteți de dreapta sau de stânga, liberali sau conservatori, sunteți folosiți de către bancheri și de către Imperiu pentru a legitima demonizarea națiunii ruse și capturarea Ucrainei.”

Joachim Hagopian, jurnalist la Global Research, afirmă într-un articol publicat în martie 2014, că SUA a cheltuit peste 5 miliarde de dolari pentru a răsturna guvernul lui Yanukovych, ales democratic în Ucraina. Intenția este de a izola și slăbi Rusia din punct de vedere geopolitic.

Președintele Vladimir Putin a reacționat la aceasta ocupând Crimeea. Ceea ce pare a fi un act ofensiv din partea lui Putin, susține autorul articolului, este de fapt un gest disperat de autoapărare. De fapt, într-un mod ascuns, SUA este agresorul suveranității multor națiuni de pe glob (Siria, Irak, Egipt, Libia etc.)

Hagopian susține că SUA a plătit demonstranți și mercenari ca să împuște fără discriminare oameni din mulțimea ce protesta pe Maidanul (piață, în limba ucraineană) din centrul Kievului, pentru a se asigura astfel că protestele vor degenera într-un război civil, şi în felul acesta se va deschide larg uşa pentru intervenţia americană în „coastele” Rusiei.

Alte două articole disponibile pe internet fac referire la interceptări telefonice care au dezvăluit lumii că așa-zisa revoluție din Ucraina a fost o lovitură de stat orchestrată de SUA.

Unul dintre acestea, o convorbire între oficiali de rang înalt interceptată și dată publicității, poate fi citit aici. Este o discuție între ministrul Afacerilor Externe al Estoniei, Urmas Paet, și Reprezentantul European pentru Afaceri Externe și Securitate, Catherine Ashton. Urmas Paet afirmă în această discuție – și și-a susținut punctul de vedere și după ce convorbirea a fost făcută publică – că discuțiile cu medicii care au avut grijă de răniți l-au convins că aceiași oameni au tras atât în demonstranți, cât și în forțele de ordine de pe Maidanul din centrul Kievului.

În luna martie a.c., BBC a publicat transcrierea unei convorbiri telefonice dintre Asistenta Secretarului de Stat al SUA, Victoria Nuland și Ambasadorul SUA în Ucraina, Geoffrey Pyatt, comentată de corespondentul diplomatic al BBC, Jonathan Marcus.

Din convorbire reiese clar că cei doi oficiali americani pun la cale cine va fi numit în guvernul ce va fi instalat după lovitura de stat și ce oameni politici din Ucraina nu vor figura la conducerea țării pentru că nu servesc interesele SUA.

Autenticitatea acestei convorbiri incendiare nu a fost negată de cei implicați. Dimpotrivă, ei au arătat cu degetul către Rusia, acuzând administrația condusă de Putin că ar fi interceptat și oferit publicității această discuție.

Continuând să căutăm informații ce reflectă realitatea, nu umflate și cosmetizate de mass-media aservită intereselor masonice, descoperim articolul Washington a pus lumea pe drumul către război, din august 2014, semnat de Paul Craig Roberts, economist american care a fost asistentul secretarului Trezoreriei SUA în timpul administrației Reagan.

Iată câteva citate semnificative din acest articol:

Un raport fals a fost publicat de The Guardian și BBC, cum că un convoi blindat rusesc a pătruns în Ucraina și a fost distrus de armata ucraineană. […] Încă o dată avem confirmarea că mass-media occidentală e coruptă și nu se poate pune bază pe ea.

Minciunile răspândite de Occident pentru a demoniza Rusia pun în pericol viața pe Pământ și arată că Occidentul este atât nesăbuit, cât și lipsit de responsabilitate.”

Măcelărirea  de către Washington, de marionetele Washingtonului de la Kiev și de vasalii europeni ai Washingtonului, a civililor în teritorii foste rusești care constituie acum granițele de est și de sud ale Ucrainei de azi nu numai că nu sunt dezvăluite de mass-media occidentală, dar sunt chiar negate sau puse pe seama Rusiei.”

Un raport recent realizat de Agenţia ONU pentru Refugiaţi arată că aproape un milion de ucraineni au fost nevoiţi să abandoneze tot şi să plece în Rusia din cauza războiului.

Autorul face trimitere și la un articol scris de jurnalistul olandez Karel Van Wolferen.

În acest articol, Van Wolferen scoate în evidență cât de aservită este presa și opinia publică europeană presei și punctului de vedere american. Deși chiar în Olanda sunt mulți sătui de această politică de demonizare a Rusiei, totuși, în virtutea inerției și a obișnuinței, ei nu sunt capabili să conceapă măcar că problemele Europei sunt create de guvernul american.

Rusia nu reprezintă o amenințare la adresa Europei și politica externă a Rusiei sub conducerea lui Putin a îndemnat întotdeauna spre soluții diplomatice, susține Van Wolferen. Cu toate acestea, jurnaliștii europeni nu vor să vadă sau nu au curajul să spună adevărul, anume că după evenimentele de la 11 septembrie, neoconservatorii (care dovedesc că fac jocurile masoneriei – n.n.) din guvernul american au împins în mod constant politica externă, mai mult sau mai puțin pe față, către agresiuni armate: în Irak, Libia, Afganistan și acum Ucraina, și au tras după ei țările europene prin intermediul NATO.

De asemenea, se arată în acest articol că în toamna lui 2013 Putin l-a ajutat pe Obama să evite intervenția militară în Siria, pe care au cerut-o cu insistență neoconservatorii din SUA (în urma unei înscenări grosolane a unui atac cu arme chimice pe care tot ei l-au pus la cale – n.n.).

Jurnalistul olandez ajunge la concluzia că NATO și-a pierdut justificarea inițială, odată cu destrămarea URSS, dar în schimb a devenit un instrument de forțare a țărilor europene reluctante să participe la conflictele inițiate de americani, bazate pe doctrinele așa-zisei lupte împotriva terorismului, ale loviturilor preventive și apărării suveranității țărilor democratice. Pretextele folosite s-au dovedit a fi false de fiecare dată: în Irak nu s-au găsit arme nucleare, Iranul nu produce arme nucleare, Siria nu a folosit arme chimice împotriva așa-zisei rezistențe etc.

Jocurile de putere care se fac peste capul ucrainenilor reies și din declarațiile unor oficiali, legate de conflictul din această țară.

Aleksandr Dughin, influent analist politic de la Kremlin, scrie: „De fapt, pentru asta a și fost organizat Maidanul, care nu se putea termina altfel. SUA au împins lucrurile de la bun început spre un conflict armat. Acesta a fost scopul primar al operațiunii Maidan”.

Purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe din China, Hong Lei, a declarant că „China condamnă recentele violențe ale extremiștilor și îndeamnă părțile implicate la soluționarea pașnică a disputelor interne. [...] China respectă independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. China cere tuturor părților să găsească o soluție prin dialog și consultări în baza legii și a normelor relațiilor internaționale”.

Președintele României, Traian Băsescu susţine că este „extrem de clară o escaladare majoră a acţiunilor Rusiei în favoarea separatiştilor din estul Ucrainei, există riscul răsturnării raportului de forţe în favoarea Federaţiei Ruse. […] Dacă statele UE, stalele NATO, nu vor trece rapid la sprijinirea armatei ucrainene cu echipamente necesare cu care să facă faţă Federaţiei Ruse, şansele Guvernului de la Kiev de a pune sub control estul Ucrainei devin iluzorii. Continuarea luptelor în estul Ucrainei riscă să se transforme într-un măcel pentru armata ucraineană”.

Mircea Druc, fost premier al Republicii Moldova, a declarant că: „Dacă Yanukovych semna (acordul cu UE) și începea aderarea, urma destrămarea Rusiei; dacă nu a semnat, urmează destrămarea Ucrainei. […] Rusia fără Ucraina nu poate nici măcar teoretic să se mențină în proiectul lui Putin de a reface imperiul sovietic, de a face Uniunea Vamală, de a face Eurasia. Fără Ucraina, este non sens, nu poate face nimic”.

Henry Kissinger, mason de frunte şi susţinător febril al Noii Ordini Mondiale, fost consilier pe probleme de securitate națională al președintelui Nixon, a spus într-un interviu acordat CNN:
Kievul s-a numit cândva Rusia Kieveana. Aşa că dezvoltarea politică şi, mai ales, evoluţia religioasă a Rusiei a început la Kiev. Apoi, a avut loc dezmembrarea, însă, la sfârşitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea, Ucraina a intrat în componenţa Rusiei. Iar eu nu cunosc niciun rus, nu are importanţă dacă e disident sau partizan al regimului, care să nu considere Ucraina drept cel puţin partea cea mai importantă a istoriei ruse. De aceea, ruşii nu pot rămâne indiferenţi faţă de viitorul Ucrainei.”
Vladimir Putin vede în evenimentele din Ucraina o repetiţie generală pentru ceea ce am vrea noi să facem la Moscova.”
Construirea relaţiilor dintre Rusia şi restul lumii, dintre Rusia şi noi este o problemă uriaşă. Rusia se învecinează cu China, ceea ce este un coşmar strategic. Ruşii se învecinează cu Islamul, ceea ce este un coşmar ideologic. Rusia are frontieră cu Europa, o frontieră şubredă din punct de vedere istoric, pentru că mereu s-a schimbat.”

Posibile cauze pentru care Rusia a fost aleasă ca țintă de către masoni

Pe lângă interesele legate de hegemonia globală, elita malefică a masoneriei a fost deranjată și de unele acțiuni ale Rusiei care vin să le zădărnicească planurile criminale:

1. Dezvăluirile făcute la televiziune, la ore de maximă audiență, despre adevărata situație finaciară a lumii şi despre controlul financiar al întregii omeniri exercitat de către masoni prin intermediul dolarului

Unul dintre documentarele – dar nu singurul – care au avut un mare impact este cel la care au participat și David Wilcock şi Benjamin Fulford, între alţii, vizionat de cel puţin 20 de milioane de spectatori în vara acestui an, pe postul rusesc de televiziune REN TV. Poate fi vizionat şi online, aici, cu subtitrări în limba engleză.

Acest documentar începe cu un apel la întreaga omenire de a se trezi şi de a deveni conştientă de conspiraţia planetară a forţelor malefice care conduc din umbră destinul întregii omeniri. Apoi sunt făcute dezvăluiri şocante de către oficiali intervievaţi de către realizatorii documentarului.

Un oficial canadian, care preferă să îşi păstreze anonimatul, dezvăluie că, în ultimele şase decenii, peste 3000 de oameni care au fost martori a ceea ce se petrece în sutele de tuneluri subterane construite de aşa zişii iluminaţi şi care au vrut să facă publice grozăviile pe care le-au văzut au fost asasinaţi înainte aibă ocazia să vorbească despre acestea.

Mai departe, aflăm că de fapt sub întregul teritoriu al SUA şi, de asemenea, şi în alte zone de pe Terra există magnifice oraşe subterane, cu zgârie-nori şi trenuri de mare viteză, cu agricultură prosperă şi energie liberă, unde elita masoneriei intenţionează să se retragă în cazul în care va reuşi să îşi ducă la bun sfârşit planul diabolic de distrugere al omenirii şi al suprafeţei Pământului.

În documentar se vorbeşte, de asemenea, despre Noua Ordine Mondială şi despre intenţia masonilor de a ucide mare parte din populaţia planetei şi de a instaura un sistem de sclavie mondială. Se arată monumentul masonic din Georgia, unde este inscripţionat: Aduceţi populaţia omenirii la 500 de milioane de persoane şi nu permiteţi să mai depăşească această cifră. Adică să ucidă 6,5 miliarde de persoane.

Mai departe, manevrele masoneriei sunt expuse una câte una, cu lux de amănunte, de la strategiile financiare pentru a subjuga popoarele şi până la războaiele puse la cale de „elita” malefică şi dezastrele care se credea că au fost naturale, dar care au fost provocate în realitate de acești scelerați.

2. Participarea în coaliția BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) – coaliție care urmărește să dezvolte un cadru economic care să nu mai depindă de dolarul american

Din motive destul de evidente, această tentativă de a crea un alt sistem financiar nu e pe placul elitei mondiale. Să ne amintim că, foarte probabil, unul dintre motivele pentru care Ceaușescu a fost „pedepsit” de frații săi întru masonerie a fost acela că ducea tratative cu Iranul, cu Libia și cu alte ţări din lumea a treia, pentru a crea împreună cu acestea un organism financiar asemănător cu FMI, dar independent de acesta.

3. Dezvăluirile despre extratereștri

Una din cele mai uluitoare dezvăluiri, care a făcut mare vâlvă pe internet, este interviul acordat în 2010 de către Kirsan Ilyumzhinov, Guvernatorul Republicii Kalmykia, din fosta Federație Rusă, și președinte al Federației Mondiale de Șah,  transmis de postul național de televiziune Russia 1, la care guvernul rus e acționar majoritar.

Oficialul susține în acest interviu că în 1997 a fost luat din mansarda casei sale de către un vehicul extraterestru. Extratereștrii pe care i-a întâlnit erau umanoizi și au făcut cu el un tur al navei, apoi l-au transportat chiar și într-o altă lume.

