Posts Tagged ‘romania

Stai acasă…că are sistemul grijă de tine!

Când o să iesi, jobul tău o să fie plecat. Lasă…

Când o să ieși, o să concurezi pentru posturile rămase cu roboți și cu AI. Ce farsă!

Până o să ieși, totul va fi online și digital. Cu excepția ta. O altă rasă.

Fără un loc de muncă și cu o rată la bancă pe 30 de ani n-o să mai ai nicio casă.

Ascultă divele cretine de la Hollywood și fotbaliștii imbecili. Îți cântă să stai acasă, din vile cât blocul tău, cu o mare terasă.

Și tu și starurile vă permiteți să stați chiar foarte mult timp în casă.

Ți-o zic marile firme, prin reclame TV. După ce trece gripa, și tu și corporațiile veți fi salvați, cu sume uriașe, de către stat. Sunteți „prea mari să cădeți“. Deși am impresia că totuși, o parte o să cadă. Și își va lua și plasă.

Ți-o repetă, pe post, prezentatori de știri milionari, de la trusturi controlate de miliardari. Lasă, ce mai contează…

Ia-ți informațiile doar din surse oficiale. De la TV și din ziarele de prestigiu. Care ți-au zis, în 2003, că Saddam are arme de distrugere în masă. Armele n-au existat, milioane de oameni au murit, dar nu ți-a păsat. Acum chiar nu-ți mai pasă.

Ascultă-i doar pe jurnaliștii și pe analiștii serioși. În 2008 te-au îndemnat să strângi cureaua și să salvezi băncile ce au provocat dezastrul. Dar în loc de joburi pentru oameni, investițiile au mers în roboți și dezvoltarea AI. Pe banii tăi, bancherii și corporațiile și-au umflat propriile acțiuni. În timp, ei au luat bonusurile, tu ai încasat austeritatea. Se vede, doar unii au avut clasă.

Uită-te non-stop la TV să vezi cum apar noi cazuri de COVID-19 și tot mai mulți morți. Nu verifica cifrele. Să nu observi cumva că se pot manipula. Și să afli cum pot fi influențate anumite procente, dacă faci teste doar la un număr mic de oameni, în timp ce moșii grav bolnavi sucombează.

Ai încredere în cei care apar la TV. Au tot interesul să-ți explice rațional situația. Și nu să-ți inducă panica. Nu te intreba de ce, în ultimele războaie, ziarele și televiziunile nu aveau voie să publice imagini cu morții din propria tabără. Sau să prezinte cifrele. Iar tu vezi camioane militare și cortegii cu sicrie. Pe nepusă masă.

Nu citi prostii pe internet, că va trebui să gândești. Uită-te la TV. Acolo totul e clar. E o metastază.

Trebuie să învingi coronavirusul. Nu verifica detaliile. Te-ar afecta prea mult să afli că în fiecare an, global, sunt infectați de gripa obișnuită un miliard de oameni. Și mor între 350.000 și 650.000. Nu te întreba de ce n-ai știut cifrele astea și de ce acum numeri decesele septuagenarilor pe burtierele TV. Și te întrebi: oare e „groasă“?

Ești în „război“ și te confrunți cu un „inamic invizibil“. Înainte te-a speriat teroristul invizibil, într-un viitor apropiat, copiii tăi o să se lupte cu extraterestrul invizibil. Să fie invizibili, că de dușmani, îți garantez, n-o să duci lipsă.

Somn ușor și vise plăcute. ‼️‼️‼️Când o să te trezești, o să vezi că n-a fost chiar așa de rău.‼️‼️‼️‼️ Vei fi și vaccinat, și cu un cip în mână.‼️‼️‼️‼️ Bine că ai scăpat de gripă.”‼️‼️‼️‼️‼️
Welcome to Hunger Games! “. Winston Smith – Big Brother

Text preluat de pe internet!

Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Mesajul cutremurător al unui fost șef de serviciu secret din România: „Noi, toți cei care am domnit în ultimii 30 de ani, suntem principalii vinovați de dezastrul abătut asupra României!”

            ROexit – necesitate sau nebunie? Noi, toți cei care am domnit în ultimii 30 […]

ROexit – necesitate sau nebunie?

Noi, toți cei care am domnit în ultimii 30 de ani, suntem principalii vinovați de dezastrul abătut asupra României! Suntem vinovați de distrugerea economiei naționale, de falimentarea industriei, agriculturii, cercetării, învățământului, sănătății, securității naționale, culturii, sportului, a tuturor domeniilor vieții sociale. Nu aduc aceste acuzații pentru a câștiga simpatia voastră și chiar dacă o câștig, la ce îmi folosește, nu doresc nici să candidez și nici să acced în funcții publice, ci o fac pentru că această este realitatea, o fac cu convingerea că doar așa ne putem spăla cât de cât conștiință pentru răul pe care l-am făcut cetățenilor acestei țări!

Poate vă puneți întrebarea de ce mă fac și eu vinovat? Este adevărat, nu am condus guverne, nici nu am făcut parte din ele, n-am condus parlamente și nu am fost niciodată membru al lor, am fost șeful unei structuri cu atribuții în domeniul siguranței naționale, într-o zonă relativ restrânsă a tablei de șah imense pe care o reprezintă aceasta.

Sunt vinovat pentru lipsă mea de înțelegere și de orientare în acea perioadă, pentru faptul că m-am transformat într-un susținător fervent al intrării României în UE și în NATO, pentru că nu mi-am folosit puterea de influența personală pe care am avut-o în raport cu factorii de decizie politică și administrativă, că nu am făcut demersurile necesare pentru a stopa acest proces, atunci când mi-am dat seamă că este păgubos pentru țara noastră, pentru poporul român. Am considerat că este deja tardiv, că, oricât de mult aș încerca, n-am să reușesc să-l opresc, creând din aceste argumente scuză în spatele căreia m-am așezat și am stat comod.

