Posts Tagged ‘religie

Teatru de Kartier se prezintă!

Compania de teatru independent “Teatru de Kartier” din Bacău îşi prezintă realizările…şi vă invită la noi premiere în această toamnă!

Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Biorezonanţa: metodă modernă pentru diagnostic şi tratament


ATENŢIE! Player-ul postului de Radio Bio Eden Lyfe se deschide automat, la încărcarea paginii. Îl puteţi opri sau îi puteţi ajusta volumul, după preferinţe.


Ce este biorezonanta?

Biorezonanta este o metoda moderna de diagnostic si tratament, dezvoltata pe baza cercetarilor efectuate de Institutele de Psihofizica din Rusia.
Aparatul de biorezonanta consta dintr-un sistem computerizat care poate detecta din timp deficientele sau modificarile patologice la nivelul structurilor de unde energetice generate la nivelul tesuturilor, organelor sau celulelor organismului.

Acest dispozitiv poate detecta cu mare probabilitate (acuratete intre 80-90%) in faze incipiente, modificarile survenite in starea de sanatate. Pentru comparatie, RMN-ul depisteaza afectiuni de gastroenterologie cu o precizie de 30-34%.
In cazul biorezonantei, examinarea are loc in zona energo-informationala, prin intermediul unor inductoare-receptoare magnetice sub forma de casca.

Pe scurt, in timpul consultatiei, aparatul masoara parametrii de rezonanta si reactanta ai organismului. Prin masuratori electrofiziologice el colecteaza mii de parametrii intr-un timp foarte scurt. Aceste date sunt apoi calculate, analizate si redate intr-o forma familiara medicului de un computer.
In timpul testarii, dispozitivul rezoneaza cu mii de tesuturi, organe, nutrienti, toxine si alergeni intr-o sutime de secunda si inregistreaza valorile la care organismul reactioneaza. Aparatul scaneaza organismul pacientului asa cum un program anti-virus scaneaza un computer, cautand orice fel de virusuri, deficiente, slabiciuni, alergii, anormalitati sau sensibilitati.

Informatiile furnizate de aparatul de biorezonanta sunt fundamental diferite fata de cele oferite de radiografii, analize de sange etc., din moment ce ne vorbesc despre starea energetica a intregului organism, luat ca un tot, si despre directia in care organismul isi concentreaza energia. Analiza fiind globala in intregul organism si nu doar in cativa ml de sange, are o acuratete mult mai mare, erorile survenind mult mai rar.
Odata masurate nivelurile de vitamine, aminoacizi, nutrienti, minerale, enzime, zaharuri, toxine, hormoni, bacterii, fungi, virusuri, sanatatea si echilibrul organelor interne, aparatul compara toate aceste valori cu normele etalon din baza de date. De fapt, el descopera orice lucru care afecteaza starea sanatatea.

Dintre multiplele avantaje pe care le are biorezonanta, se pot enumera:

Analiza este foarte obiectiva, ea fiind realizata de un dispozitiv medical computerizat. Medicul citeste si pune cap la cap datele oferite de catre computer.

Practicarea acestei metode este reglementata prin Legea 118/2007 privind organizarea si functionarea activitatilor si practicilor de medicina complementara/alternativa si se incadreaza in categoria 6 numita “Aplicatii bio-electromagnetice si energetice”. Universitatile de Medicina din toata lumea, inclusiv din Romania au inceput sa organizeze impreuna cu Colegiul Medicilor cursuri post-universitare de pregatire pentru “Evaluarea globala energetica si functionala computerizata a organismului (diagnostic si terapie prin biorezonanta)”.

Nu, deoarece este metoda pur stiintifica, obiectiva.

Nu. Pacientul sta pe un scaun si nu simte nimic.

Nu. Nici unul.

Nu. Nu este necesara nici un fel de pregatire. Singura mentiune este ca in timpul examinarii pacientul nu va trebui sa aiba la el telefonul mobil, ce ar putea interfera cu aparatul de biorezonanta.

Intre 60 si 90 de minute, in functie de complexitatea tabloului patologic.

Dispozitivul poate executa o terapie cuantica si frecventiala in cursul aceleiasi sedinte, numita metaterapie. Pe langa aceasta corectie energetica, ofera o gama larga de solutii terapeutice alternative din domeniile: medicina naturista, fitoterapie, dietoterapie, homeopatie, psihoterapie si medicina alopata.

 

Despre Sistemul de diagnosticare a stării de sănătate prin biorezonanţă DIANEL 5122 CIT-NELIAN MOSCOVA

1.Program de diagnosticare de ultimă generaţie, Dianel Cit-Nelian,
2.Rulare rapidă şi diagnosticare cuprinzătoare a tuturor organelor umane şi capacitatea dispozitivului de a detecta boala chiar în fazele incipiente,
3.Precizie la diagnosticare de până la 95%, datorită fiabilităţii răspunsului galvanic al pielii cu douaă canale,
4.Testarea psiho-fiziologică a stării neuro-psihice a pacientului – cu ajutorul programului ,
5.Recomandare automată a tratamentelor, în funcţie de patologiile existente,
6.Normalizarea stării funcţionale a organelor şi a homeostaziei întregului organism prin metoda MORA TERAPIE,
7.Înregistrarea în program a peste 100 de furnizori de tratamente naturale şi alopate,
8.Testarea prin programul VegetoTest a compatibilităţilor dintre alimente, suplimente, medicamente şi organele interne, în raport cu tratamentele recomandate,
9.Raport medical detaliat (raport de descărcare de gestiune),
10.Sistem portabil (laptop) cu o autonomie de lucru de aproximativ două ore.



Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Povestea unei vorbe proaste: «antisemitismul»



Semiţii, rasă străveche şi prolifică, avându-şi leagănul în Orientul Apropiat, cu numeroase ramuri de-a lungul istoriei (de la vechile popoare mesopotamiene până la arabii şi evreii de astăzi), îşi trag numele generic de la legendarul lor strămoş comun, biblicul Sem, unul dintre cei trei fii ai lui Noe. Unitatea rasială a neamurilor semite nu este însă numai o tradiţie mitică, ci o realitate de necontestat, confirmată istoric, lingvistic şi antropologic.

Nu-i mai puţin adevărat că aceste neamuri au trăit dintotdeauna mai degrabă în vrăjmăşie decât în armonie unele cu altele. Dezbinate la începuturi mai ales de interese politice şi economice, ele s-au diferenţiat radical, cu timpul, şi din punct de vedere religios şi cultural. Deşi mai întotdeauna inferior numeric maselor semite învecinate, poporul evreu (avându-l poate ca strămoş eponim pe biblicul Eber, urmaşul lui Sem), a fost într-o permanentă stare conflictuală cu mai toţi fraţii lui semiţi. În cărţile Vechiului Testament sunt evocate din belşug conflictele adesea foarte sângeroase dintre „seminţia lui Israel” şi celelalte triburi sau popoare semitice. Situaţia aceasta nu s-a schimbat esenţial nici până în ziua de azi. Tensiunile istorice intersemite apar de-acum „cronicizate”, prin problema palestiniană, într-un conflict arabo-israelian generalizat (deopotrivă politic şi religios), constituind unul dintre principalele focare de instabilitate mondială.

Poporul evreu – altminteri admirabil în multe privinţe – se vădeşte a fi, atât în spaţiul său originar, cât şi în diaspora, un popor deosebit de problematic. Aceasta a dus, oarecum în continuitatea anumitor superstiţii ale creştinătăţii medievale[1], la supoziţia exagerată că, mai cu seamă în ultimele două veacuri, toate seismele istorice majore, cu adânci implicaţii internaţionale (Revoluţia franceză, Revoluţia bolsevică, cele două războaie mondiale etc.), ar fi fost cauzate, stimulate, intreţinute sau exploatate de evrei şi de internaţionala masonică (pe care aceştia ar controla-o prin gradele ei superioare). S-a ajuns până acolo încât Al Doilea Război Mondial a putut fi interpretat de unii ca înfruntarea culminantă între Europa tradiţională (reprezentată de frontul general al dreptei) şi Europa „iudaizată” (reprezentată de frontul general al stângii); lumea postbelică n-ar fi, de fapt, decât un „imperiu” evreiesc camuflat, în care s-a instaurat un fel de pax judaica! Evreii se plâng, dimpotrivă, că ei sunt cei în permanenţă persecutaţi. Victimizarea este un leit-motiv al propagandei iudaice. Totuşi, pentru orice minte normală, se iscă întrebarea de bun-simţ:

De ce toată lumea, dincolo de determinaţiile geografice, etnice sau religioase, a avut în permanenţă ceva tocmai cu evreii? Nu cumva evreitatea însăşi are ceva fatalmente provocator la adresa a tot ceea ce nu este evreiesc?”.

Din punctul de vedere al iudaismului tradiţional, explicaţia este simplă: Israel nu poate fi precum celelalte popoare, atât din pricina condiţiilor istorice în care a fost pus („robiile” succesive – egipteană, babiloniană, macedoneană, romană, apoi îndelungata vieţuire în diaspora, cu persecuţiile cunoscute), dar mai ales pentru că el reprezintă, conform tradiţiei mozaice, „poporul ales” de Dumnezeu (Yahve) să stăpânească Pământul[2], celelalte neamuri (inclusiv rudele lui semitice) fiind doar făpturi inferioare (goim)[3], ce trebuie tratate discriminatoriu şi puse, cu orice mijloace, în slujba lui Israel[4]. Această viziune a iudaismului tradiţional (atât de asemănătoare, în esenţa ei, cu rasismul exclusivist al nazismului!), lansată încă de autorii biblici şi radicalizată de cei talmudici, reprezintă şi astăzi ideea cardinală a sionismului[5]. Nu avem de-a face, prin urmare, cu un orgoliu obişnuit, ci cu o formă venerabilă de mesianism rasist, cu o „superioritate” decretată în termeni religioşi (prin răstălmăcirea revelaţiei divine).