Acest interviu este de fapt un semnal că administraţia rusă are un plan, ce ține de exopolitică, de a pregăti populația rusă pentru o eventuală dezvăluire oficială a existenței civilizațiilor extraterestre.

(Acest articol apărut în luna martie conține o prezentare pe scurt a situației din Ucraina și un istoric al dezvăluirilor legate de fenomenul OZN și de contactele cu extratereștrii care au avut loc după destrămarea URSS.)

4. Politica anti-homosexuală

Când în Europa, mai precis în Olanda, s-a celebrat prima căsătorie homosexuală oficială, în mass-media rusă acest eveniment a fost comentat foarte pe larg, dezaprobator. Chiar s-a făcut afirmația, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, că e posibil ca pe viitor mulți cetăţeni din UE să aleagă să emigreze în Rusia, pentru a scăpa de această degradare morală fățișă.

Rusia a interzis adopţiile în ţările care au legalizat căsătoriile gay. În plus, propaganda gay este pedepsită prin lege iar părinţii care au înclinaţii homosexuale sunt decăzuţi din drepturi. În Rusia, homosexualitatea, promovată din plin de masonerie, era considerată infracţiune până în 1993 şi boală psihică până în 1999.

5. Politica externă (alături de China) de opoziție față de intervenții armate în alte state ale lumii

Un exemplu elocvent în această direcție este situația din Siria, unde de mai multe ori SUA au încercat să obțină o justificare a unei intervenții armate pentru a răsturna guvernul de acolo.

Războiul din Oseția de Sud – un dezastru pentru așa-zișii iluminați

Ceea ce s-a petrecut în Oseția de Sud, în 2008, este oarecum similar situației actuale din Ucraina. La acea vreme, mass-media oficială a prezentat conflictul ca pe o agresiune a Rusiei împotriva Georgiei (Oseţia de Sud este o republică autonomă din Georgia), însă după câțiva ani, adevărul a ieșit la iveală și a fost recunoscut chiar și în presa occidentală (spre exemplu, în acest reportajBBC din 2013).

Omenirea a fost atunci la un pas de declanşarea unui conflict armat generalizat între NATO și Rusia. America, prin secretarul apărării Dick Chenney, a încercat să impună în ședința NATO o rezoluție de a interveni în Georgia, în Oseția de Sud, împotriva Rusiei. Reprezentanții Germaniei și Franței și-au exercitat însă dreptul de veto.

Intr-un articol cu titlul Georgia – doar faptele şi adevărul, autorul Karl Schwarz demască sorgintea masonică a conflictului din Oseția de Sud. El prezintă în câteva puncte ceea ce s-a petrecut în timpul războiului din Oseția, cu sublinierea implicării neoconservatorilor şi a Israelului.

Autorul susţine că de fapt războiul nu a fost început de ruşi, ci de americani şi israeliţi care au acţionat din umbră având interese economice. Cu câteva zile înainte de declanşarea războiului, americanii au încheiat un amplu exerciţiu militar cu durata de aproape o lună în care i-au învăţat pe militarii georgieni tactici de luptă împotriva terorismului. Autorul articolului spune însă că în realitate a fost vorba de manevre pregătitoare pentru invazia Oseţiei de Sud. Intervenţia Rusiei a încheiat însă rapid visul masonic de a cuceri Oseţia de Sud, poziţia strategică şi resursele sale.

Într-o analiză realizată după încheierea războiului din Oseția, pe 18 august 2008, Paul Craig Roberts prezicea încă de pe atunci conflictul din Ucraina, evidențiind manevrele de culise din spatele unor așa-zise lupte pentru democrație:
Ucraina, unde a luat naștere un naționalism morbid, finanțat de către neoconservatori prin Fondul Național pentru Democrație, va fi următorul conflict dintre pretențiile americane și Rusia. Neoconservatorii vor să arate Rusiei că eliberând părți constitutive din imperiul său nu a dus la independența lor, ci la o absorbție a lor în imperiul American.”

Unele aspecte despre URSS, Rusia și Ucraina care merită să fie cunoscute și care pot fi documentate:

• Primul stat rus s-a format pe un teritoriu care cuprinde Ucraina de azi. Avea capitala la Kiev.
• Ucraina în rusa veche înseamnă „la margine”
• Din cauza năvălirilor tătarilor și mongolilor, rușii au mutat capitala la Moscova (mai spre nord).
• Lenin nu era rus. Stalin n-a fost nici el rus, ci georgian.
• Stalin a dus o politică de exterminare a ucrainenilor și de distrugere economică a Ucrainei (dar nici rușii n-au dus-o pe vremea lui cu mult mai bine). Sectorul de Dreapta, partid care acum este în coaliția de la putere în Ucraina în urma loviturii de stat, este format din ucraineni ultranaţionalişti, care sunt urmașii grupărilor ucrainene care au luptat în al doilea război mondial alături de nazişti, împotriva rușilor. Din acest motiv, între aceștia și ruși există o frică și ură mutuală. Acest conflict a fost speculat cu viclenie de masoni ca să destabilize și să dezbine Ucraina.
• Ucrainenii și rușii sunt mai apropiați ca popoare decât, de exemplu, spaniolii și portughezii. Ei sunt două ramuri distincte ale aceluiași popor. (A treia ramură sunt bielorușii). Chiar dacă limbile lor sunt relativ diferite, sunt suficient de asemănătoare ca să se înțeleagă între ei fără să fie nevoie să învețe limba celuilalt.
• Ucraina ca stat este un amestec de multe popoare: pe lângă ucraineni, în vest se află români şi unguri, iar în est ruși şi tătari. În multe zone din partea de est populația este predominant rusă.
• Pe marginea Crimeei se poate specula mult și bine a cui este de drept: a tătarilor, a rușilor sau a ucrainenilor. Ceea ce este de necontestat însă este că acum acolo sunt majoritari rușii. Anexarea Crimeei este percepută de ruși ca ceva firesc. Cam cum ar fi percepută de către români realipirea Basarabiei. În Crimeea nu a fost o invazie, pentru că armata rusă era deja prezentă acolo în virtutea tratatelor în vigoare. Repatrierea trupelor ucrainene s-a realizat în mod pașnic.
• Conflictul etnic dintre ucraineni și ruși a fost creat în Ucraina în mod artificial și întreținut și întețit în mod intenţionat de forțe care nu vor binele nici unora, nici altora.
• Rușilor în general le este străină ideea de purificare etnică. La ora actuală ei sunt atât de amestecați cu alte popoare că nici nu-și pun problema cine cărei nații îi aparține.