Când mi-am dat seamă de dimensiunea găunoasă a accederii în structurile euroatlantice? Atunci când am văzut că partenerii noștri din UE și NATO au transformat-o într-un TROC, adică, mai pe înțelesul tuturor: „VOI ne dați nouă TOTUL, iar NOI, în schimb, nu va dăm NIMIC”. Și așa au și făcut! Ne-au luat totul, iar ce nu le-a trebuit, ne-au obligat să distrugem, ca să nu le facă concurență.

Ne-au luat fabricile, uzinele, băncile, terenurile cele mai productive, pădurile, aurul și multe altele mai prețiose ca el, gazele naturale, energia electrică, apele, oxigenul, hotelurile, stațiunile turistice, tradițiile și le-au adus pe ale lor, ne-au luat produsele naturale și de calitate și ne-au trimis rebuturile pe care nu le consumă, fiind periculoase pentru sănătate.

Ne-au dat în schimb doar promisiuni: că ne vor sprijini să ajungem la nivelul lor, că vom beneficia de ajutor în situații de criză, că ne vor apăra de agresiunea agenților economici puternici din afară UE, că Uniunea și unitatea care o caracterizează vor fi folositoare tuturor. Și v-ați convins cât de folositoare au fost și sunt.

Sub stindardul acestei unități au intrat cu bocancii în viață noastră, ne-au tâlhărit de toate bunurile de preț pe care le-am avut, ne-au organizat viață așa cum au vrut, ne-au arestat, ne-au defăimat, ne-au umilit, ne-au știrbit demnitatea și, nu în ultimul rând, ne-au pus să intrăm în confict cu parteneri cu care aveam relații bune pe toate palierele. Doar asta am primit în urmă trocului cu ei. Vă rog să-mi spuneți doar o singură acțiune semnificativă desfășurată de către cei de la Bruxelles în folosul României. Nu o să găsiți vreuna. Dar o să găsiți destule desfășurate în detrimentul nostru.

Spuneți-mi ce beneficii ne-a adus intrarea în NATO. Unii utopici o să spună că umbrela de securitate, iar eu o să-i întreb care umbrelă, și, că să se convingă, le recomand să lectureze ce afirmă cei mai valoroși strategi americani și anume că trebuie să ne apărăm singuri, că țara lor nu va riscă un conflict militar cu Rusia, pentru noi. Atunci de ce am permis să transformăm colosul de la Răsărit într-un adversar militar? Relațiile cu NATO și cu SUA au fost doar păguboase pentru noi.

Le-am dat tot ce au dorit, la prețuri de nimic, militarii noștri s-au jertfit pentru ei în teatrele de operații militare din zonele în care au creat conflicte, le-am cumpărat cu multe miliarde de dolari tehnica și armamentul învechite, le-am cedat din teritoriul nostru și din suveranitate, și ce am primit în schimb? NIMIC, nici cel puțin ridicarea vizelor. Am obținut totuși ceva, ostilitatea Rusiei, transformarea României în țintă nucleară pentru că am permis trupelor americane să fie dislocate în apropierea granițelor rusești, că am permis să se instaleze scutul antirachetă de la Deveselu. De ce oare Ungaria și Cehia nu au fost de acord? Pentru că cei care i-au condus și îi conduc pun înainte de toate interesele naționale, interesele poporului lor.

Probabil că vă întrebați de ce vin acum cu aceste acuzații? Am să vă răspund cu toată sinceritatea. Acum s-a produs picătură care a umplut paharul. Când am văzut cum se zbat singure, cu dezastrul abătut asupra lor, tări cu o poziție mult mai puternică în structurile euroatlantice, în speță Italia și Spania, iar strigătul lor disperat după ajutor i-a lăsat pe cei de la Bruxelles indiferenți, ba, mai mult, UE a anunțat că aloca Franței și Germaniei câte 300 de miliarde de Euro, iar Italiei și Spaniei, nimic. Cum suntem parteneri egali, când ei primesc sute de miliarde de euro, iar noi doar firimituri. Ne-au dat un miliard, dar nici pe asta întreg și cu condiții.

Ce este mai grav, însă, este faptul că au început să decidă în locul nostru! Vă întrebați de ce nu avem pături suficiențe în spitale pentru cei bolnavi? Ce au făcut toate guvernele care s-au succedat la cârmă țării până acum în această direcție? Oricum nu le-a interesat, dar și dacă vroiau să facă ceva nu aveau voie. Ne-a interzis UE să mai construim spitale de stat. Da, au dat o Directiva prin care ne-au interzis, așa cum au făcut-o și în alte multe domenii, așa cum ne-au plafonat producția la multe bunuri, inclusiv a celor de consum. Ne-au osândit la moarte, ne-au interzis dreptul de a beneficia de tratamentul medical cuvenit, tratament care pe mulți dintre cei care s-au prăpădit, i-ar fi salvat.

Și atunci, îmi pun firesca întrebare: mai este bine să rămânem în aceste structuri sau nu?

Îi lăsăm în continuare să ne prăduiască și să ne umilească sau le spunem să plece acasă. Vreți să îi purtăm în continuare pe umerii noștri, să le înghițim toate jignirile pe care ni le aduc sau le spunem să-și ia cu ei și impertinentul de ambasador, Excelentă-Sa Prostan Zuckerman? Va las pe voi să analizați și să decideți, indiferent de ceea ce am scris eu. Ceea ce gândesc și simt eu este mai puțin important. Important este ceea ce gândiți și simțiți voi!!!

Dumnezeu să ne ferească de prieteni și parteneri, că de dușmani ne apărăm singuri!