Din punctul de vedere al neevreilor, o astfel de situaţie nu este prea măgulitoare. Demnitatea umană şi naţională a popoarelor, la care se adaugă, mai ales în cazul ţărilor creştine şi islamice, şi anumite considerente de ordin religios, sunt de natură să ducă la „reacţii” legitime (chiar dacă uneori în forme reprobabile) împotriva acestui radicalism sionist, asociat adesea cu afirmaţii jignitoare la adresa feluritelor comunităţi etnice şi religioase. De aceea, cum s-a spus, evreii îşi atrag singuri, periodic, „toate fulgerele” asupra lor[6]. Mai mult decât victimele „sălbăticiei” altora, evreii sunt adeseori victimele propriei lor lipse de tact şi de scrupule faţă de lumea neevree.

Oricine încearcă să reacţioneze, fie şi numai defensiv, la anumite sfidări sau abuzuri evreieşti, devine automat „reacţionar”, în sensul teribil pe care presa „democratică” l-a impus acestui cuvânt! Acest „reacţionarism” generic atrage după sine, printr-o asociaţie deja automatizată, regizată de acelaşi tip de propagandă, o grămadă de alţi termeni stigmatizanţi, înghesuiţi de-a valma şi goliţi, cel mai adesea, de semantismul lor originar: „fascism”, „nazism”, „naţionalism”, „şovinism”, „fundamentalism”, „revizionism”, „terorism”, „antisemitism” etc. Dacă eu, ca român onest, îmi apăr personalităţile sau valorile naţionale consacrate, deconspirând cu firească indignare diferitele mistificări sau ireverenţiozităţi evreieşti pe seama acestora[7], de ce oare trebuie să devin automat „fascist”, „fundamentalist” sau „antisemit”? Eu n-o fac decât strict în calitatea mea responsabilă de român sau de creştin. (Desigur, problema vine de acolo că, de pe poziţiile intransigente ale iudaismului tradiţional, suficient exemplificate mai sus, aceste calităţi sunt prin ele însele un handicap. De pe aceste poziţii, pare să nu rămână loc de conciliere. Dar evreii de azi invocă şi pretind poziţii mai nuanţate, iar aceasta e singura şansă a unui dialog pacifizant.)

Dacă majoritatea neevreilor ignoră sau preferă să ocolească problema (aproape tabuizată în publicistica actuală), o anumită minoritate se simte totuşi datoare să ia atitudine: unii o fac poate chiar din sentimente antievreieşti, alţii – cei mai mulţi – din comandamente de conştiinţă. Pe cei dintâi, a căror repulsie ia adeseori forme violente şi retoric-demagogice, nu-i putem nici încuraja, nici respecta, chiar dacă se întâmplă să aibă partea lor de dreptate. Pe ceilalţi, echilibraţi şi oneşti, călăuziţi de principii şi argumente, nu numai că-i aprobăm, dar îi considerăm absolut necesari pe baricadele tot mai pustiite ale responsabilităţii creştine şi naţionale. Cum însă evreii nu au interesul distincţiilor de acest gen, obişnuiesc să-şi vâre toţi adversarii în aceeaşi oală şi să le aplice, în mod deliberat, aceeaşi etichetă infamantă de „antisemiţi”…

Dar confuzia în care este întreţinută problema se vădeşte din chiar această etichetă stupidă. Ţinând seama de precizările făcute mai înainte, să cântărim o clipă acest atât de supralicitat „antisemitism”[8]. Există puţine cuvinte atât de lipsite de temei[9]. Căci „a fi antisemit” vrea să zică, literal, „a fi împotriva a tot ceea ce este semit” (aşa cum, când se spune „antireligios” sau „anticomunist”, se înţelege de la sine o împotrivire generică faţă de tot ce înseamnă sau a însemnat cândva „religie” ori „comunism”). Când spunem „antisemit”, dacă ar fi să luăm cuvântul în serios, ar trebui să înţelegem o aceeaşi împotrivire generică, necondiţionată valoric, temporal sau spaţial. Ar însemna să cuprindem în „potrivnicia” noastră şi pe vechii akkadieni sau fenicieni, şi marile personaje biblice (vetero-, dar si neo-testamentare), ca şi pe toţi arabii şi evreii contemporani, ba chiar şi pe arabii sau evreii creştinaţi, de vreme ce atributul de „semit” trimite la rasă, iar nu la religie! Dacă aşa stau lucrurile, să ni se arate măcar un singur „antisemit” adevărat!

Dar chiar raportându-ne strict la contemporaneitate, termenul ca atare duce numai la absurdităţi. Va să zică, cine îndrăzneşte să se opună anumitor manevre evreieşti, este calificat îndată drept „antisemit”. Dar un Yasser Arafat sau un Saddam Hussein, care numai asta fac, ce sunt ei? Semiţi sau antisemiţi? Iar dacă arabii sunt semiţi şi Israelul îi urăşte de moarte, atunci nu cumva Israelul este el însuşi… antisemit? Din ambele situaţii, s-ar putea trage concluzia că semiţii sunt cei mai straşnici antisemiţi!!!

Putem spune, cu mâna pe inimă, că-n România nu există antisemiţi. Există, poate, anumite atitudini – contextuale – anti-arabe sau anti-evreieşti. (De obicei, în contextul actual, cine „are pică” pe evrei, simte o undă de simpatie pentru arabi. Şi invers. Să însemne aceasta că unul şi acelaşi ins este totodată filosemit şi antisemit? Ba mai mult: că este filosemit… pentru că este antisemit ?!).

Prin urmare, reacţia conjuncturală faţă de evrei, pe care o avem în vedere aici, ar fi mai potrivit să se numească „antiiudaism” sau „antievreism” (în ultima vreme şi-a făcut tot mai mult loc termenul de „antisionism”, mai ales prin Roger Garaudy şi Israel Shahak, principalii deconspiratori ai abuzurilor sioniste din noul stat Israel). Aşa s-ar şti măcar limpede conţinutul pretinsei „aversiuni”! Dar nici aşa termenul n-ar putea fi utilizat orbeşte, pentru că are cusurul de a sugera o atitudine radicală faţă de tot ceea ce ţine de evrei şi de iudaism, ceea ce nu prea se întâlneşte în realitate. Numai cineva care nu este în toate minţile se poate lăsa purtat de o astfel de ură generalizată şi necondiţionată faţă de o întreagă etnie, religie sau cultura! Sunt evrei şi evrei, situaţii şi situaţii. Faptul că cineva este evreu nu-l face în mod automat odios sau periculos. Au existat, există şi vor exista întotdeauna destui evrei oneşti, simpatici, rezonabili, ca şi valori iudaice incontestabile şi universale[10]. Oricare ar fi experienţele noastre concrete în această privinţă, bunul simţ nu ne permite să admitem nediferenţierile, mai ales când stăm pe poziţiile creştinismului. Nu poate exista o singură măsură pentru toţi şi pentru toate în relativitatea vieţii istorice.

Dacă există o stare conflictuală evidentă – fie de idei, fie de fapte – între personalităţi sau grupări evreieşti şi personalităţi sau grupări româneşti (şi creştine în genere), aceasta trebuie atent judecată, în cauzele şi în efectele ei, dincolo de orice absolutizare forţată. Românul care reacţionează, ferm, dar decent, ca român onest, la un afront evreiesc, nu-i „antisemit” sau „antievreu” cu tot dinadinsul, ci doar un naţionalist care veghează la fiinţa şi la onoarea neamului său (aşa cum şi evreii veghează permanent la ale lor). Acelaşi român, din aceleaşi raţiuni, va reacţiona la fel şi la un afront venit din altă parte. De ce adică, la el acasă sau pe aiurea, evreul are dreptul să fie tradiţionalist şi naţionalist, iar celelalte neamuri nu? Oare pentru că el e „ales”, iar ceilalţi sunt goim? Dar atunci ar însemna că, supralicitându-şi tradiţia religioasă, evreii rămân, în mod fatal, cel mai „fundamentalist” şi mai „rasist” dintre popoare…

Mai de folos ar fi pentru toată lumea să-şi cumpănească şi vorbele şi judecăţile. Iar în ce priveşte naţionalismul, acesta să nu mai fie asociat aprioric cu fel de fel de „sperietori” propagandistice. Naţionalismele sunt fireşti şi legitime, fără excepţie, atâta vreme cât nu devin exclusiviste. În vastul complex organic al omenirii, orice „naţie” este chemată să funcţioneze cu determinaţiile ei specifice, conservate şi potenţate prin ceea ce numim azi conştiinţa naţională. Evreii nu greşesc când îşi apără fiinţa şi îşi afirmă specificitatea. Greşesc însă atunci când vor să interzică altora să facă acelaşi lucru.

Dacă nu ne-am lăsa în voia patimilor oarbe, am putea să ne bucurăm laolaltă atât de „unitatea” cât şi de „diversitatea” lumii lui Dumnezeu. Rămânând însă pe calea orgoliilor pătimaşe, acţiunile nesăbuite ale unora vor atrage în permanenţă reacţiunile altora, iar lumea se va preface într-un haos incontrolabil, în care nu se va mai şti care sunt „victimele” şi care sunt „călăii”…

Note
[1] Trebuie însă operată o deosebire principială între „antisemitismul” tradiţional, cu baze preponderent religioase, şi „antisemitismul” modern, pe care Hannah Arendt îl numeşte „antisemitism ideologic laic” (putând avea motivaţiile cele mai diverse: biologice, politice, sociale, economice, culturale).

[2] Pretenţia de a fi „poporul ales” al lui Iahve reprezintă însăşi axa istorică şi religioasă a iudaismului; ideea dominaţiei universale, ca finalitate mesianică a unei istorii sacralizate, nu este deloc o calomnie „antisemită”, ci consecinţa firească a acestei „alegeri” (extrapolate din planul religios în cel istorico-politic):

De vei asculta cu luare aminte glasul său [al „îngerului lui Dumnezeu” – n. n.] şi vei face toate câte îţi poruncesc, şi de vei păzi legământul meu, îmi vei fi popor ales dintre toate neamurile, că al meu este tot pământul, iar voi îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfânt…” (Ieşirea 23, 22; subl. n.).