Articol preluat de pe site-ul www.yogaesoteric.net.

Tags : , , , , , , , , , ,

Apusul papilor şi declinul Bisericii Catolice, semne evidente ale «vremurilor din urmă»



Vaticanul conduce, oare, lumea?

Din ce în ce mai multe fiinţe umane care trăiesc pe planeta Pământ în aceste „vremuri din urmă“ au început să îşi pună în mod responsabil întrebări fundamentale cu privire la destinul lor şi al omenirii în general. Deloc întâmplător, în ultimul timp ies la iveală tot mai multe secrete tenebroase, care au fost ascunse de sute de ani, şi sunt dezvăluite conspiraţii cumplite, care sunt urzite din umbră de clica satanică a aşa-zişilor „iluminaţi“ în cârdăşie cu clica de la vârful francmasoneriei mondiale, după cuvântul profetic al lui Iisus Hristos:
„Deci nu vă temeţi de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case. Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena.“ (Matei 10; 26-28)

Există deja atâtea informaţii – internetul abundă de dezvăluiri, dar şi de false dezvăluiri despre complotul aşa-zişilor „iluminaţi“ pentru subjugarea întregii omeniri – iar librăriile au tot mai multe cărţi cu subiecte aşa-zis „conspiraţioniste“, astfel încât este nevoie de multă inteligenţă şi discernământ pentru a alege adevărul de minciună. Unii cred că sediul real al aşa-zişilor „iluminaţi“ este la Londra, în zona bancară numită „The City of London“, alţii cred, în schimb, că lumea este condusă de grupul Bilderberg, de Clubul de la Roma, de Consiliul pentru Relaţii Externe (prescurtat, CFR în engleză) sau de Comisia Trilaterală, ori că sediul elitei mondialiştilor este la Vatican şi că, de fapt, puterea se află în mâinile Cavalerilor de Malta, a Rozacrucienilor sau a Rusiei, a Americii, a Chinei ori a Israelului. Unii cred că orânduirea viitorului este capitalismul, alţii cred că este comunismul.

Adevărul este undeva la mijloc şi poate fi desluşit, cu puţină inteligenţă şi intuiţie, pornind de la datele deja existente, de la adevărurile şi faptele bine cunoscute şi stabilite. Oricine îşi poate da seama că într-o lume predominant materialistă, în care puterea banului calcă adesea în picioare adevărul şi terfeleşte demnitatea fiinţei umane, vorbim în mod inutil de democraţie, de alegeri, de parlamente şi de guverne. Actualmente, la nivel mondial, în politică, economie, armată etc., sforile sunt în realitate trase de cei cu bani mulţi şi foarte mulţi, iar jocurile sunt făcute de cei cu bani extrem de mulţi, care sunt marii bancheri internaţionali şi marii industriaşi, proprietari ai imenselor concerne multinaţionale. Se ştie că, încă din secolul al XVI-lea, cămătarii au început să se asocieze şi au întemeiat ceea ce astăzi sunt băncile, iar începând cu familia marilor cămătari Rothschild, au fost fondate băncile internaţionale, care prin intermediul cametei satanice (numită astăzi cu un termen elegant şi mistificator „dobândă“) au subjugat treptat, de-a lungul mai multor generaţii, întreaga lume. Instrumentele şi mijloacele folosite de aşa-zisa elită a lumii pentru dominarea omenirii sunt structurate într-o „piramidă a puterii“ care are la vârf familiile de potentaţi ale aşa-zişilor „iluminaţi“ de inspiraţie satanică (Rothschild, Rockefeller etc.) – care au elaborat planul şi supraveghează îndeplinirea lui – şi include, pe diferite trepte, tot felul de grupări oculte precum grupul Bilderberg, francmasoneria mondială de toate orientările, riturile, fracţiunile şi ramurile (Marele Orient al Franţei, ritul scoţian antic şi acceptat, ritul Memphis-Misraim etc.), cercurile aşa-zis „selecte“ şi think-tank-urile de tipul CFR, Comisia Trilaterală, Masa Rotundă, Clubul de la Roma, societatea iezuiţilor, instituţiile financiare internaţionale precum Banca Mondială, Banca Reglementelor Internaţionale, Fondul Monetar Internaţional, organismele militare de tipul NATO, uriaşele concerne multinaţionale, marile agenţii mass-media şi chiar guvernele marilor puteri economice… Toate aceste grupări masonice, organisme financiare, politice şi economice, agenţii secrete, cercuri de influenţă, instituţii administrative, paravane economice şi politice, societăţi mai mult sau mai puţin religioase constituite sau infiltrate şi controlate pe ascuns de către agenţii aşa-zişilor „iluminaţi“ constituie doar câteva dintre numeroasele braţe ale caracatiţei mondialiste.

Puterea care le impulsionează pe toate acestea a rămas mereu ascunsă, în umbră, tocmai pentru că scopurile ei sunt întunecate şi distrugătoare. Adevărul este că puterea ce domină actualmente pe planeta Pământ nu se află nici la Londra, nici în seifurile familiei regale din Anglia, nici în mâinile armatei, nici în biroul oval de la Casa Albă şi nici la Kremlin sau la Beijing. În această ecuaţie a puterii, America este pur şi simplu un braţ armat, iar Anglia este un instrument de presiune financiară. Exact în acelaşi fel, în actualul joc de putere ce se desfăşoară la nivel mondial, Vaticanul este unul dintre termenii ecuaţiei, un pol de forţă important şi deloc de neglijat al actualei situaţii geopolitice. Evenimentele din ultimii ani au atras atenţia lumii asupra Bisericii Catolice şi asupra instituţiei papilor, care se pretind singurii reprezentanţi infailibili ai lui Dumnezeu pe Pământ, ca succesori ai apostolului Petru.

Potentaţi Bisericii Catolice – păzitorii turmei credincioşilor, sau nişte indivizi trădători şi corupţi?

Civilizaţiile se succed fără întrerupere de mii de ani pe această planetă. Fiecare dintre ele apare, trece printr-o perioadă de înflorire urmată de o perioadă de declin şi apoi, inevitabil, cedează locul următoarelor. Fiecare aşa-zisă Ordine Mondială îi urmează celei precedente, într-un fel de buclă spaţio-temporală care permite unor anumiţi zei să domnească o vreme fără drept de apel peste omenire. Vestigiile fiecărei civilizaţii reprezintă urma verigilor acestui lanţ nesfârşit. Astfel, ne-am putea întoarce în timp la continentul Mu şi la civilizaţia atlantă. Ne-am putea, de asemenea, întoarce la Potop şi la Turnul Babel, la Sumer, la Egipt, la Ierusalim sau la Grecia Antică. Actualmente, Roma şi Vaticanul sunt sediul unei puteri religioase care a intrat în declin.