Gen. Dumitru ILIESCU, fost director al Serviciului de Protecţie şi Pază – SPP       (7 mai 1990 – 21 noiembrie 1996)

Sursa:  AICI

 

Tags : , , , , , , , , , ,

Noua Ordine Mondială și Noua Societate

Lăcomia generează imense dezechilibre în această lume. Urmăriți acest documentar pentru a înțelege rațiunea pentru care e nevoie de armată în stradă, pentru a bloca orice dorință de libertate a oamenilor!

Tags : , , , , , , , , , , , , ,

De ce a fost aleasă Italia vârful epidemiei coronavirus în Europa?

Nu vă temeţi. Împreună putem desluşi adevărul, iar acesta ne va face liberi.

Postez acum această scurtă analiză a situaţiei deosebite a Italiei în ansamblul european pentru că orice încercare de a desluşi iţele evenimentelor total ieşite din comun legate de Covid-19 se învârte în jurul ei şi ca o mostră a unei lungi analize pe care voi începe să o postez începând de mâine intitulată:

Nu vă temeţi! Frica vă face sclavi! Sclavii celor care au regizat spectacolul macabru al Covid-19, o viroză în ambalaj de apocalipsă. – Pandemia, o scurtătură către statul sclavagist mondial (I)

Situaţia Italiei pare, la o privire superficială, ghidonată de avalanşa neîntreruptă de ştiri apocaliptice,a contrazice varianta pandemiei pretext pentru scopuri obscure îndreptate împotriva fiinţei şi societăţii umane.

Această impresie provine deci din faptul că nu se discută ştiinţific şi nu sunt luaţi în calcul câţiva factori specifici Italiei, plus, probabil, folosirea ei ca diversiune pentru a contrazice analizele care descifrează planificarea/folosirea pandemiei în scopul unei resetări mondiale încheiate cu instaurarea deplină a noii ordini mondiale. Iată, dincolo de totala nepregătire a autorităţilor, deşi epidemia începuse în China de peste două luni, de neglijenţa lor criminală, de nepăsarea lor, toate, posibil, premeditate, asemenea celor din toate celelalte state, câţiva dintre aceşti factori.
În ceea ce priveşte situaţia din Spania şi Franţa, rata de mortalitate de aici a crescut, odată cu răspândirea virusului în Italia.

Un anume specific genetic

Un studiu făcut pe întreaga Europă privind mortalitatea în gripa spaniolă din 1918-1920, pe care îl găsiţi pe saitul Institutului naţional de sănătate al SUA, arată o masivă depăşire a mortalităţii tuturor statelor de către Italia, iar a mortalităţii de referinţă preconizate pentru ea cu 227.238 de decese.

Tabelul 1

Mortalitatea în exces în 14 state europene

Country Pandemic period Cumulative excess deaths n(%)* Expected mortality
Start End
Finland 1/1918 6/1919** 24771 (+33) 74667
England and Wales 10/1918 4/1919 153152 (+55) 280507
Scotland 10/1918 4/1919 20879 (+57) 36699
Denmark 10/1918 4/1919** 10650 (+58) 18465
Norway 9/1918 5/1919 14465 (+65) 22091
France 8/1918 4/1919 237509 (+66) 360686
Switzerland 7/1918 6/1919** 29995 (+69) 43536
Germany 3/1918 1/1919** 426574 (+73) 581243
Sweden 9/1918 5/1919 38453 (+74) 51849
The Netherlands 10/1918 5/1919 41337 (+84) 49066
Spain 6/1918 2/1919** 252121 (+87) 290531
Portugal 3/1918 6/1919 135600 (+102) 133039
Bulgaria 3/1918 1/1919 51156 (+102) 50015
Italy 8/1918 2/1919 544288 (+172%) 317350
Total 14 state 1980950 (+86%) 2309744
*Reprezintă mortalitatea în exces calculată pe baza mortalităţii de referință preconizate.

Îmbătrânirea populaţiei

Italia are a doua cea mai bătrână populaţie la nivel mondial. În 2019 speranţa de viaţă a ajuns la 83 de ani. Jumătate din populaţie este de peste 50 de ani. 90 % dintre decesele italiene provocate de covid-19 sunt ale unor persoane de peste 70 de ani, şi posesoare cel puţin unei maladii pre-existente.

Detalii specifice ale comportamentului social

O caracteristică specifică italienilor este deosebita lor efuziune publică, manifestarea foarte vie a simpatiei, afecţiunii lor pentru cei cu care se întâlnesc comportamentul lor cu multe îmbrățișări, sărutări, atât la momentul întâlnirii cât și pe parcursul petrecerii timpului împreună.
Indisciplina, agitaţia, caracterul rebel , nesocotirea legilor şi/sau ocolirea lor.

Vieţuirea în comun a tinerilor cu cei în vârstă, sau întâlnirea în activităţi comune zilnice

Chiar fără o activitate economică, mulţi tineri italieni trăiesc împreună cu familiile lor împreună cu persoane mai vârstnice. Dar o caracteristică specială a Italiei sunt extrem de răspânditele mici afaceri familiale: turism, meșteșuguri, industria auto, textile, electrice, agricultură, echipament industrial şi pentru birou și multe alte tipuri de afaceri de nivel mic şi mic spre mediu.

Conform Encyclopaedia Britannica, firmele cu mai puţin de 50 de angajaţi reprezintă peste jumătate din numărul total de firme din Italia. Tot acest sector este în aceste zile pus literalmente la pământ.