Că eşti poporul sfânt al Domnului Dumnezeului tău, şi te-a ales Domnul Dumnezeul tău, ca să-i fii Lui popor ales dintre toate popoarele de pe pământ” (Deutetonomul 7, 6; subl. n.).

Talmudul radicalizează această elecţiune:

Dumnezeuîşi arată măreţia numai în mijlocul evreilor” (Berahot 7a);

Cine loveşte un evreu se face vinovat de crimă, căci e ca şi când i s-ar da o palmă lui Dumnezeu” (Sanhedrin 58b);

Mesia va da evreilor stăpânirea lumii şi lor le vor sluji şi li se vor supune toate celelalte popoare” (Sanhedrin 88c).

Peste tot pe unde se aşază, evreii trebuie să devină stăpâni, iar de nu vor fi stăpâni pe deplin, atunci să se considere ca-n robie şi în surghiun. Şi chiar de vor ajunge la cârmuirea cetăţilor, dar nu le vor stăpâni în întregime, neîncetat să strige: Jale! Grozăvie!” (Sanhedrin 104c).

Talmudiştii de azi recunosc în aceasta dogma capitală a iudaismului:

Populaţia pământului poate fi împărţită între [fiii lui] Israel şi celelalte naţiuni luate în bloc. Israel este poporul ales: dogma capitală!” (A. Cohen, Le Talmud, Payot, Paris, 1986, p. 104; trad. rom.: Talmudul, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 116).

[3]Numai evreilor li se cuvine denumirea de oameni; neevreilor nu li se cuvine această denumire, ci aceea de animale” (Baba Batra 114b). Un rabin contemporan (Schneur Salman, emigrat din Rusia în America) glosează (cit. in Frankfurter Allgemeine Zeitung din 11.03.1994, p. 14):

Sufletele de goim [neevrei] sunt de o cu totul altă natură, fireşte inferioară. Toţi evreii sunt de la natură buni, toţi goim sunt de la natură răi. Evreii sunt încununarea creaţiei [divine], pe când goim reprezintă drojdia, scursura ei” (apud Gabriel Constantinescu, Gâlceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie (1991-2001), Editura Christiana, Bucureşti, 2002, p. 283).

[4] Termenii vechii Legi (Tora, însumând cele cinci cărţi ale lui Moise) sunt de un radicalism nedisimulat:

Când Domnul Dumnezeul tău te va duce în pământul la care mergi să-l moşteneşti şi va izgoni de la faţa ta neamurile cele mari şi multe […] şi le va da Domnul Dumnezeul tău în mâinile tale şi le vei bate: atunci să le nimiceşti, să nu faci cu ele legământ şi să nu le cruţi […] Mânca-vei toată agonisita popoarelor pe care Domnul Dumnezeul tău ţi le va da ţie; să nu le cruţe ochiul tău şi să nu slujeşti dumnezeilor lor, că aceasta-i cursă pentru tine” (Deuteronomul, cap. 7; cf. si 12, 1-4; 20, 10-18 etc.).

Cunoscând aceste antecedente sau odiosul îndemn talmudic Tob sebegoim harog („Pe cel mai bun dintre goim să-l ucizi!”), aproape că nu mai miră afirmaţia rabinului Yitzhaak Ginsburg (cit. in Globe and Mail din Toronto, la 03.06.1986, p. 1):

Uciderea palestinienilor este îndreptăţită, deoarece sângele evreilor şi al neevreilor nu pot fi socotite ca având acelaşi preţ” (apud G. Constantinescu, loc. cit.),

nici cea a rabinului Yaacov Perrina (cit. in London Times din 28.02.1994, p. 1), făcută la funerariile asasinului în masă Baruh Goldstein (care pe 25 februarie 1994 a pătruns în moscheea din Hebron şi a deschis focul automat asupra musulmanilor aflaţi la rugăciune, făcând peste trei sute de victime):

Un milion de arabi nu valorează cât unghia de la degetul mic al unui singur evreu!” (apud G. Constantinescu, op. cit., p. 284).

[5] Este problema pe care o tratează şi gânditorul francez de stânga Roger Garaudy, în Les Mythes fondateurs de la politique israélienne (Paris, 1996), carte ce a declanşat în Franţa un enorm scandal. Autorul pretinde a-şi fi propus să apere „iudaismul profetic” de „sionismul tribal”, după ce combătuse, altădată, „întegrismul islamic” sau devierile romano-catolicismului. Volumul se structurează astfel: Miturile teologice („ţara făgăduită”, „poporul ales”, „purificarea etnică”), Miturile secolului XX (cu accent pe „mitul celor «şase milioane»” – Holocaustul sau Shoah-ul) şi Utilizarea politică a mitului (în diaspora, dar – din 1948 – şi în noul stat Israel).

[6] Expresia e a lui G. Călinescu şi stă în finalul unor interesante consideraţii despre prezenţa evreiască în literatura română (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, cap. Specificul naţional; ed. a II-a, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 976). Cf. şi Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia-Arta Grafică, Bucureşti, p. 92:

Antisemitismul nu este o creaţie spontană a românilor, a germanilor, a polonilor, a maghiarilor, a francezilor, a americanilor, ci este provocată de ovrei, prin exces. Există un principiu al tuturor principiilor: principiul acţiunii şi reacţiunii […]. Ei [evreii] provoacă antisemitismul”.

[7] Cum a fost, la noi, campania anti-Eminescu iniţiată la începutul anilor ’80 de rabinul-şef Rosen Moses (ce-a reluat-o spre sfârşitul vieţii, în noul context postcomunist), sau campania anti-Eliade, declanşată în Israel (de publicaţia Toladot), apoi extinsă în Italia (mai ales Furio Jesi), Franţa (mai ales Edgar Reichmann), Statele Unite (mai ales Norman Manea), iar în cele din urmă ajunsă şi în România (dupa 1990), fără a se fi stins până azi. Ca să nu mai vorbim de campania generală dusă în ultimii ani (Z. Ornea, L. Volovici, Vl. Tismaneanu etc.) împotriva valorilor româneşti tradiţionale.

[8] Termenul a fost lansat, pare-se, în 1879, de către agitatorul rasist german Wilhelm Marr, într-un pamflet intitulat Der Sieg des Judentums über das Germanentum (Victoria iudaismului asupra germanismului).

[9] Că termenul e „greşit din punct de vedere ştiinţific” se precizează şi în sursele evreieşti (cf., de pildă, Dicţionar enciclopedic de iudaism, Editura Hasefer, Bucuresti, 2000, p. 57), dar cu toate acestea se uzează de el în mod deşănţat, fără ca nimeni să-i analizeze contradicţiile până la capăt.

[10] Dincolo de numeroasele contribuţii evreieşti la cultura modernă, creştinii n-au voie să uite că evreii sunt cel dintâi popor care a primit monoteismul, că Hristos S-a întrupat în mijlocul lor, că primii apostoli şi martiri ai creştinismului au fost evrei, că mulţi evrei creştinaţi s-au numărat printre marile personalităţi culturale sau duhovniceşti ale Răsăritului şi Apusului (şi că nici cultura şi spiritualitatea românească n-au fost lipsite de notabile contribuţii evreieşti, de la un M. Gaster, evreu talmudist, la un N. Steinhardt, evreu creştinat). Îndreptarul atitudinii creştine faţă de evrei ar trebui să rămână Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel. (Desigur, scrupulele la care ne obligă propria religie vor slăbi întotdeauna, în imediat, poziţia noastră în raport cu evreii, care nu-şi fac scrupule de acelaşi gen, dar sunt foarte abili să profite de scrupulele altora.)

Sursa: razvan-codrescu.blogspot.ro

Centruldio Bacau

Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Trezirea-documentar

“Trezirea” este un film documentar realizat de un producător australian independent, cunoscut sub pseudonimul Max Igan și transmite un puternic semnal de alarmă, după cum sugerează și numele. Filmul acoperă subiecte controversate şi probleme importante cu care se confruntă umanitatea, încercând să ofere soluții și alternative privite din perspectiva unei adevărate spiritualități care se disociază clar de religia instituționalizată.
Documentarul oferă o perspectivă și o imagine de ansamblu asupra problemelor reale cu care ne confruntăm și pune accent pe importanta relației pe care trebuie să o avem cu natura, respingând mentalitatea profitului cu orice preț care domină omenirea în vremurile actuale.

Tags : , , , , , , , , , , , , ,

Câte ceva despre bărbatul care trăiește de ani de zile fără bani…



De paisprezece ani, americanul Daniel Suelo a ales să trăiască fără bani. În prezent, locuiește într-o peșteră și a găsit bogăția în renunțare: o viață plină de aventuri, de fraternitate și de spiritualitate

O anume Dorothy J. Gordin a petrecut aici, în această peșteră, noaptea de 26 decembrie 1938 și și-a scris numele pe peretele înnegrit mai apoi de vreme. Înaintea ei au mai trecut pe acolo pionieri mormoni, conchistadori spanioli, indieni Navajo, și tot așa, până la primii oameni ai peșterilor, care și-au găsit și ei refugiul în peștera lui Daniel Suelo. Așteptând să i se alăture și alții, el este primul care a luat apă de la izvorul din vale, primul care s-a adăpostit de vânt în spatele peretelui de stâncă, care s-a întins pe pământul prăfos ca să se odihnească, care s-a simțit mic de tot la poalele înălțimilor amețitoare, care a contemplat tenta stacojie a stâncii în soare, care a locuit cu scorpionii, cu pumele și cu ratonii. În canion, doar ocupanții peșterii sunt în trecere. Daniel Suelo ar fi fost gazda perfectă dacă nu și-ar fi uitat briceagul. Este 15.30, se lasă deja noaptea și „la el“ e un frig de crapă pietrele. Fără scule, pregătirea pentru somn se anunță complicată, cu atât mai mult cu cât la o oră de mers pe jos se află magazinele din Moab (Utah), care sunt pline de tot felul de materiale pentru camping, americanii fiind înnebuniți după gadgeturi care le permit să aibă în cort exact același confort ca și acasă. Însă omul nostru este ingenios. S-a înarmat cu tot felul de ustensile din plastic și, după ce a aprins din prima un spectaculos foc de tabără, a început să pregătească cina. Un pic ofilite, legumele fuseseră pescuite cu o zi înainte – la fel ca și brânza și clementinele servite la desert – din coșul de gunoi al unui supermarket. Rezultatul – o supă caldă și deasă – este un adevărat festin. Prima învățătură a gazdei noastre:

Nedorindu-mi nimic altceva decât ceea ce este accesibil aici și acum, duc o viață plină de abundență.