Dacă Iisus a rezistat în pustie tentaţiilor lui Satana care îi oferea lumea, ei bine, nu la fel stau lucrurile cu cei ce I-au urmat şi care ar fi trebuit să păzească moştenirea spirituală pe care Iisus ne-a lăsat-o. În data de 11 februarie 2013, papa Benedict al XVI-lea îşi anunţa „demisia“ de la conducerea Bisericii Catolice… într-un document scris în latină, demisie ce urma să intre în vigoare începând cu 28 februarie. Data pare să nu fie aleasă la voia întâmplării. 28 februarie este ultima zi a anului antic roman, înainte de instalarea calendarului iulian. Din această perspectivă, actul se înscrie în cadrul unui sfârşit de ciclu. Ciclul se termină aşa cum a început, în latină. Paranteza a fost încheiată.

Mass-media a declarat că această decizie este demnă, modernă, plină de umilinţă şi că plecarea lui Benedict al XVI-lea este un gest glorios… Cu toate acestea, papii s-au declarat dintotdeauna reprezentanţii lui Iisus pe Pământ. Aceasta nu este o misiune de care ne putem dezice din „motive medicale“. În mod foarte semnificativ, papa Ioan Paul al II-lea nu a „demisionat“, deşi era bolnav de cancer, osteoporoză şi Parkinson. În general, ne-am aştepta mai degrabă ca astfel de reprezentanţi ai Divinităţii să moară de epuizare, prăbuşiţi sub greutatea misiunii lor spirituale, ca ființe umane extraordinare care urmează modelul lui Iisus, care a fost chiar crucificat. Aşadar, ce se petrece de fapt? La modul concret, „demisionând“, Benedict al XVI-lea a terfelit imaginea sacră a lui Iisus în lume, oficializând în felul acesta intrarea în aşa-zisa eră a lui antihrist. Această renunţare, voluntară sau nu, este un act de trădare care face, păstrând proporţiile, din Benedict al XVI-lea un nou Iuda Iscarioteanul. Toate indiciile ne conduc la convingerea că această plecare i-a fost impusă. În mod curios, pe 12 februarie, a doua zi după ce anunţul a fost făcut, terminalele bancare de la Vatican, care fuseseră izolate de reţeaua mondială bancară de la 1 ianuarie, au fost reactivate. Practic, Vaticanul a fost supus timp de 39 de zile unui boicot financiar ce a provocat, după unele estimări, pagube în valoare de 1.170.000 de euro. Acest boicot a fost un semnal puternic, care nu le-a scăpat celor avizaţi. Apoi, a intervenit şi cazul majordomului care a furat tone de documente confidenţiale. Circulă tot felul de dezvăluiri despre scandaluri sordide în care sunt implicaţi banii murdari, pedofilia, homosexualitatea. A intrat, oare, Biserica Catolică, care a rezistat tumulturilor marii istorii, în ultima etapă a declinului său?

Fostul comandant al Gărzii Elveţiene dezvăluie: există o reţea ascunsă de homosexuali la Vatican

Nu pot nega faptul că deja există o reţea homosexuală la Vatican! Experienţa mea confirmă existenţa ei“, a declarat Elmar Mäder, fostul comandant al Gărzii Elveţiene pentru publicaţia elveţiană Scheiz am Sonntag.

Aflată în serviciul Papilor din 1506, misiunea Gărzii Elveţiene este de a asigura securitatea Suveranului Pontif – înăuntrul şi în afara teritoriului Vaticanului – precum şi a locuitorilor cetăţii, membrii săi fiind celebri pentru uniformele lor pitoreşti în culori bleu, roşu şi portocaliu. Recruţii sunt angajaţi pentru doi ani şi plasaţi în serviciul militar tradiţional. Pentru a face parte din Garda Elveţiană a Vaticanului, candidatul trebuie să fie catolic, să aibă 1,74 m înălţime şi să fie în deplină forţă fizică. La ora actuală, cea mai mică armată din lume dispune de 110 oameni.

În anul 1998, Garda Elveţiană a fost zguduită de un scandal care a marcat Vaticanul. Comandantul său de atunci, Alois Esterman şi soţia sa au fost ucişi în apartamentul lor. Presupusul autor, Cedric Tornay, un tânăr membru al Gărzii, s-a sinucis după acele fapte. Două ipoteze s-au confruntat pentru explicarea gestului – o criză de nebunie după refuzul acordării unei distincţii militare sau o relaţie intimă între cei doi bărbaţi. Anchetatorii au înclinat pentru prima ipoteză.

În luna ianuarie a anului 2014, acelaşi ziar a relatat declaraţiile altui fost membru al Gărzii, fără a i se dezvălui numele, potrivit căruia el a fost ţinta a peste 20 de „cereri sexuale fără nicio ambiguitate“ din partea unor clerici, în perioada cât a servit în forţa de pază privată a Vaticanului. Relatând un dineu într-un restaurant din Roma, bărbatul citat a precizat că, „după ce s-a servit spanacul şi grătarul, preotul mi-a spus: «sunteţi desertul»“. Fostul membru al Gărzii a explicat că Palatul Papilor este un loc de „vânătoare“ pentru indivizii homosexuali din sânul Bisericii Catolice.

Întrebat despre aceste dezvăluiri, Elmar Mäder a precizat că acestui gen de poveşti „îi lipseşte în mod evident baza factuală“, dar a adăugat că faptele rămân totuşi clare.

Un astfel de mediu de lucru, în care marea majoritate a oamenilor sunt celibatari, este un loc de atracţie pentru homosexuali, care îi caută conştient sau inconştient, urmându-şi straniile dorinţe.“

Iar Curia romană – administraţia Vaticanului – este exact acest gen de mediu. Mäder nu condamnă homosexualii şi a precizat că nu a avut probleme cu ei, dar crede că o astfel de reţea sau o societate secretă a homosexualilor din Vatican ar putea pune probleme serioase de securitate. El a precizat că nu a favorizat angajarea bărbaţilor gay în Gardă, „nu din cauza orientării sexuale, ci din cauza riscului crescut al lipsei lor de loialitate“.

Din punctul de vedere al lui Mäder, mulţi homosexuali au tendinţa de a fi mult mai loiali între ei decât faţă de alte persoane sau instituţii. Şi o astfel de loialitate care poate duce la constituirea unei reţele sau a unui soi de pact secret nu este tolerabilă.
Noul cardinal spaniol al Papei, Fernando Sebastian, care şi-a preluat postul la Vatican în februarie 2014, a declarat pentru presă că

homosexualitatea este un grav defect psihic ce poate fi vindecat“.