Campania agresivă de vaccinare anti-polio din ianuarie 2020. Iată un comentariu detaliat despre aceasta şi despre pericolele vaccinării pe care l-am primit pe net, dar ale cărui informaţii le-am verificat:

  1. Italia a adoptat legea vaccinării obligatorii în martie 2019. În ianuarie 2020 a avut loc o campanie agresivă de vaccinare contra meningitei, care a adus peste 34.000 persoane la centrele de vaccinare din Lombardia, Brescia, Bergamo. În această campanie din ianuarie au fost vaccinați peste 70% dintre cetățenii regiunii Lombardiei, Bergamo și Brescia, zona Basso Sebino și Grumello. …
    Articol despre campania din ianuarie: https://tinyurl.com/ssbq6sv
  2. Se știe că vaccinurile pot fi contaminate cu mycoplasmă, HIV, sifilis, hepatită B și C, pestivirusuri, țesut bacteriofag din creierul cobailor, virus SV40 care provoacă cancer, circovirus porcin, endotoxine, ciuperci, virusuri spumoase de origine simiană, nanoparticule de mai multe metale, substanțe care scad fertilitatea hCG. De ce nu ar putea fi contaminate și cu COVID-19? Articol cu studii despre contaminarea vaccinurilor: https://tinyurl.com/w5wt9kv
  3. COVID-19 se transmite doar de la om la om și are perioada de incubare 3-4 săptămâni, care a fost exact perioada de la terminarea campaniei de vaccinare din Lombardia din ianuarie până la izbucnirea cazurilor de coronavirus exact în aceeași zonă care a și devenit ulterior focarul european. Știm că persoanele vaccinate sunt primele purtătoare de virusuri, fiind contagioase și punând în pericol sănătatea celor nevaccinate. Articol cu studii: https://tinyurl.com/tlpjt8r
  4. Mai știm că vaccinarea antigripală pentru care, tot în Italia, se făcuseră campanii insistente în ultima perioadă, sporește riscul contractării altor virusuri (între care Covid-19), fenomen cunoscut ca interferența virusurilor. Iată mai jos concluzia studiului semnat de Greg G. Wolf „Vaccinarea antigripală și interferența virusurilor respiratorii asupra personalului armatei SUA în sezonul gripal 2017-2018”.

Concluzii: Examinarea interferenței virale a virusurilor respiratorii specifice a arătat rezultate mixte. Datele de laborator din studiul nostru au arătat șanse crescute de îmbolnăvire cu coronavirus și metapneumovirus uman la persoanele vaccinate antigripal. Pe de altă parte, la aceiași vaccinați s-a remarcat o protecție semnificativă, în afara virusurilor gripale, la parainfluenţa sau RSV.
Link către studiul complet care poate fi descărcat: https://tinyurl.com/st4q43x

Pedepsirea Italiei cu o tulpină de virus foarte agresivă, comparabilă cu cele din China şi Iran? Selectivitate geografică întâmplătoare sau intenţionată?

În statele de sub controlul mafiei globaliste şi braţelor ei militare SUA-NATO, se manifestă tulpini, poate mai contagioase, dar mult mai puţin letale decât cele din China şi Iran. Dacă referitor la primele două ţări lucrurile sunt clare în ceea ce priveşte cine nu le iubeşte şi de ce, întrebarea firească ar fi ce caută Italia aici, în mod normal, un vasal credincios al mafiei bancare globaliste.

Pentru a răspunde trebuie să luăm în calcul trei posibile variante privind declanşarea pandemiei.

1 – Declanşare aleatorie,

2 – aleatorie, dar folosită conform unui scenariu deja pregătit pentru o astfel de situaţie, sau

3 – intenţionată, premeditată, planificată.

În cazul 1, am avea apariţia întâmplătoarea a pandemiei şi doar multă incompetenţă, prostie, corupţie a autorităţilor statale şi internaţionale, ceea ce nu e o excepţie, după cum vedem şi în România.

Totuşi pare destul de forţată această posibilitate ca în cea mai predispusă ţară din Europa la răspândirea locală a bolii, după cum am arătat mai sus, să ajungă şi una dintre tulpinile cele mai agresive, şi cum tot comportamentul anterior şi din timpul pandemiei al liderilor politidci occidentali ne îndrumă către o singură concluzie, aceasta nu poate fi decât că Italiei, pe parcurs, sau din start i s-a pregătit ceva.

Un prim motiv pentru lovirea ei ar fi că, pentru ca tot ceea ce se spune şi face să pară a fi cu adevărat absolut necesar din grijă pentru mase, deci real, era nevoie ca şi în Vest să existe un caz disperat, asemănător Chinei şi Iranului. Altfel, caracterul intenţionat al acestei pandemii, sau măcar mobilul ascuns al măsurilor fără precedent, aplicate pe o evoluţie întâmplătoare, ar fi foat foarte uşor de dedus. Iar Italia era pionul ideal.

Un al doilea ar fi folosirea Italiei pe post de bau-bau pentru supunerea populaţiei europene şi chiar internaţionale faţă de aberantele măsuri de distrugere luate, într-un concert perfect acordat, de toate guvernele.
Ceea ce se întâmpla în China a trezit curiozitatea, poate puţină îngrijorare, dar nicidecum spaima, panica, teroarea. Căci China era departe. Dar Italia… Italia e aici lângă noi, între noi, de-a noastră. Ceea ce se întâmplă acolo poate fi şi în restul Europei – chiar dacă, de exemplu, în România şi nu numai, avem o tulpină extrem de sfioasă. Şi uite aşa avem ceea ce ne trebuie pentru a instaura, din motive medicale, dictatura! Evident, cele două motivaţii pot funcţiona împreună, ceea ce, se pare, şi fac cu succes.

Încheierea Memorandumului de parteneriat cu China pentru giganticul proiect chinezesc „Belt and Road Initiative”.

Relaţiile strânse cu Rusia.