Daniel Suelo aplică acest principiu în fiecare aspect al existenței sale, nebazându-se, pentru a supraviețui, decât pe ceea ce societatea și natura (sau, mai bine, zis, steaua lui norocoasă) îi pun în mod gratuit la dispoziție. Altfel spus, nu cumpără, nu vinde, nu face niciun fel de troc niciodată și refuză orice fel de ajutor din partea serviciilor sociale. Din toamna anului 2000, când într-o bună zi și-a lăsat, în mod voluntar, ultimii dolari într-o cabină telefonică din Pennsylvania, Daniel Suelo trăiește fără bani. Compară acest moment cu o dezintoxicare:

Pur și simplu am renunțat la un obicei rău, așa cum un junky se lasă de droguri. Banii îți creează sentimentul de lipsă. Ne țin legați de trecut, prin datoriile pe care le-am acumulat, și totodată ne țin legați și de viitor, prin creditele pe care le avem, împiedicându-ne în felul acesta să onorăm așa cum se cuvine momentul prezent.

La prima vedere, Daniel Suelo nu este cu nimic diferit de marea masă a ciudaților care trăiesc la limita patologicului și a visului american. Însă, cazul lui Suelo a devenit o epopee din momentul în care scriitorul și ziaristul Mark Sundeen l-a transformat în eroul cărții sale, „Omul care a renunțat la bani“, în care autorul pune sub semnul întrebării modelul economic american. Publicată în 2012, în Statele Unite, cartea a cunoscut un succes răsunător, în special în rândul Americii profunde, ale cărei certitudini au fost puternic zdruncinate de criza financiară din 2008.

Ceea ce este cel mai frapant la Daniel este onestitatea lui intelectuală. Nu l-am văzut niciodată încălcându-și principiile“, mărturisește Mark Sundeen, care l-a descoperit mai apoi și în ipostaza de „orator charismatic“,

cu ocazia unei serii de conferințe pe care cei doi le-au ținut după publicarea cărții.

Complet transformat de acest stil de viață, Daniel Suelo petrece mult timp la biblioteca din Moab, unde are acces – gratuit – la internet, putând în felul acesta să își completeze blogul și să răspundă la miile de mailuri pe care le primește de la admiratorii care doresc să îi urmeze calea, de la frustrații care îi reproșează că subminează sistemul și, mai ales, de la curioșii care doresc să știe cum anume reușește să trăiască fără niciun ban în buzunar. După cum ni le înfățișează el, lucrurile sunt destul de simple:

Iau în mod liber ceea ce îmi este oferit în mod liber, de către natură ori de către alte ființe umane. Mă hrănesc cu plante sălbatice și cu ceea ce găsesc în tomberoane. Uneori, mănânc la prietenii care mă invită la masă. Pescuiesc, vânez. Mi s-a petrecut chiar să mănânc animale strivite de mașinile de pe autostradă. Dar aceasta, desigur, numai cu condiția să fie proaspete.“

Nici dormitul nu este o problemă, chiar dacă cel mai bine se simte tot în peștera din apropiere de Moab. Cel mai greu test în materie de detașare față de cele lumești este totuși durerea fizică. De altfel, singura dată când „a cedat“ și a renunțat la principiile sale a fost când s-a tăiat la un deget în timp ce meșterea ceva. Cedând insistențelor surorii lui, a mers în cele din urmă la urgențe. Cele câteva copci l-au costat mai multe sute de dolari și l-au obligat totodată să-și găsească un loc de muncă temporar pentru a-și putea plăti în felul acesta datoria. A fost un episod care, spune el, l-a întărit și mai mult în convingerile sale. Acum, când îl ia durerea de dinți, de exemplu, se mulțumește să-și umple caria cu ace de pin.

După ce am tot pus ace, molarul mi s-a spart în două, dar măcar nu mă mai doare.

Asceza este apanajul marilor mistici. De la profetul Ioan Botezătorul din Evanghelii și până la cerșetorii sadhu-și din India, misticii au înțeles că ceea ce este superfluu în această lume sfârșește prin a sufoca sufletul. Suelo nu are totuși nimic din imaginea unui ermit străveziu. Nici măcar nu și-a propus să fie abstinent. Abstinența lui este mai degrabă legată de stilul său de viață. Este interesant de văzut cum trece cu picioarele goale prin pâraiele de munte, cu apă rece ca gheața, fără ca măcar să clipească, în vreme ce vizitatorii lui tremură de frig doar văzându-l.

Daniel Suelo este și profet, într-un anumit fel. Având lecturi solide în materie de creștinism, budism, islamism, taoism, cultură amerindiană, dar și șamanism ori antropologie, religia lui se poate rezuma astfel: banii sunt un chip cioplit, un idol fals. El îi asigură pe cei care sunt dispuși să îl asculte:

Banii nu există decât dacă există suficiente persoane care să creadă în existența lor. Ei nu reprezintă o realitate fizică, ci o credință, o iluzie. Dacă ne desprindem din această iluzie, ne vom da seama că bancnota de 100 de dolari nu este decât o bucată de hârtie desenată.

Inutil să mai spunem că un astfel de discurs, rostit în țara care a făcut din accesul la proprietate baza principiilor naționale, este de neimaginat. Un singur exemplu: cazul lui Suelo l-a lăsat complet indiferent pe angajatul de la ocolul silvic, care i-a dat o amendă de 120 de dolari pentru „ocuparea ilegală a peșterii“, deși el locuia la vremea respectivă în canion. Amenda a fost până la urmă convertită în 20 de ore de muncă în serviciul comunității, deoarece contravenientul se afla în insolvență. În ceea ce-i privește pe polițiști, aceștia își ascund rareori suspiciunea față de acest vagabond care face autostopul sau care este surprins în plină ședință de dumpster diving (plonjon în tomberon).

Polițiștilor le spun că vizitez America la picior, explică Suelo. Asta îi mișcă. Mulți dintre ei sunt patrioți, au fost în armată și înțeleg perfect faptul că fiecare cetățean ar trebui să aibă dreptul de a circula liber în propria țară.

Dacă nu ar fi avut o fire tolerantă și contemplativă, nutrind astfel de idei, Daniel Suelo ar fi putut deveni un mare revoluționar. A preferat însă abordarea cristică a predicării învățăturii lui Iisus, fapt care, de altfel, nu este de mirare pentru cineva care provine dintr-o familie de evangheliști fervenți, în care Biblia este luată ad litteram. Creștini practicanți, părinții lui Daniel îi primesc cu bunăvoință pe cei care vor să îi cunoască, în salonul lor curățel din Fruita, un orășel liniștit din Colorado. Ei își ritmează frazele cu acel „slavă să-I aducem Domnului“ pe care îl putem auzi în rândul acelor born again Christians (născuți din nou), și își îmbrățișează fiul cu o privire plină de iubire.

Până în momentul în care a intrat la facultate, el însuși era un creștin practicant foarte fervent. Însă, în timpul unei misiuni umanitare în Ecuator, pe vremea când avea 25 de ani, toate aspirațiile lui legate de o viață cuminte au fost aruncate în aer. Tânărul bărbat, naiv la vremea respectivă, a devenit conștient de ipocrizia religioasă, de imperialismul economic american și de ravagiile pe care le produce societatea de consum. A urmat o lungă perioadă de depresie și o tentativă de sinucidere în anul în care a împlinit 30 de ani. S-a aruncat cu mașina de pe vârful unui munte și a scăpat ca prin minune. După acest moment, își dă demisia din postul de asistent social pe care îl ocupa și o ia la drum prin America pe bicicletă, la picior, cu autostopul sau pur și simplu cu trenurile de marfă, învață să se descurce, descoperă viața în comun și contra-cultura. Ușor-ușor, devine un hobo, un vagabond care, de la Huckleberry Finn la Jack London și Jack Kerouac, a inspirat și continuă să inspire imaginarul american.

Trecerea definitivă s-a produs în 1999, cu ocazia unui sejur în Thailanda și în India, unde a fost inițiat în meditația transcendentală și a realizat faptul că renunțarea este o formă de bogăție. La întoarcerea din Asia, a renunțat definitiv la ultimii bani pe care îi mai avea. Nu-și propusese aceasta, dar a dat curs impulsului foarte puternic care l-a cuprins chiar la benzinăria din apropierea locului unde își găsise un adăpost. A înțeles că hârtia de 50 de dolari pe care o ascunsese în fundul buzunarului, „în caz că“, nu este soluția problemelor sale, ci, dimpotrivă, chiar cauza lor. Așa că a cumpărat un plic timbrat, a pus înăuntru 20 de dolari, contravaloarea unei amenzi – ultima sa datorie, iar restul de bani i-a lăsat într-o cabină telefonică.

Mark Sundeen descrie astfel acest pas decisiv:

Suelo s-a întors, a traversat parcarea, lăsând ultimii bani acolo, în urma lui. În acel moment a început ploaia. Dar Suelo trăia sentimentul că pe chipul lui curgea un lichid mai dens și mai cald decât mierea, umezindu-i părul, chipul, umerii. Era cuprins de extaz, învăluit în grația divină și în iubirea care susține totul în univers. Și ne iartă nouă datoriile noastre, taie nodul tuturor atașamentelor, scoate-ne din acest cerc vicios… Și, odată realizat acest botez, când a încetat să mai tremure copleșit de emoție, a știut că a făcut exact ceea ce trebuie.

Simt acum dorința de a împărtăși acest mesaj lumii întregi. Simt că am în mine un vulcan care dorește să erupă“,

spune Suelo servindu-se, în holul hotelului, dintr-o ceașcă de cafea oferită din partea casei.