Există la Vatican secrete teribile, ce sunt păzite cu străşnicie. Totuşi, tema puternicului lobby al cardinalilor homosexuali aflaţi în funcţii superioare la Vatican este dificil de evitat şi însuşi papa Francisc a recunoscut dificultatea reformei în Curia romană şi a evocat existenţa unui „curent al corupţiei“, precum şi existenţa unui „lobby gay“.

Anul trecut, cu puţin înaintea întrunirii Colegiului cardinalilor reuniţi în Capela Sixtină pentru alegerea noului papă, al 266-lea, cotidianul italian La Republica dezvăluia că un „lobby gay“ – o cabală mai mult sau mai puţin unită a homosexualilor – operează în interiorul Vaticanului.

Potrivit publicaţiei, existenţa acestui lobby gay s-a aflat printre numeroasele adevăruri ascunse ce sunt descrise într-un raport în două volume, de 300 de pagini, alcătuit de trei cardinali aflaţi la pensie, desemnați pentru anchetarea afacerii secrete numite Vatileaks, raport ce a fost prezentat papei Benedict al XVI-lea.

Acest scandal, care a ridicat noi suspiciuni de corupţie endemică în sânul Curiei, a izbucnit în 2012, după ce Paolo Gabriele, majordomul Papei, a sustras câteva documente private ale suveranului pontif şi le-a oferit presei“,

se afirmă în articol. Raportul secret Vatileaks, ce a fost intern, dezvăluia că unii prelaţi homosexuali din Vatican au fost victime ale şantajului, relatând detalii referitoare la întruniri ale preoţilor gay. Şi atunci ziarul a sugerat că preocuparea lui Benedict al XVI-lea pentru eradicarea acestui lobby gay a fost unul dintre motivele pentru care el a fost forţat să demisioneze brusc, iar aceasta este o premieră la Vatican.

Sub presiunea opiniei publice, papa Francisc I a recunoscut că pedofilia este o plagă a Bisericii Catolice, după ce scandalurile au fost muşamalizate timp de zeci de ani

Într-o încercare de a mai repara imaginea cam şifonată a Bisericii Catolice, papa Francisc a făcut un gest fără precedent, a cerut recent în mod formal şi public iertare pentru suferinţele provocate de preoţii pedofili şi a avertizat că făptaşii vor fi „aspru pedepsiţi“, informează publicaţia La Croix. Papa nu a precizat cum anume se va face aceasta, pentru că sunt notorii cazurile de pedofilie ale unor preoţi catolici din întreaga lume care nu au fost în niciun fel pedepsiţi, iar aceste situaţii strigătoare la cer au fost muşamalizate timp de decenii întregi.

În anul 2014, Francisc I a admis public că pedofilia este una dintre plăgile Bisericii Catolice, în special în ţări precum Statele Unite, Australia şi Irlanda, şi a anunţat că vor fi luate măsuri pentru eradicarea acestor practici care întinează imaginea catolicismului. După atâta vreme în care totul a fost trecut sub tăcere, în 22 martie a.c., la ordinul Papei, a fost în sfârşit înfiinţată o comisie „pentru protecţia copiilor“, din care face parte o mai veche victimă a abuzurilor sexuale ale preoţilor catolici, irlandeza Mary Collins.

Biserica este conştientă de acest rău. Nu vrem să dăm înapoi din faţa acestei probleme şi a sancţiunilor care trebuie avute în vedere. Eu cred că sancţiunile trebuie să fie foarte severe! Nu este de glumit cu copiii!“,

a declarat pentru presă Suveranul Pontif. Papa nu a anunţat, însă, nicio măsură concretă pentru a rezolva, într-un fel sau altul, cazurile deja petrecute.
Deloc întâmplător, Comitetul ONU pentru Drepturile Copiilor a criticat Vaticanul pentru că îi acoperă în continuare pe preoţii pedofili.

În anul 2010, Biserica Catolică norvegiană a fost informată de alte două posibile cazuri de pedofilie comise de preoţii săi, după cum a anunţat la un moment dat episcopul de Oslo, Berndt Eidsvig. Clericul a recunoscut deja patru cazuri în care membri ai Bisericii au abuzat sexual minori.

Sunt două cazuri de care nu ştiam“,

a afirmat clericul cu diplomaţie, într-un interviu pentru un tabloid norvegian. Grav este că aceste abuzuri au avut loc în urmă cu 20 de ani, timp în care nu s-a luat nicio măsură.

Eidsvig a anunţat că preotul Georg Muller a abuzat sexual un copil la începutul anilor ’90. Straniu este faptul că Muller a fost una dintre figurile importante ale catolicismului norvegian, fiind chiar episcop de Trondheim, al treilea cel mai mare oraş al Norvegiei.

După scandal, Biserica Catolică din Norvegia a decis să deschidă o linie telefonică pentru a oferi credincioşilor posibilitatea de a raporta astfel de cazuri. Eidsvig a anunţat că, pe lângă cazul Muller, Biserica Catolică din Norvegia cunoaşte alte trei cazuri în care preoţii săi au abuzat sexual copii. Deşi Eidsvig a anunat că instituţia religioasă pe care o reprezintă va coopera cu justiţia norvegiană, el a precizat că nu va oferi liber acces la arhivele „confidenţiale“ ale Bisericii.

Şi Biserica Catolică din Germania este zguduită de apariţia mai multor cazuri de abuzuri sexuale ale clericilor. Scandalurile de pedofilie îi implică, însă, pe unii preoţi catolici din mai multe ţări, cazul cel mai celebru fiind cel din Irlanda.

Cel mai mare scandal a fost declanşat atunci când un raport guvernamental irlandez a scos la iveală că, între 1975 şi 2004, Biserica Catolică din Irlanda a ţinut ascunse mai multe abuzuri săvârşite de preoţi asupra copiilor. În raport apare un număr incredibil de astfel de perversiuni: 15.000 de copii au suferit un asemenea tratament inuman. Catolici britanici spun că au suspiciuni în doar două dintre cazuri.