Sfidarea mafiei globaliste şi a UE prin blocarea de către Salvini a planului de invazie a Europei cu migratorii afro-asiatici – refuzul primirii vaselor cu migratori în porturile italiene.

Sfidarea UE, mai precis a Germaniei, de către Salvini în problema bugetului.
Şi, pe această logică, poate tot neîntâmplător, epicentrul italian este în Lombardia, regiunea forte a Ligii Nordului, partidul condus de acesta.

Un argument în plus în acest sens ar fi şi refuzul categoric al UE/Germaniei de a ajuta Italia, astfel că cea care a adus 30 de tone de materiale medicale a fost China. Iar de mâine i se alătură Rusia.

„În conformitate cu instrucțiunile ministrului apărării al Federației Ruse, generalul armatei, Serghei Shoigu, Forțele aeronautice rusești au finalizat crearea grupului de aviație necesar pentru livrarea de forțe și echipamente ale Ministerului Apărării rus alocat pentru a ajuta Italia în lupta împotriva coronavirusului – se menţionează în comunicatul ministerului.

Aţi auzit despre ceva ajutoare dinspre Occident?

În final, aş putea accepta şi încurcarea flacoanelor cu spray de către agenţii din teren. În acest caz ar trebui să urmărim ce stat pe care nu-l iubește SUA, are o situaţie mai bună decât ar merita.

Și pentru completări, alte date și interpretări intrați și aici: https://dumitruluinae.ro/2020/03/21/calcule-de-plictiseala/

Nu vă temeţi. Împreună putem desluşi adevărul, iar acesta ne va face liberi.

Sursa: AICI

Flag Counter



Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

O altă perspectivă asupra perioadei prin care trecem!




Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

«Obiectivul educației moderne este de a șterge resturile oricărei identități culturale sau istorice care ar putea să se lipească de studenții noștri»

Patrick J. Deneen este un profesor de științe politice care a predat la diverse universități americane de prim rang. Eseul care urmează a fost publicat în 2016 și sintetizează drama umană și civilizațională observată de acest dascăl la elevii săi. Cea mai bogată generație tânără din istorie, cea care va forma elitele și conducerea Americii viitoare, este și cea mai oarbă generație. Această orbire tragică nu este o scăpare, sau o alegere conștientă, ci provine din amnezia inculcată intenționat de către sistemul educațional, pe parcursul deceniilor recente. Cum se spune în cercurile programatorilor de software: „it’s not a bug, it’s a feature” („nu este o eroare, este o caracteristică”).


Patrick J. Deneen

Cum și-a pierdut o generație cultura comună

Studenții mei nu știu nimic. Ei sunt extrem de drăguți, agreabili, demni de încredere, în general onești, bine intenționați și cât se poate de cuviincioși. Dar creierul lor este în mare parte gol, lipsit de cunoștințe substanțiale care ar putea fi rodul unei educații moștenite sau un dar al generației anterioare. Ei sunt culminarea civilizației occidentale, o civilizație care a uitat aproape totul despre sine și care, în consecință, a ajuns la o indiferență aproape perfectă față de propria sa cultură.

Este greu să fii admis la universitățile unde am predat – Princeton, Georgetown și acum Notre Dame. Studenții de la aceste instituții au făcut ceea ce li s-a cerut: se pricep foarte bine să treacă un examen, știu exact ce este necesar pentru a obține nota maximă la fiecare materie (ceea ce înseamnă că rar devin pasionați de un subiect anume) și își construiesc CV-uri superbe. Ei sunt respectuoși și cordiali față de cei mai în vârstă, deși ușor indolenți și uneori chiar bădărani față de colegii lor. Ei respectă diversitatea (fără a avea nici cea mai mică idee despre ce este diversitatea) și sunt experți în arta de a nu judeca pe nimeni (cel puțin în public). Ei sunt crema generației lor, stăpânii universului, generația în așteptare care va conduce America și lumea.

Dar puneți-le câteva întrebări elementare despre civilizația pe care o vor moșteni și fiți pregătiți pentru priviri evazive sau chiar cuprinse de panică. Cine a luptat în războiul peloponesiac? Cine l-a învățat pe Platon și pe cine a școlit Platon? Cum a murit Socrate? Ridicați mâna dacă ați citit atât Iliada, cât și OdiseeaPovestirile din CanterburyParadisul pierdutInfernul?

Cine a fost Saul din Tarsus? Care au fost cele 95 de teze, cine le-a scris și care a fost efectul lor? De ce contează Magna Carta? Cum și unde a murit Thomas Becket? Cine a fost Guy Fawkes și de ce este o zi numită după el? Ce a spus Lincoln în al doilea discurs inaugural? În primul? Dar în al treilea discurs inaugural? Care sunt documentele federaliste?

Unii studenți, cel mai des datorită unei alegeri norocoase a materiilor pe care le-au studiat sau datorită unui profesor excentric de modă veche, ar putea cunoaște câteva dintre răspunsuri. Dar majoritatea studenților nu au fost educați să le cunoască. În cel mai bun caz au cunoștințe accidentale, dar în rest sunt stăpâni pe o ignoranță sistematică. Nu este „vina” lor faptul că posedă o ignoranță generalizată a istoriei, civilizației, politicii, artei și literaturii occidentale și americane. Ei au învățat exact ceea ce le-am cerut noi – să fie ca niște musculițe efemere, vii din întâmplare într-un prezent trecător.

Ignoranța studenților noștri nu este un eșec al sistemului educațional – este încununarea sa. Eforturile mai multor generații de filozofi, reformatori și experți în politici publice – despre care studenții noștri (și cei mai mulți dintre noi) nu știu nimic – s-au combinat pentru a produce o generație de ignoranți. Ignoranța generalizată a studenților noștri nu este un simplu accident sau un rezultat nefericit, dar remediabil dacă angajăm profesori mai buni sau ameliorăm listele de lectură din liceu. Este consecința unui angajament al civilizației noastre de a se sinucide. Sfârșitul istoriei pentru studenții noștri semnalează sfârșitul istoriei pentru Occident.