Daniel este un tip echilibrat, cultivat și sobru, dar mai ales foarte simpatic. Cine nu s-ar oferi să-l ajute, impresionat fiind de sinceritatea pe care o manifestă în tot ceea ce face? La Moab, fost oraș minier, devenit un fel de Mecca al bicicletelor de teren, a devenit o figură cunoscută, beneficiind în felul acesta de atenția binevoitoare a comunității. Însă dacă s-ar fi drogat, dacă ar fi fost alcoolic sau pur și simplu un amărât al străzii, care ar fi fost șansele să supraviețuiască? Cu alte cuvinte, experiența lui Daniel Suelo este experiența lui Daniel Suelo. I se amintește adesea. Iar el încuviințează, gândindu-se la eșecul „Tribului fără bani“ (The Moneyless Tribe). Vara trecută, la cererea mai multor discipoli întâlniți pe net, a acceptat să fie liderul unei comunități nomade care să trăiască conform principiilor sale de gratuitate. Însă grupul de aproximativ șase-șapte persoane nu a rezistat prea mult timp, subminat fiind de egoismul unora dintre membri și de neputința reală a tuturor de a renunța cu adevărat și definitiv la bani. Își amintește cu tristețe:

Chiar și cei mai fervenți dintre ei își ascundeau câțiva dolari pentru abonamentul telefonului. Nu-și puteau închipui viața fără Facebook!

Tot în perioada când se „elibera“ de bani, Daniel s-a „eliberat“ și de numele său de familie, Shellabarger, alegându-și un altul, care să-i amintească de ceea ce îi susține cu adevărat existența: pământul, glia, suelo în spaniolă.

Articol preluat din Programul Taberei yoghine de vacanță Herculane 2014 publicat la editura Shambala, tipărit de Ganesha Publishing House.


Tags : , , , , , , , , , , ,

De ce sunt evreii atât de deştepţi?



de dr. Stephen Carr Leon

Am petrecut câţiva ani în Israel – pentru un stagiu, în câteva spitale de acolo – şi mi-a venit ideea de a face o cercetare: „De ce sunt evreii atât de inteligenţi?

Este evident faptul că evreii sunt mai avansaţi în multe aspecte ale vieţii, cum ar fi ingineria, muzica, ştiinţa şi, mai ales, în mediul de afaceri – aproape 70% din comerţul mondial este deţinut de evrei, de la cosmetice, modă, produse alimentare, hoteluri, industria filmului (Hollywood şi altele) etc, până la armament. Este aceasta o coincidenţă sau ceva obţinut în mod conştient?

Cercetarea a durat aproximativ opt ani, timp în care am adunat informaţii într-un mod cât mai exact posibil, despre alimentaţia evreilor, cultură, religie, pregătirea iniţială a sarcinii etc, pentru a le compara cu obiceiurile altor naţii.

Să începem cu pregătirea iniţială a sarcinii. În Israel, primul lucru pe care l-am observat este că mama însărcinată cântă mereu cântece religioase şi urmăreşte să rezolve cât mai des probleme de matematică împreună cu soţul. Am fost foarte surprins să văd că viitoarea mamă purta mereu cărţi de matematică şi, uneori, chiar mă ajuta în rezolvarea unor probleme. La întrebarea „Faci asta  pentru copilul din tine?”, ea mi-a răspuns: „Da, pentru a instrui copilul încă din burtă, numai aşa va putea fi un geniu mai târziu”.

Un alt lucru pe care l-am observat este atenţia acordată alimentaţiei. Viitoarei mame îi place să mănânce migdale şi curmale cu lapte, salate amestecate cu migdale şi alte fructe cu o coajă lemnoasă, cum ar fi nucile. Pentru masa de prânz – pâine, legume şi alge. În credinţa lor, carnea de animal şi peştele nu vor da niciun beneficiu pentru trupul nostru.

De asemenea, ei mănâncă întotdeauna, înainte de masa principală, fructe. În convingerea lor, dacă mănânci mai întâi felurile principale (cu pâine sau orez), apoi fructele, te vei simţi somnoros şi îţi va fi greu să înţelegi orice lecţie care ţi se va preda la şcoală. Modul de alimentaţie a copilului este întotdeauna sub îndrumarea părinţilor: în primul rând se consumă salata de fructe cu migdale.

În Israel, fumatul este tabu. În cazul în care sunteţi invitatul lor, nu încercaţi să aprindeţi o ţigară în casă, vă vor cere politicos să mergeţi afară pentru a fuma. Potrivit oamenilor de ştiinţă israelieni, nicotina distruge celulele din creier şi afectează genele şi ADN-ul, lucru ce poate avea ca efect apariţia unui idiot. Deci, fumători, vă rugăm să luaţi notă! (În mod paradoxal, cel mai mare producător de ţigări este un evreu… Philip Morris Klutznick.)

Din ceea ce am văzut, cei mai mulţi dintre copiii evrei cunosc cel puţin trei limbi: ebraica, araba şi engleza. Încă din copilărie ei vor învăţa să cânte la pian sau la vioară, acest lucru fiind absolut necesar. Există convingerea că această practică creşte IQ-ul unui copil şi va face din el un geniu. După constatările oamenilor de ştiinţă, vibraţia benefică a muzicii stimulează creierul şi acesta ar fi motivul pentru care există o mulţime de genii printre evrei.

Încă din clasa I, copiilor li se va preda matematică cu trimitere la afaceri şi subiecte de ştiinţă care le fac plăcere.

Pentru comparaţie, copiii de aceeaşi vârstă din California au IQ-ul cu aproximativ şase ani în urmă.

Copiii evrei sunt, de asemenea, orientaţi către atletism, tirul cu arcul sau tirul cu arma (cu aer comprimat). Aceasta deoarece se crede că tirul ar antrena creierul să se axeze pe decizii şi precizie.

În liceu, elevii sunt îndemnaţi să studieze ştiinţele, să creeze produse, să se implice în tot felul de proiecte, chiar dacă unele sunt foarte amuzante sau par a fi inutile. Dar sunt abordate într-un mod cât se poate de serios când este vorba de ştiinţa aplicată, medicină sau inginerie. Această cutumă este introdusă şi în instituţiile de învăţământ superior politehnic şi universităţi. În facultăţile cu profil economic se oferă multă libertate imaginaţiei creatoare, aşa că, în ultimul an de facultate, studenţii trebuie să facă un proiect şi, practic, ei pot absolvi doar în cazul în care grupul lor (aproximativ 10 studenţi într-un grup) poate face un profit de cel puţin un milion de dolari.

Nu fiţi surprinşi, asta este realitatea! Iată de ce evreii deţin jumătate din afacerile lumii. Cele mai recente produse ale firmei Levis au fost proiectate în cadrul Facultăţii de afaceri şi modă din Israel.

În New York, centrul comercial al evreilor din SUA, evreii care au o idee genială, benefică, sunt susţinuţi de comitetul oamenilor de afaceri evrei prin împrumuturi fără dobândă, pentru a asigura dezvoltarea unor afaceri prospere. Datorită acestui fapt, Starbucks, Dell Computer, Coca-Cola, DKNY, Oracle, Levis, Dunkin Donut şi sute de alte companii, chiar şi filme de la Hollywood, au beneficiat de sponsorizarea lor.

Absolvenţii evrei de la Facultatea de Medicină din New York au fost încurajaţi să apeleze la acest comitet, împrumutul fără dobândă permiţându-le să îşi deschidă cabinete sau clinici private.
În teoria  mea, nu iau în discuţie religia sau rasa. Întrebarea pe care o pun este: am putea să producem generaţii inteligente urmând exemplul evreilor?

Răspunsul ar putea fi afirmativ. Modificându-ne obiceiurile de zi cu zi, ocupându-ne de viitorii noştri copii, acordând atenţie alimentaţiei, educaţiei cred că, în termen de trei generaţii, am putea obţine un salt evident.

Fie ca noi toţi să reuşim să modelăm noi generaţii, de geniu, pentru binele omenirii, fără să conteze cărei naţii sau religii îi aparţin. Gândiţi-vă…
Articol preluat din revista Lumea.


Tags : , , , , ,

Acatist de multumire – Slava lui Dumnezeu pentru toate



Tags : , , , , ,

Apusul papilor şi declinul Bisericii Catolice, semne evidente ale «vremurilor din urmă»



Vaticanul conduce, oare, lumea?

Din ce în ce mai multe fiinţe umane care trăiesc pe planeta Pământ în aceste „vremuri din urmă“ au început să îşi pună în mod responsabil întrebări fundamentale cu privire la destinul lor şi al omenirii în general. Deloc întâmplător, în ultimul timp ies la iveală tot mai multe secrete tenebroase, care au fost ascunse de sute de ani, şi sunt dezvăluite conspiraţii cumplite, care sunt urzite din umbră de clica satanică a aşa-zişilor „iluminaţi“ în cârdăşie cu clica de la vârful francmasoneriei mondiale, după cuvântul profetic al lui Iisus Hristos:
„Deci nu vă temeţi de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case. Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena.“ (Matei 10; 26-28)

Există deja atâtea informaţii – internetul abundă de dezvăluiri, dar şi de false dezvăluiri despre complotul aşa-zişilor „iluminaţi“ pentru subjugarea întregii omeniri – iar librăriile au tot mai multe cărţi cu subiecte aşa-zis „conspiraţioniste“, astfel încât este nevoie de multă inteligenţă şi discernământ pentru a alege adevărul de minciună. Unii cred că sediul real al aşa-zişilor „iluminaţi“ este la Londra, în zona bancară numită „The City of London“, alţii cred, în schimb, că lumea este condusă de grupul Bilderberg, de Clubul de la Roma, de Consiliul pentru Relaţii Externe (prescurtat, CFR în engleză) sau de Comisia Trilaterală, ori că sediul elitei mondialiştilor este la Vatican şi că, de fapt, puterea se află în mâinile Cavalerilor de Malta, a Rozacrucienilor sau a Rusiei, a Americii, a Chinei ori a Israelului. Unii cred că orânduirea viitorului este capitalismul, alţii cred că este comunismul.