Sunt cunoscute şi alte mari scandaluri recente:
SUA – Biserica Catolică a plătit 2 miliarde de dolari, după ce sute de oameni din Boston au fost abuzaţi;
Mexic – Vaticanul a finalizat cercetările în cazul fondatorului Legionarilor lui Christos, Marcial Maciel, acuzat că a avut un copil şi că a molestat mai mulţi seminarişti;
Brazilia – Un preot şi doi monseniori au fost suspendaţi din Biserică după ce preotul a fost filmat făcând sex în altar cu un băiat;
Marea Britanie – Mai multe abuzuri sexuale comise de preoţi au ieşit la iveală după anul 2000. Cel mai notoriu este cazul lui Michael Hill, preotul pedofil care deşi a fost mutat disciplinar dintr-o eparhie în alta, nu a încetat abuzurile asupra copiilor;
Olanda – În prezent, sunt investigate 200 de cazuri de abuz, comise între 1950 şi 1970;
Germania – Sunt investigate 300 de presupuse abuzuri, care au fost comise în 18 dintre cele 27 dioceze (eparhii) germane. Printre acestea, şi una condusă în trecut de Georg Ratzinger, fratele mai mare al fostului papă Benedict al XVI-lea;
Austria – 16 persoane au adus dovezi pentru 27 de abuzuri înregistrate de-a lungul timpului. După acest scandal, stareţul mănăstirii din Salzburg, unul dintre cele mai importante centre catolice din Austria, a demisionat din funcţia sa, din cauza unui episod petrecut în urmă cu 40 de ani care a ieşit la iveală ca urmare a anchetei.

Profeţii şi semne dumnezeieşti care avertizează cu privire la rătăcirea în care au ajuns capii Bisericii Catolice

S-a afirmat de multe ori că devierea progresivă şi din ce în ce mai gravă a Bisericii Catolice de la calea cea dreaptă este rezultatul unei infiltrări satanice. Or, există deja de mai bine de un secol tot felul de semne că această infiltrare este reală. O serie de apariţii mariale au avertizat asupra corupţiei din sânul Bisericii Catolice. Astfel, în anul 1846, Fecioara Maria li s-a arătat tinerilor păstori Maximin şi Melanie la La Salette, în Franţa, transmiţându-le un mesaj-avertisment cu privire la rătăcirea capilor Bisericii Catolice şi a credincioşilor ei. Iată câteva fragmente foarte semnificative din această profeţie, care s-a îndeplinit deja într-un mod cumplit de real:

Preoţii, slujitorii Fiului meu, datorită vieţii lor rele, datorită necuviinţei lor şi a lipsei de credinţă în săvârşirea sfintelor taine, datorită iubirii de arginţi, de onoruri lumeşti şi plăceri trupeşti, au devenit o cloacă a necurăţiilor. Da, faptele rele ale preoţilor cer răsplată pe măsură şi pedeapsa divină atârnă deasupra capetelor lor. Nenorocirea îi paşte pe acei preoţi şi pe acele persoane care şi-au închinat la început viaţa lui Dumnezeu şi care, prin păgânismul lor şi prin viaţa lor rea Îl răstignesc din nou pe Fiul meu! Păcatele celor care s-au consacrat anterior lui Dumnezeu strigă la cer şi cer pedeapsă şi iată că pedeapsa este la uşa lor, căci nu mai este acum aproape nicio fiinţă care să implore compasiunea şi iertarea pentru poporul său; nu mai sunt suflete generoase, nu mai există nimeni care să-I ofere Celui Etern sufletul său imaculat drept chezăşie pentru semenii săi.

… Lucifer împreună cu un mare număr de demoni vor veni din infern: ei vor aboli credinţa puţin câte puţin, chiar în preoţi sau călugări, fiinţe care şi-au consacrat viaţa lui Dumnezeu. Demonii îi vor orbi într-o asemenea măsură încât, în lipsa graţiei divine, spiritul diavolesc al îngerilor căzuţi le va pătrunde fiinţa; mai multe curente religioase îşi vor pierde în întregime credinţa şi vor duce la pierzanie multe suflete. Cărţile rele vor împânzi Pământul şi spiritele tenebrelor vor răspândi peste tot nepăsarea pentru tot ceea ce înseamnă slujirea lui Dumnezeu. Ele vor avea un foarte mare impact asupra naturii, vor exista chiar aşa-zise biserici puse în slujba acestor spirite. Unele persoane, chiar şi preoţi, vor fi purtate dintr-un loc în altul de către aceste spirite rele, ele nemaifiind ghidate de spiritul dumnezeiesc al Evangheliei, care este spiritul umilinţei, al milosteniei şi al râvnei pentru slava lui Dumnezeu…

Tot felul de aşa-zise minuni se vor produce peste tot, pentru că adevărata credinţă s-a stins şi pentru că o lumină înşelătoare şi falsă se revarsă asupra lumii. Nenorocirea îi paşte pe prinţii bisericii, care nu se preocupă decât să adune bogăţii peste bogăţii, să îşi impună autoritatea şi să stăpânească plini de orgoliu. Vicarul Fiului meu va avea mult de suferit, deoarece, pentru o vreme, Biserica va fi supusă unor mari persecuţii; va fi vremea întunericului, Biserica va trece printr-o criză cumplită. Sfânta credinţă în Dumnezeu va fi uitată şi fiecare individ va vrea să se conducă el însuşi şi să fie superior semenilor săi. Vor fi abolite autoritatea civilă şi ecleziastică, ordinea şi dreptatea vor fi călcate în picioare; nu se vor vedea decât crime, ură, gelozie, minciună şi discordie, fără iubirea pentru patrie sau pentru familie.

Guvernele civile vor avea toate aceleaşi intenţii, de a aboli şi de a face să dispară orice principiu religios, pentru a face loc materialismului, ateismului, spiritismului şi tuturor viciilor. În anul 1865, urâciunea pustiirii se va instala în locurile sfinte. În mănăstiri, florile Bisericii vor putrezi şi Demonul se va face rege al sufletelor. Cei care sunt în fruntea comunităţilor monastice să fie preveniţi şi să aibă grijă pe cine primesc în obşte, pentru că Demonul îşi va folosi întreaga sa abilitate malefică pentru a introduce în ordinele religioase persoane care s-au dedat păcatului, căci haosul şi atracţia faţă de plăcerile carnale vor fi răspândite pe întregul pământ.

Roma îşi va pierde credinţa şi va deveni sălaşul Anticristului. Demonii aerului împreună cu Anticristul vor face mari minuni pe pământ şi în văzduh, iar oamenii vor deveni tot mai perverşi.

Revenind la timpurile noastre, s-a scris în presă că, în ziua în care a fost făcut public anunţul privind demisia lui Benedict al XVI-lea, o furtună s-a dezlănţuit asupra Romei şi fulgerele au lovit de trei ori crucea ce se află în vârful Domului Sfântul Petru, amintind în mod simbolic de lepădarea lui Petru, care a fost făcută de trei ori înainte de primul cântat al cocoşului. Mulţi au văzut în acest eveniment extrem de rar o manifestare a Voinţei divine, gândindu-se că în simbolismul universal, fulgerele sunt însemnul puterii dumnezeieşti şi expresii ale mâniei lui Dumnezeu, care se manifestă atunci când fărădelegea îşi face cuib în sufletele oamenilor şi trebuie pedepsită.