Lamentații cauzate de ignoranța studenților au fost pronunțate pe parcursul vieții mele, printre mulți alții, de oameni ca E. D. Hirsch, Allan Bloom, Mark Bauerlein și Jay Leno. Dar aceste lamentații au fost împletite cu speranța că un apel la partea noastră angelică (și a lor) ar putea întoarce din drum această tendință (apropos, aceasta este o aluzie la primul discurs inaugural al lui Lincoln). E. D. Hirsch chiar a elaborat un curriculum de autoajutorare, un ghid despre cum să devii educat din punct de vedere cultural insuflat, în tradiția spiritului american pragmatic, cu convingerea conform căreia pierderea facultăților culturale poate fi împiedicată de o listă bună de lectură menționată într-o anexă la materiile de studiu. Ceea ce lipsește în general este recunoașterea faptului că această ignoranță este consecința intenționată a sistemului nostru educațional, un semn al succesului și sănătății sale robuste.

Am căzut în obiceiul nociv și necontestat de a gândi că sistemul nostru educațional este defect, dar de fapt el funcționează perfect. Sistemul nostru educațional urmărește să producă amnezie culturală, lipsă de curiozitate generalizată, agenți liberi situați în afara realităților concret-istorice și obiective educaționale compuse din procese fără conținut și expresii preluate pe nemestecate, cum ar fi „gândirea critică”, „diversitatea”, „modalități de cunoaștere”, „dreptate socială” și „competență culturală”.

Studenții noștri sunt întruparea unui angajament sistemic de a produce indivizi fără trecut pentru care viitorul este o țară străină, nulități lipsite de cultură care pot trăi oriunde și pot efectua orice fel de muncă fără a se interesa despre scopurile sale, instrumente perfecționate pentru un sistem economic care pune preț pe „flexibilitate” (geografică, interpersonală, etică).

A poseda o cultură într-o astfel de lume, o istorie, o moștenire, un angajament față de un anumit loc și anumite persoane, forme specifice de recunoștință și îndatorare (în loc de un angajament generalizat și dezrădăcinat față de „justiția socială”) și un set solid de norme etice și morale care stabilesc limite clare la ceea ce ar fi bine și nu ar fi bine să facem (în afară de a fi „excesiv de critic”) reprezintă un obstacol și un handicap.

Indiferent de specialitate sau cursurile generale de studiu, obiectivul principal al educației moderne este de a șterge resturile oricărei specificități și identități culturale sau istorice care ar putea să se lipească de studenții noștri, de a-i transforma în angajați perfecți pentru economia și organizarea statală modernă, care penalizează atașamentele profunde. Eforturile de promovare a prețuirii „multiculturalismului” au semnalat devotamentul față de eviscerarea oricărei moșteniri culturale, în timp ce actuala poveste a „diversității” semnalează angajamentul ferm pentru omogenizare prin des-culturalizare.

Este necesar să cunoaștem… ce?

Mai presus de toate lecția principală primită de studenți reprezintă scopul adevărat al educației: singura cunoaștere esențială este aceea că ne știm a fi radical autonomi în cadrul unui sistem global atotcuprinzător, legați de un angajament comun de indiferență reciprocă. Angajamentul nostru față de indiferența reciprocă este ceea ce ne leagă împreună ca popor global. Orice rămășiță a unei culturi comune ar interfera cu această primă directivă: o cultură comună ar implica faptul că împărtășim ceva mai dens, o moștenire pe care nu am creat-o noi și un set de angajamente care implică limite și un anumit devotament.

Filozofia și practica antică au lăudat, ca o formă excelentă de guvernare, acea res publica – devotamentul față de aspectele publice, față de aspectele pe care le împărtășim împreună. Noi în schimb am creat prima Res Idiotica din lume – din cuvântul grecesc idiotes, adică „persoană privată”. Sistemul nostru educațional produce unități solipsiste, autonome, al căror unic angajament public este lipsa de angajament față de public, lipsa unei culturi sau istorii comune. Acestea sunt creaturi perfect vidate, receptive și ascultătoare, fără obligații reale sau devotament.

Ei nu vor lupta împotriva nimănui, pentru că așa ceva nu se face, dar ei nu vor lupta în general pentru ceva sau cineva. Ei trăiesc într-un Truman Show permanent, o lume construită ieri care nu este altceva decât un decor pentru solipsismul lor, fără vreo istorie sau traiectorie anume.

Îmi iubesc studenții – fiecare dintre ei, ca orice ființă umană, are un potențial enorm și daruri minunate de oferit lumii. Însă îi deplâng pentru ceea ce le aparține de drept, dar nu le-a fost oferit. În zilele faste le disting setea de cunoaștere și suferința și știu că dorința lor naturală de a afla cine sunt, de unde au venit, încotro ar fi necesar să meargă și cum ar fi bine să trăiască se vor afirma mereu. Dar chiar și în acele zile mai bune nutresc speranța că lumea pe care ei au moștenit-o – o lume fără patrimoniu dobândit prin succesiune, fără trecut, viitor sau afecțiuni profunde – se va nărui și că acest colaps ar putea fi adevăratul început al unei educații reale.

Patrick J. Deneen

Sursa articolului: AICI!

 

Tags : , , , , , , , , , , , ,

De ce nu se schimbă nimic în România?

Există câteva posibile explicaţii pentru faptul că, de 30 de ani, nu se ridică o forţă politică antisistem autentică, oricât de mare ar fi această necesitate.