Adevărul este undeva la mijloc şi poate fi desluşit, cu puţină inteligenţă şi intuiţie, pornind de la datele deja existente, de la adevărurile şi faptele bine cunoscute şi stabilite. Oricine îşi poate da seama că într-o lume predominant materialistă, în care puterea banului calcă adesea în picioare adevărul şi terfeleşte demnitatea fiinţei umane, vorbim în mod inutil de democraţie, de alegeri, de parlamente şi de guverne. Actualmente, la nivel mondial, în politică, economie, armată etc., sforile sunt în realitate trase de cei cu bani mulţi şi foarte mulţi, iar jocurile sunt făcute de cei cu bani extrem de mulţi, care sunt marii bancheri internaţionali şi marii industriaşi, proprietari ai imenselor concerne multinaţionale. Se ştie că, încă din secolul al XVI-lea, cămătarii au început să se asocieze şi au întemeiat ceea ce astăzi sunt băncile, iar începând cu familia marilor cămătari Rothschild, au fost fondate băncile internaţionale, care prin intermediul cametei satanice (numită astăzi cu un termen elegant şi mistificator „dobândă“) au subjugat treptat, de-a lungul mai multor generaţii, întreaga lume. Instrumentele şi mijloacele folosite de aşa-zisa elită a lumii pentru dominarea omenirii sunt structurate într-o „piramidă a puterii“ care are la vârf familiile de potentaţi ale aşa-zişilor „iluminaţi“ de inspiraţie satanică (Rothschild, Rockefeller etc.) – care au elaborat planul şi supraveghează îndeplinirea lui – şi include, pe diferite trepte, tot felul de grupări oculte precum grupul Bilderberg, francmasoneria mondială de toate orientările, riturile, fracţiunile şi ramurile (Marele Orient al Franţei, ritul scoţian antic şi acceptat, ritul Memphis-Misraim etc.), cercurile aşa-zis „selecte“ şi think-tank-urile de tipul CFR, Comisia Trilaterală, Masa Rotundă, Clubul de la Roma, societatea iezuiţilor, instituţiile financiare internaţionale precum Banca Mondială, Banca Reglementelor Internaţionale, Fondul Monetar Internaţional, organismele militare de tipul NATO, uriaşele concerne multinaţionale, marile agenţii mass-media şi chiar guvernele marilor puteri economice… Toate aceste grupări masonice, organisme financiare, politice şi economice, agenţii secrete, cercuri de influenţă, instituţii administrative, paravane economice şi politice, societăţi mai mult sau mai puţin religioase constituite sau infiltrate şi controlate pe ascuns de către agenţii aşa-zişilor „iluminaţi“ constituie doar câteva dintre numeroasele braţe ale caracatiţei mondialiste.

Puterea care le impulsionează pe toate acestea a rămas mereu ascunsă, în umbră, tocmai pentru că scopurile ei sunt întunecate şi distrugătoare. Adevărul este că puterea ce domină actualmente pe planeta Pământ nu se află nici la Londra, nici în seifurile familiei regale din Anglia, nici în mâinile armatei, nici în biroul oval de la Casa Albă şi nici la Kremlin sau la Beijing. În această ecuaţie a puterii, America este pur şi simplu un braţ armat, iar Anglia este un instrument de presiune financiară. Exact în acelaşi fel, în actualul joc de putere ce se desfăşoară la nivel mondial, Vaticanul este unul dintre termenii ecuaţiei, un pol de forţă important şi deloc de neglijat al actualei situaţii geopolitice. Evenimentele din ultimii ani au atras atenţia lumii asupra Bisericii Catolice şi asupra instituţiei papilor, care se pretind singurii reprezentanţi infailibili ai lui Dumnezeu pe Pământ, ca succesori ai apostolului Petru.

Potentaţi Bisericii Catolice – păzitorii turmei credincioşilor, sau nişte indivizi trădători şi corupţi?

Civilizaţiile se succed fără întrerupere de mii de ani pe această planetă. Fiecare dintre ele apare, trece printr-o perioadă de înflorire urmată de o perioadă de declin şi apoi, inevitabil, cedează locul următoarelor. Fiecare aşa-zisă Ordine Mondială îi urmează celei precedente, într-un fel de buclă spaţio-temporală care permite unor anumiţi zei să domnească o vreme fără drept de apel peste omenire. Vestigiile fiecărei civilizaţii reprezintă urma verigilor acestui lanţ nesfârşit. Astfel, ne-am putea întoarce în timp la continentul Mu şi la civilizaţia atlantă. Ne-am putea, de asemenea, întoarce la Potop şi la Turnul Babel, la Sumer, la Egipt, la Ierusalim sau la Grecia Antică. Actualmente, Roma şi Vaticanul sunt sediul unei puteri religioase care a intrat în declin.

Dacă Iisus a rezistat în pustie tentaţiilor lui Satana care îi oferea lumea, ei bine, nu la fel stau lucrurile cu cei ce I-au urmat şi care ar fi trebuit să păzească moştenirea spirituală pe care Iisus ne-a lăsat-o. În data de 11 februarie 2013, papa Benedict al XVI-lea îşi anunţa „demisia“ de la conducerea Bisericii Catolice… într-un document scris în latină, demisie ce urma să intre în vigoare începând cu 28 februarie. Data pare să nu fie aleasă la voia întâmplării. 28 februarie este ultima zi a anului antic roman, înainte de instalarea calendarului iulian. Din această perspectivă, actul se înscrie în cadrul unui sfârşit de ciclu. Ciclul se termină aşa cum a început, în latină. Paranteza a fost încheiată.

Mass-media a declarat că această decizie este demnă, modernă, plină de umilinţă şi că plecarea lui Benedict al XVI-lea este un gest glorios… Cu toate acestea, papii s-au declarat dintotdeauna reprezentanţii lui Iisus pe Pământ. Aceasta nu este o misiune de care ne putem dezice din „motive medicale“. În mod foarte semnificativ, papa Ioan Paul al II-lea nu a „demisionat“, deşi era bolnav de cancer, osteoporoză şi Parkinson. În general, ne-am aştepta mai degrabă ca astfel de reprezentanţi ai Divinităţii să moară de epuizare, prăbuşiţi sub greutatea misiunii lor spirituale, ca ființe umane extraordinare care urmează modelul lui Iisus, care a fost chiar crucificat. Aşadar, ce se petrece de fapt? La modul concret, „demisionând“, Benedict al XVI-lea a terfelit imaginea sacră a lui Iisus în lume, oficializând în felul acesta intrarea în aşa-zisa eră a lui antihrist. Această renunţare, voluntară sau nu, este un act de trădare care face, păstrând proporţiile, din Benedict al XVI-lea un nou Iuda Iscarioteanul. Toate indiciile ne conduc la convingerea că această plecare i-a fost impusă. În mod curios, pe 12 februarie, a doua zi după ce anunţul a fost făcut, terminalele bancare de la Vatican, care fuseseră izolate de reţeaua mondială bancară de la 1 ianuarie, au fost reactivate. Practic, Vaticanul a fost supus timp de 39 de zile unui boicot financiar ce a provocat, după unele estimări, pagube în valoare de 1.170.000 de euro. Acest boicot a fost un semnal puternic, care nu le-a scăpat celor avizaţi. Apoi, a intervenit şi cazul majordomului care a furat tone de documente confidenţiale. Circulă tot felul de dezvăluiri despre scandaluri sordide în care sunt implicaţi banii murdari, pedofilia, homosexualitatea. A intrat, oare, Biserica Catolică, care a rezistat tumulturilor marii istorii, în ultima etapă a declinului său?

Fostul comandant al Gărzii Elveţiene dezvăluie: există o reţea ascunsă de homosexuali la Vatican

Nu pot nega faptul că deja există o reţea homosexuală la Vatican! Experienţa mea confirmă existenţa ei“, a declarat Elmar Mäder, fostul comandant al Gărzii Elveţiene pentru publicaţia elveţiană Scheiz am Sonntag.

Aflată în serviciul Papilor din 1506, misiunea Gărzii Elveţiene este de a asigura securitatea Suveranului Pontif – înăuntrul şi în afara teritoriului Vaticanului – precum şi a locuitorilor cetăţii, membrii săi fiind celebri pentru uniformele lor pitoreşti în culori bleu, roşu şi portocaliu. Recruţii sunt angajaţi pentru doi ani şi plasaţi în serviciul militar tradiţional. Pentru a face parte din Garda Elveţiană a Vaticanului, candidatul trebuie să fie catolic, să aibă 1,74 m înălţime şi să fie în deplină forţă fizică. La ora actuală, cea mai mică armată din lume dispune de 110 oameni.

În anul 1998, Garda Elveţiană a fost zguduită de un scandal care a marcat Vaticanul. Comandantul său de atunci, Alois Esterman şi soţia sa au fost ucişi în apartamentul lor. Presupusul autor, Cedric Tornay, un tânăr membru al Gărzii, s-a sinucis după acele fapte. Două ipoteze s-au confruntat pentru explicarea gestului – o criză de nebunie după refuzul acordării unei distincţii militare sau o relaţie intimă între cei doi bărbaţi. Anchetatorii au înclinat pentru prima ipoteză.

În luna ianuarie a anului 2014, acelaşi ziar a relatat declaraţiile altui fost membru al Gărzii, fără a i se dezvălui numele, potrivit căruia el a fost ţinta a peste 20 de „cereri sexuale fără nicio ambiguitate“ din partea unor clerici, în perioada cât a servit în forţa de pază privată a Vaticanului. Relatând un dineu într-un restaurant din Roma, bărbatul citat a precizat că, „după ce s-a servit spanacul şi grătarul, preotul mi-a spus: «sunteţi desertul»“. Fostul membru al Gărzii a explicat că Palatul Papilor este un loc de „vânătoare“ pentru indivizii homosexuali din sânul Bisericii Catolice.