Succesiunea papilor este deja cunoscută de mai bine de 1000 de ani, prin profeţia sfântului Malachia

După anunţarea acestei „demisii“ de pomină, atenţia multor comentatori şi analişti s-a concentrat asupra profeţiei în 111 versete pe care Sfântul Malachia (1094-1148) a făcut-o cu privire la succesiunea papilor.

A 111-a şi ultima sentinţă este „De Gloria Olivae“ („Gloria măslinului”) şi se referă la papa Benedict al XVI-lea. Putem să vedem aici o aluzie la asocierea fostului papă cu poporul evreu, al cărui simbol este ramura de măslin. Conform criteriilor iudaismului, Joseph Ratzinger este evreu, căci bunica sa pe linie maternă, Elisabeth Tauber, era evreică.

Urmează apoi un paragraf care anunţă persecutarea Bisericii sub domnia lui Petru Romanul şi distrugerea Romei, urmate de Judecata de Apoi:

In persecutione extrema sacrae romanae ecclesiae sedebit Petrus romanus, qui pascet oves in multis tribulationibus; quibus transactis, civitas septi-collis diruetor; et judex tremendus judicabit populum suum.“ [„În timpul ultimei persecuţii la care va fi supusă Sfânta Biserică Romano-Catolică, ea va fi condusă de Petru Romanul. El va păstori turma credincioşilor în vâltoarea a numeroase frământări, care vor culmina cu distrugerea cetăţii celor şapte coline (Roma), iar apoi Judecătorul cel de temut îşi va judeca poporul.“]

Să fie, oare, Petru Romanul cel de-al 112-lea şi ultimul papă al Bisericii Romane? Sfântul Malachia a considerat, oare, că după cel de-al 111-lea papă nu mai poate fi vorba despre vreun papă autentic? Să i se fi revelat, oare, profetului sfânt că cei ce îi vor urma celui de-al 111-lea Suveran Pontif nu vor avea o putere reală, ci vor fi doar nişte indivizi manipulaţi ca nişte păpuşi de cârpă?

Pe 13 martie 2013 a fost ales un nou papă: Jorge Mario Bergoglio. Numele lui de papă este Francisc, prin identificarea cu Sfântul Francisc din Assisi, despre care unii analişti au remarcat că se numea în realitate Giovanni Di Pietro Bernardone. Aceasta i-a făcut pe mulţi să speculeze că Jorge Mario Bergoglio este de fapt Petru Romanul… Fie că această conexiune are temei, fie că nu, Jorge Mario Bergoglio este de două ori „roman“.  În primul rând, este italian prin naştere, deci implicit „roman“. În al doilea rând, pentru prima dată în istorie, papa este un iezuit. Ordinul iezuiţilor, fondat acum 400 de ani, este un veritabil stat în stat, cu capitala la… Roma. Astfel, Bergoglio este pentru a doua oară „roman“. În orice caz, Francisc I este în mod direct subordonat superiorului Ordinului iezuit, care este supranumit, de altfel, „papa cel negru“, şi destui analişti cred că este mai mult decât posibil ca Francisc I să fie în realitate un „om de paie“ al acestuia.

Însă de ce a fost ales ca papă un bărbat de 76 de ani? Se presupune că de la Ioan Paul al II-lea încoace, aşa-zişii „iluminaţi“ nu mai vor să aibă de a face cu un papă care să rămână prea mult timp în post. Chiar şi cei mai fideli argaţi ai preaputernicilor plutocraţi ai zilei se pot lăsa acaparaţi de beţia puterii şi pot uita „cine este cu adevărat şeful“.

Să mai adăugăm că 28 februarie, ziua plecării efective a lui Benedict al XVI-lea şi ultima zi a calendarului roman, este de asemenea ziua sfântului Roman, ca o nouă coincidenţă semnificativă ce ne invită la recitirea profeţiei papilor. Aşadar, aceasta ar putea fi o nouă sincronicitate, un semn că Petru Romanul este printre noi chiar acum. Concentrarea de evenimente spectaculoase, demne de un film catastrofic, din cursul lunii februarie 2013 este într-un anume sens revelatoare şi ne atrage atenţia asupra posibilităţii unei intervenţii ascunse din afara Bisericii Catolice. De fapt, clica lipsită de Dumnezeu a celor care trag din umbră sforile la nivel mondial în politică, economie şi religie acordă o foarte mare importanţă simbolismului şi momentelor alese pentru diferite acţiuni, care le servesc cel mai adesea drept puncte de ancorare în realitate şi drept instrumente pentru inducerea anumitor influenţe malefice.

Una dintre soluţiile salvatoare în această situaţie ar fi să învăţăm să ne trăim credinţa în Dumnezeu şi religiozitatea fără habotnicie, fără fanatism, dar şi fără credulitate. Este limpede că pentru a fi fericiţi în această lume avem nevoie nu de societăţi secrete tenebroase şi de comploturi murdare muşamalizate timp de secole, ci de comuniunea cu îngerii şi cu Împărăţia Cerurilor, de iubirea dumnezeiască, pe care să o revărsăm cu toţii din plin prin fiinţa nostră asupra semenilor şi de fapte benefice şi divin integrate pentru binele nostru şi al întregii omeniri. Nicio instituţie, oricât de bine organizată şi oricât de bine ancorată în nişte dogme religioase, nu poate înlocui iubirea aproapelui şi credinţa profundă în Dumnezeu şi nu se poate substitui, sub nicio formă şi sub niciun pretext, Adevărului Ultim Divin.

articol preluat de pe site-ul www.yogaesoteric.net



Tags : , , , , , , , , , , , , , ,

Protocoalele inteleptilor Sionului si alte documente incendiare

Asculta si da mai departe – PROTOCOALELE SECRETE ALE FRANCMASONERIEI – un document controversat care pune in lumina interesele oculte ale acestei organizatii puternice . Ce impact au aceste 24 de invataturi secrete asupra vietii spirituale,politice,economice de pe planeta – aflati , ascultand cu atentie lectura acestor Protocoale.

Cuvantarea preotului Amfilohie Branza despre masonerie

Antonie Iorgovan,ucis de francmasonerie

Adevarul despre masonerie si noua ordine mondiala

America:From freedom to fascism

Ingerul digital si semnul fiarei

Noua ordine mondiala,lumea incotro?Cine conduce lumea?

Inselatoria Obama

Demascarea industriei muzicale



Tags : , , , ,