Explicaţiile sunt grupate pe categorii, începând cu piedicile puse de adversarii eliberării sau create prin degradarea naţiunii, continuând cu erorile promotorilor ei, apoi cu slăbiciunile beneficiarilor ei şi în final cu obstacolele ridicate de condiţia umană.

1. Rezistenţa celor ce vor să ne menţină captivi

  • 1. Piedicile puse de la vârf de găştile care au uzurpat instituţiile statului, paraziţii fiind concurenţi în lupta pentru privilegii, dar uniţi împotriva anticorpilor politici. Puterea mafiei îmbogăţite, care foloseşte prada acaparată de la victime drept capital regenerabil, ca mijloc de câştigare a meciului „democratic” întru evitarea controlului averilor şi confiscării celor ilicite, după o eventuală sentinţă, după o eventuală anchetă, după o eventuală răsturnare de regim.
  • 2. Poziţia retrogradă a păturii funcţionăreşti. Rezistenţa ocupanţilor instituţiilor neepurate şi fagocitate birocratic de nulităţi obediente, paraziţii lucrând contra interesului public: în administraţie, fisc, poliţie etc. Evitarea „lustraţiei” reale aduse la zi, a deparazitării instituţiilor de cei care au participat până azi la distrugerea României. Dacă responsabilii şi beneficiarii Tranziţiei s-ar declara discriminaţi astfel, s-ar impune cercetarea şi judecarea lor, pentru a fi daţi afară penal – ceea ce îi sperie şi mai tare.
  • 3. Lipsa de transparenţă, justificată prin protecţia vieţii private sau a secretelor „clasificate”, care acoperă răufăcătorii. Blocarea accesului la documentele demascatoare, dezorganizarea şi rătăcirea premeditată a arhivelor păzite de… Ministerul de Interne. Accesul privilegiat al uzurpatorilor puterii la informaţii. Pentru supuşi – interdicţii şi spionare. Pentru stăpâni – confidenţialitate … pentru acte de interes public. În numele interesului naţional nu ştim niciodată la timp cum e trădată ţara chiar de cei care „o apără”… de cetăţeni. „Este neapărat necesară cooptarea unor oameni din sistem care au acces la date şi informaţii concrete: Ministerul de Finanţe, Banca Naţională, Curtea de Conturi, DNA etc., şi am unele rezerve că persoane din aceste instituţii, care s-au bucurat de avantajele postului, vor dori să colaboreze cu societatea civilă pentru crearea unei alternative” (Ileana Andersson). Altfel spus, cheile sunt la ei în buzunar.
  • 4. Rezistenţa caracatiţei securisto-comuniste care guvernează din umbră, schimbând doar păpuşile temporare de pe scena politică, îşi termină rolul de etapă. Activitatea antidemocratică şi infracţională a unor Se(cu)RIşti şi atâtor „servicii” parazitare, care în loc să apere interesele colective ale celor de la care le vine salariul (e drept, distribuit de stăpânii momentului) sprijină afacerile criminale şi susţin reţeaua de şantaj reciproc care a paralizat penalizarea infractorilor şi a coordonat privatizarea lagărului (a se vedea cartea lui Marius Oprea – Moştenitorii Securităţii).
  • 5. Farsa luptei dintre ramurile FSN-ului securisto-comunist (USL, PDL şi sateliţi) – care au ocupat tot spectrul politic, pe măsluita axă „dreapta/stânga”. „Rotativa” prin care populaţia sătulă de garnitura n=n-2, relegitimează garnitura n-1=n-3, migraţia electorală facilitând procesul de năpârlire continuă.
  • 6. Infiltrarea, intimidarea, sabotarea, deturnarea şi satelizarea formaţiunilor care s-au jucat de-a opoziţia, compromiţând încrederea în alternativă şi democraţie. Confiscarea sau anihilarea PNŢcd, PNL, PSDR, CDR, AC, PAC etc.
  • 7. Diversiunile de gen PRM, PNG sau PPDD care compromit tocmai revolta pe care pretind a o susţine determinând publicul să nu mai creadă în rezistenţă, după atâtea pseudo-bătălii penibile. Mesajele antisistem fiind astfel banalizate, asociate cu vulgaritatea, gestionate tocmai de cei contra cărora este necesar să se lupte. Revoltaţii fiind captaţi, luaţi sub control, pentru a nu deveni periculoşi.
  • 8. Propagarea ideii că nu poate exista alternativă şi boicotarea încercărilor de a lansa una. Banaliştii care chibiţează continuu meciul între ramurile feseniste şi deplâng efectele Tranziţiei Criminale „nu observă” cauza principală, faptul că alegem continuu „răul mai mic” pentru că nu se ridică o alternativă. Printre motive fiind şi prevederile legale care împiedică creşterea noilor formaţiuni, discriminând independenţii si partidele mici încât să nu se poată ridica alternative eliberatoare, spărgând monopolurile.
  • 9. Inerţia mentalităţilor şi intereselor fesenisto-comuniste larg diseminate. Dorinţa multora de a nu da socoteală pentru ce s-a petrecut în aceşti 30 de ani, de a-şi ascunde crimele, delictele, greşelile sau pasivitatea, de a scăpa de pedeapsă, de a rămâne cu prada, de a fi trataţi cu respect sau a se privi fără jenă în oglindă. Cei care se simt cu musca pe căciulă propovăduiesc pornirea de la zero, uitarea trecutului. Mai ales moştenitorii averilor jefuite, care pretind că nu au legătură cu părinţii lor („autorii” lor – juridic).