Întrebat despre aceste dezvăluiri, Elmar Mäder a precizat că acestui gen de poveşti „îi lipseşte în mod evident baza factuală“, dar a adăugat că faptele rămân totuşi clare.

Un astfel de mediu de lucru, în care marea majoritate a oamenilor sunt celibatari, este un loc de atracţie pentru homosexuali, care îi caută conştient sau inconştient, urmându-şi straniile dorinţe.“

Iar Curia romană – administraţia Vaticanului – este exact acest gen de mediu. Mäder nu condamnă homosexualii şi a precizat că nu a avut probleme cu ei, dar crede că o astfel de reţea sau o societate secretă a homosexualilor din Vatican ar putea pune probleme serioase de securitate. El a precizat că nu a favorizat angajarea bărbaţilor gay în Gardă, „nu din cauza orientării sexuale, ci din cauza riscului crescut al lipsei lor de loialitate“.

Din punctul de vedere al lui Mäder, mulţi homosexuali au tendinţa de a fi mult mai loiali între ei decât faţă de alte persoane sau instituţii. Şi o astfel de loialitate care poate duce la constituirea unei reţele sau a unui soi de pact secret nu este tolerabilă.
Noul cardinal spaniol al Papei, Fernando Sebastian, care şi-a preluat postul la Vatican în februarie 2014, a declarat pentru presă că

homosexualitatea este un grav defect psihic ce poate fi vindecat“.

Există la Vatican secrete teribile, ce sunt păzite cu străşnicie. Totuşi, tema puternicului lobby al cardinalilor homosexuali aflaţi în funcţii superioare la Vatican este dificil de evitat şi însuşi papa Francisc a recunoscut dificultatea reformei în Curia romană şi a evocat existenţa unui „curent al corupţiei“, precum şi existenţa unui „lobby gay“.

Anul trecut, cu puţin înaintea întrunirii Colegiului cardinalilor reuniţi în Capela Sixtină pentru alegerea noului papă, al 266-lea, cotidianul italian La Republica dezvăluia că un „lobby gay“ – o cabală mai mult sau mai puţin unită a homosexualilor – operează în interiorul Vaticanului.

Potrivit publicaţiei, existenţa acestui lobby gay s-a aflat printre numeroasele adevăruri ascunse ce sunt descrise într-un raport în două volume, de 300 de pagini, alcătuit de trei cardinali aflaţi la pensie, desemnați pentru anchetarea afacerii secrete numite Vatileaks, raport ce a fost prezentat papei Benedict al XVI-lea.

Acest scandal, care a ridicat noi suspiciuni de corupţie endemică în sânul Curiei, a izbucnit în 2012, după ce Paolo Gabriele, majordomul Papei, a sustras câteva documente private ale suveranului pontif şi le-a oferit presei“,

se afirmă în articol. Raportul secret Vatileaks, ce a fost intern, dezvăluia că unii prelaţi homosexuali din Vatican au fost victime ale şantajului, relatând detalii referitoare la întruniri ale preoţilor gay. Şi atunci ziarul a sugerat că preocuparea lui Benedict al XVI-lea pentru eradicarea acestui lobby gay a fost unul dintre motivele pentru care el a fost forţat să demisioneze brusc, iar aceasta este o premieră la Vatican.

Sub presiunea opiniei publice, papa Francisc I a recunoscut că pedofilia este o plagă a Bisericii Catolice, după ce scandalurile au fost muşamalizate timp de zeci de ani

Într-o încercare de a mai repara imaginea cam şifonată a Bisericii Catolice, papa Francisc a făcut un gest fără precedent, a cerut recent în mod formal şi public iertare pentru suferinţele provocate de preoţii pedofili şi a avertizat că făptaşii vor fi „aspru pedepsiţi“, informează publicaţia La Croix. Papa nu a precizat cum anume se va face aceasta, pentru că sunt notorii cazurile de pedofilie ale unor preoţi catolici din întreaga lume care nu au fost în niciun fel pedepsiţi, iar aceste situaţii strigătoare la cer au fost muşamalizate timp de decenii întregi.

În anul 2014, Francisc I a admis public că pedofilia este una dintre plăgile Bisericii Catolice, în special în ţări precum Statele Unite, Australia şi Irlanda, şi a anunţat că vor fi luate măsuri pentru eradicarea acestor practici care întinează imaginea catolicismului. După atâta vreme în care totul a fost trecut sub tăcere, în 22 martie a.c., la ordinul Papei, a fost în sfârşit înfiinţată o comisie „pentru protecţia copiilor“, din care face parte o mai veche victimă a abuzurilor sexuale ale preoţilor catolici, irlandeza Mary Collins.

Biserica este conştientă de acest rău. Nu vrem să dăm înapoi din faţa acestei probleme şi a sancţiunilor care trebuie avute în vedere. Eu cred că sancţiunile trebuie să fie foarte severe! Nu este de glumit cu copiii!“,

a declarat pentru presă Suveranul Pontif. Papa nu a anunţat, însă, nicio măsură concretă pentru a rezolva, într-un fel sau altul, cazurile deja petrecute.
Deloc întâmplător, Comitetul ONU pentru Drepturile Copiilor a criticat Vaticanul pentru că îi acoperă în continuare pe preoţii pedofili.

În anul 2010, Biserica Catolică norvegiană a fost informată de alte două posibile cazuri de pedofilie comise de preoţii săi, după cum a anunţat la un moment dat episcopul de Oslo, Berndt Eidsvig. Clericul a recunoscut deja patru cazuri în care membri ai Bisericii au abuzat sexual minori.

Sunt două cazuri de care nu ştiam“,

a afirmat clericul cu diplomaţie, într-un interviu pentru un tabloid norvegian. Grav este că aceste abuzuri au avut loc în urmă cu 20 de ani, timp în care nu s-a luat nicio măsură.

Eidsvig a anunţat că preotul Georg Muller a abuzat sexual un copil la începutul anilor ’90. Straniu este faptul că Muller a fost una dintre figurile importante ale catolicismului norvegian, fiind chiar episcop de Trondheim, al treilea cel mai mare oraş al Norvegiei.

După scandal, Biserica Catolică din Norvegia a decis să deschidă o linie telefonică pentru a oferi credincioşilor posibilitatea de a raporta astfel de cazuri. Eidsvig a anunţat că, pe lângă cazul Muller, Biserica Catolică din Norvegia cunoaşte alte trei cazuri în care preoţii săi au abuzat sexual copii. Deşi Eidsvig a anunat că instituţia religioasă pe care o reprezintă va coopera cu justiţia norvegiană, el a precizat că nu va oferi liber acces la arhivele „confidenţiale“ ale Bisericii.

Şi Biserica Catolică din Germania este zguduită de apariţia mai multor cazuri de abuzuri sexuale ale clericilor. Scandalurile de pedofilie îi implică, însă, pe unii preoţi catolici din mai multe ţări, cazul cel mai celebru fiind cel din Irlanda.

Cel mai mare scandal a fost declanşat atunci când un raport guvernamental irlandez a scos la iveală că, între 1975 şi 2004, Biserica Catolică din Irlanda a ţinut ascunse mai multe abuzuri săvârşite de preoţi asupra copiilor. În raport apare un număr incredibil de astfel de perversiuni: 15.000 de copii au suferit un asemenea tratament inuman. Catolici britanici spun că au suspiciuni în doar două dintre cazuri.

Sunt cunoscute şi alte mari scandaluri recente:
SUA – Biserica Catolică a plătit 2 miliarde de dolari, după ce sute de oameni din Boston au fost abuzaţi;
Mexic – Vaticanul a finalizat cercetările în cazul fondatorului Legionarilor lui Christos, Marcial Maciel, acuzat că a avut un copil şi că a molestat mai mulţi seminarişti;
Brazilia – Un preot şi doi monseniori au fost suspendaţi din Biserică după ce preotul a fost filmat făcând sex în altar cu un băiat;
Marea Britanie – Mai multe abuzuri sexuale comise de preoţi au ieşit la iveală după anul 2000. Cel mai notoriu este cazul lui Michael Hill, preotul pedofil care deşi a fost mutat disciplinar dintr-o eparhie în alta, nu a încetat abuzurile asupra copiilor;
Olanda – În prezent, sunt investigate 200 de cazuri de abuz, comise între 1950 şi 1970;
Germania – Sunt investigate 300 de presupuse abuzuri, care au fost comise în 18 dintre cele 27 dioceze (eparhii) germane. Printre acestea, şi una condusă în trecut de Georg Ratzinger, fratele mai mare al fostului papă Benedict al XVI-lea;
Austria – 16 persoane au adus dovezi pentru 27 de abuzuri înregistrate de-a lungul timpului. După acest scandal, stareţul mănăstirii din Salzburg, unul dintre cele mai importante centre catolice din Austria, a demisionat din funcţia sa, din cauza unui episod petrecut în urmă cu 40 de ani care a ieşit la iveală ca urmare a anchetei.

Profeţii şi semne dumnezeieşti care avertizează cu privire la rătăcirea în care au ajuns capii Bisericii Catolice

S-a afirmat de multe ori că devierea progresivă şi din ce în ce mai gravă a Bisericii Catolice de la calea cea dreaptă este rezultatul unei infiltrări satanice. Or, există deja de mai bine de un secol tot felul de semne că această infiltrare este reală. O serie de apariţii mariale au avertizat asupra corupţiei din sânul Bisericii Catolice. Astfel, în anul 1846, Fecioara Maria li s-a arătat tinerilor păstori Maximin şi Melanie la La Salette, în Franţa, transmiţându-le un mesaj-avertisment cu privire la rătăcirea capilor Bisericii Catolice şi a credincioşilor ei. Iată câteva fragmente foarte semnificative din această profeţie, care s-a îndeplinit deja într-un mod cumplit de real:

Preoţii, slujitorii Fiului meu, datorită vieţii lor rele, datorită necuviinţei lor şi a lipsei de credinţă în săvârşirea sfintelor taine, datorită iubirii de arginţi, de onoruri lumeşti şi plăceri trupeşti, au devenit o cloacă a necurăţiilor. Da, faptele rele ale preoţilor cer răsplată pe măsură şi pedeapsa divină atârnă deasupra capetelor lor. Nenorocirea îi paşte pe acei preoţi şi pe acele persoane care şi-au închinat la început viaţa lui Dumnezeu şi care, prin păgânismul lor şi prin viaţa lor rea Îl răstignesc din nou pe Fiul meu! Păcatele celor care s-au consacrat anterior lui Dumnezeu strigă la cer şi cer pedeapsă şi iată că pedeapsa este la uşa lor, căci nu mai este acum aproape nicio fiinţă care să implore compasiunea şi iertarea pentru poporul său; nu mai sunt suflete generoase, nu mai există nimeni care să-I ofere Celui Etern sufletul său imaculat drept chezăşie pentru semenii săi.

… Lucifer împreună cu un mare număr de demoni vor veni din infern: ei vor aboli credinţa puţin câte puţin, chiar în preoţi sau călugări, fiinţe care şi-au consacrat viaţa lui Dumnezeu. Demonii îi vor orbi într-o asemenea măsură încât, în lipsa graţiei divine, spiritul diavolesc al îngerilor căzuţi le va pătrunde fiinţa; mai multe curente religioase îşi vor pierde în întregime credinţa şi vor duce la pierzanie multe suflete. Cărţile rele vor împânzi Pământul şi spiritele tenebrelor vor răspândi peste tot nepăsarea pentru tot ceea ce înseamnă slujirea lui Dumnezeu. Ele vor avea un foarte mare impact asupra naturii, vor exista chiar aşa-zise biserici puse în slujba acestor spirite. Unele persoane, chiar şi preoţi, vor fi purtate dintr-un loc în altul de către aceste spirite rele, ele nemaifiind ghidate de spiritul dumnezeiesc al Evangheliei, care este spiritul umilinţei, al milosteniei şi al râvnei pentru slava lui Dumnezeu…

Tot felul de aşa-zise minuni se vor produce peste tot, pentru că adevărata credinţă s-a stins şi pentru că o lumină înşelătoare şi falsă se revarsă asupra lumii. Nenorocirea îi paşte pe prinţii bisericii, care nu se preocupă decât să adune bogăţii peste bogăţii, să îşi impună autoritatea şi să stăpânească plini de orgoliu. Vicarul Fiului meu va avea mult de suferit, deoarece, pentru o vreme, Biserica va fi supusă unor mari persecuţii; va fi vremea întunericului, Biserica va trece printr-o criză cumplită. Sfânta credinţă în Dumnezeu va fi uitată şi fiecare individ va vrea să se conducă el însuşi şi să fie superior semenilor săi. Vor fi abolite autoritatea civilă şi ecleziastică, ordinea şi dreptatea vor fi călcate în picioare; nu se vor vedea decât crime, ură, gelozie, minciună şi discordie, fără iubirea pentru patrie sau pentru familie.

Guvernele civile vor avea toate aceleaşi intenţii, de a aboli şi de a face să dispară orice principiu religios, pentru a face loc materialismului, ateismului, spiritismului şi tuturor viciilor. În anul 1865, urâciunea pustiirii se va instala în locurile sfinte. În mănăstiri, florile Bisericii vor putrezi şi Demonul se va face rege al sufletelor. Cei care sunt în fruntea comunităţilor monastice să fie preveniţi şi să aibă grijă pe cine primesc în obşte, pentru că Demonul îşi va folosi întreaga sa abilitate malefică pentru a introduce în ordinele religioase persoane care s-au dedat păcatului, căci haosul şi atracţia faţă de plăcerile carnale vor fi răspândite pe întregul pământ.

Roma îşi va pierde credinţa şi va deveni sălaşul Anticristului. Demonii aerului împreună cu Anticristul vor face mari minuni pe pământ şi în văzduh, iar oamenii vor deveni tot mai perverşi.

Revenind la timpurile noastre, s-a scris în presă că, în ziua în care a fost făcut public anunţul privind demisia lui Benedict al XVI-lea, o furtună s-a dezlănţuit asupra Romei şi fulgerele au lovit de trei ori crucea ce se află în vârful Domului Sfântul Petru, amintind în mod simbolic de lepădarea lui Petru, care a fost făcută de trei ori înainte de primul cântat al cocoşului. Mulţi au văzut în acest eveniment extrem de rar o manifestare a Voinţei divine, gândindu-se că în simbolismul universal, fulgerele sunt însemnul puterii dumnezeieşti şi expresii ale mâniei lui Dumnezeu, care se manifestă atunci când fărădelegea îşi face cuib în sufletele oamenilor şi trebuie pedepsită.

Succesiunea papilor este deja cunoscută de mai bine de 1000 de ani, prin profeţia sfântului Malachia

După anunţarea acestei „demisii“ de pomină, atenţia multor comentatori şi analişti s-a concentrat asupra profeţiei în 111 versete pe care Sfântul Malachia (1094-1148) a făcut-o cu privire la succesiunea papilor.

A 111-a şi ultima sentinţă este „De Gloria Olivae“ („Gloria măslinului”) şi se referă la papa Benedict al XVI-lea. Putem să vedem aici o aluzie la asocierea fostului papă cu poporul evreu, al cărui simbol este ramura de măslin. Conform criteriilor iudaismului, Joseph Ratzinger este evreu, căci bunica sa pe linie maternă, Elisabeth Tauber, era evreică.

Urmează apoi un paragraf care anunţă persecutarea Bisericii sub domnia lui Petru Romanul şi distrugerea Romei, urmate de Judecata de Apoi:

In persecutione extrema sacrae romanae ecclesiae sedebit Petrus romanus, qui pascet oves in multis tribulationibus; quibus transactis, civitas septi-collis diruetor; et judex tremendus judicabit populum suum.“ [„În timpul ultimei persecuţii la care va fi supusă Sfânta Biserică Romano-Catolică, ea va fi condusă de Petru Romanul. El va păstori turma credincioşilor în vâltoarea a numeroase frământări, care vor culmina cu distrugerea cetăţii celor şapte coline (Roma), iar apoi Judecătorul cel de temut îşi va judeca poporul.“]

Să fie, oare, Petru Romanul cel de-al 112-lea şi ultimul papă al Bisericii Romane? Sfântul Malachia a considerat, oare, că după cel de-al 111-lea papă nu mai poate fi vorba despre vreun papă autentic? Să i se fi revelat, oare, profetului sfânt că cei ce îi vor urma celui de-al 111-lea Suveran Pontif nu vor avea o putere reală, ci vor fi doar nişte indivizi manipulaţi ca nişte păpuşi de cârpă?

Pe 13 martie 2013 a fost ales un nou papă: Jorge Mario Bergoglio. Numele lui de papă este Francisc, prin identificarea cu Sfântul Francisc din Assisi, despre care unii analişti au remarcat că se numea în realitate Giovanni Di Pietro Bernardone. Aceasta i-a făcut pe mulţi să speculeze că Jorge Mario Bergoglio este de fapt Petru Romanul… Fie că această conexiune are temei, fie că nu, Jorge Mario Bergoglio este de două ori „roman“.  În primul rând, este italian prin naştere, deci implicit „roman“. În al doilea rând, pentru prima dată în istorie, papa este un iezuit. Ordinul iezuiţilor, fondat acum 400 de ani, este un veritabil stat în stat, cu capitala la… Roma. Astfel, Bergoglio este pentru a doua oară „roman“. În orice caz, Francisc I este în mod direct subordonat superiorului Ordinului iezuit, care este supranumit, de altfel, „papa cel negru“, şi destui analişti cred că este mai mult decât posibil ca Francisc I să fie în realitate un „om de paie“ al acestuia.

Însă de ce a fost ales ca papă un bărbat de 76 de ani? Se presupune că de la Ioan Paul al II-lea încoace, aşa-zişii „iluminaţi“ nu mai vor să aibă de a face cu un papă care să rămână prea mult timp în post. Chiar şi cei mai fideli argaţi ai preaputernicilor plutocraţi ai zilei se pot lăsa acaparaţi de beţia puterii şi pot uita „cine este cu adevărat şeful“.

Să mai adăugăm că 28 februarie, ziua plecării efective a lui Benedict al XVI-lea şi ultima zi a calendarului roman, este de asemenea ziua sfântului Roman, ca o nouă coincidenţă semnificativă ce ne invită la recitirea profeţiei papilor. Aşadar, aceasta ar putea fi o nouă sincronicitate, un semn că Petru Romanul este printre noi chiar acum. Concentrarea de evenimente spectaculoase, demne de un film catastrofic, din cursul lunii februarie 2013 este într-un anume sens revelatoare şi ne atrage atenţia asupra posibilităţii unei intervenţii ascunse din afara Bisericii Catolice. De fapt, clica lipsită de Dumnezeu a celor care trag din umbră sforile la nivel mondial în politică, economie şi religie acordă o foarte mare importanţă simbolismului şi momentelor alese pentru diferite acţiuni, care le servesc cel mai adesea drept puncte de ancorare în realitate şi drept instrumente pentru inducerea anumitor influenţe malefice.

Una dintre soluţiile salvatoare în această situaţie ar fi să învăţăm să ne trăim credinţa în Dumnezeu şi religiozitatea fără habotnicie, fără fanatism, dar şi fără credulitate. Este limpede că pentru a fi fericiţi în această lume avem nevoie nu de societăţi secrete tenebroase şi de comploturi murdare muşamalizate timp de secole, ci de comuniunea cu îngerii şi cu Împărăţia Cerurilor, de iubirea dumnezeiască, pe care să o revărsăm cu toţii din plin prin fiinţa nostră asupra semenilor şi de fapte benefice şi divin integrate pentru binele nostru şi al întregii omeniri. Nicio instituţie, oricât de bine organizată şi oricât de bine ancorată în nişte dogme religioase, nu poate înlocui iubirea aproapelui şi credinţa profundă în Dumnezeu şi nu se poate substitui, sub nicio formă şi sub niciun pretext, Adevărului Ultim Divin.

articol preluat de pe site-ul www.yogaesoteric.net



Tags : , , , , , , , , , , , , , ,