2. Deturnarea sau descurajarea prin diversiuni, provocări, farse, falsuri

  • 1. Diversiunea şi teama de diversiune. O nenorocită combinaţie de credulitate și suspiciune – alternând păgubos. După ce i-au crezut pe toţi demagogii, mulţi creduli au trecut la neîncredere oarbă. Ca şi cum nu ar exista discernământ, verificare, observarea activităţii trecute a cuiva, judecarea poziţiilor publice etc. De atâta frică de provocatori, cârtiţe, falsuri – nu se mai încrede nimeni în nimeni. Ar fi altceva dacă activiştii s-ar raporta la programe precise, care nu lasă loc jocului sinuos. Dar liderii demagogi nu fac asta, folosind platforme de maximă „vaguitate”, care nu obligă la nimic si nu permit verificarea promisiunilor.
  • 2. Armata răspândacilor şi postacilor folosiţi pentru intoxicarea mediilor sociale şi împiedicarea înfiripării unei atitudini antisistem coerente nu este înfruntată corespunzător. Fac ce vor acoperitorii cu bruma semnalelor utile. De la grupurile de adolescenţi care vin pe la porţi în campaniile electorale, la marea de pauperi dispuşi la orice pentru un bacşiş sau un mic privilegiu. Inclusiv la a sparge capul cui li se spune. De la cumpărarea alegătorilor cu pixuri, umbrele, ulei etc. şi a susţinătorilor cu privilegii proporţionale cu serviciul, se ajunge firesc la controlul secţiilor de vot şi falsificarea alegerilor.

  • 3. Efectul pervers al nemulţumirii legitime a populaţiei, pe care unii o exploatează întru nostalgie pentru epoca comunistă, ca şi cum nu de acolo se trage actuala nenorocire, nu activiştii şi securiştii au devenit actualii patroni, vânzând ţara. Confuzia este sporită de doctrinarii de serviciu, care ascund faptul că „dreapta” apără teoretic oligarhia roşie, iar stânga… o apără practic. Efect parşiv al confiscării denunţării crimelor regimului „comunist” de către propaganda pentru exploatare capitalistă. Consens între ideologii de toate culorile: să declare că s-au dovedit utopice năzuinţele curate ale comuniştilor români. Dacă s-ar înţelege că a fost vorba de ocupaţie URSS genocidară continuată cu lagăr de muncă, vopsit cu lozinci egalitare, ar fi de rău şi pentru propagandiştii capitalismului sălbatic şi pentru campionii lui de Tranziţie: nomenclatura securisto-comunistă.
  • 4. Deturnarea atenţiei spre piste false, cultivarea teoriilor socio-politice de bodegă/tarabă/compartiment/cancan: trădări imaginare care acoperă pe cele reale, salvarea prin dictatură militară, reinstaurarea comunismului sau a regelui Mihai (şi moştenitoarelor sale) etc.
  • 5. Îndemnurile la compromis, colaborare, consens, cuminţenie, la iertarea călăilor, la evitarea confruntărilor şi chiar la iubirea agresorului, făcute de mentorii de serviciu, de banaliştii politici, de laşii paralizaţi de frica de violenţe, sau de capii bisericii complice – necurăţite de colaboraţionişti, infestate de paraziţi în sutană şi folosită de putere pentru a menţine masele în întuneric.
  • 6. Iluzia „revoluţiei apolitice” miraculoase, care să schimbe brusc natura umană. Cei scârbiţi de circul „politic” cred că el se datorează numai „forţelor răului” concrete nu şi forţei sale generice. Nu observă în istorie cum au fost confiscate răsturnările. Că eliminarea unei caracatiţe strecurată la cârmă nu duce automat la însănătoşirea corpului social. Că înlocuitorul statului poate degenera similar (corporaţiile de-abia aşteaptă). Că a face propagandă împotriva politicianismului este tot politică şi că un nou regim nu poate evita nevoia de program de reorganizare, de metodă pentru a se ajunge la noul regulament, la o nouă fiziologie. Şi că emergenţa are limite, nu numai planificarea.
  • 7. Confuzia dintre instituţii şi persoanele sau grupările care le ocupă (uzurpă), care face ca luptătorii pentru însănătoşirea statului cangrenat de pegră să fie etichetaţi ca „anarhişti”. Iar criticii parazitării structurilor naţionale sunt acuzaţi că „fac rău ţării”, adică anticorpii civici sunt anihilaţi, ca să nu deranjeze dăunătorii. De aceea nu prinde teren nici ideea proceselor „în regres”, prin care statul „comitent” ar putea recupera câte ceva de la „prepuşii” vinovaţi.
  • 8. Falsitatea aşa-zisei „reprezentări”, care a preschimbat democraţia în farsă. Nimic neputând para cumpărarea celor votaţi de cei cu bani mulţi şi interese mari. Aleşii decid invers decât vor alegătorii! E foarte slab promovată democraţia reală, puterea cetăţeanului. Nefolosirea infrastructurilor tele-informaţionale adecvate democraţiei directe: sisteme de vot, de sondaj, de verificare a reprezentării (dacă aleşii votează aşa cum vor cei care i-au mandatat). Absenţa contractului politic şi răspunderii pentru guvernare, care permite orice înşelăciune. Referendumul este folosit rar şi impropriu (nu pentru aspecte ca: privatizarea devastatoare, legea Cojocaru, cedarea resurselor pe nimic străinilor, aderarea la Europa, scut antirachetă și soldaţi în Afganistan şi Irak, Reunificarea, funcţionarea Curții Constituționale, politica fiscală, împrumuturile împovărătoare etc.).
  • 9. Activitatea unor grupuri de interese şi societăţi secrete de tipul masoneriei, care urmăresc dirijarea ocultă a societăţii. Pe lângă asocierea în grupuri care exploatează pe cei care participă la societate ca persoane neînhăitate, funcţionând şi solidarizarea emergentă a celor care au de profitat din întreţinerea unor reguli inechitabile. Conspiraţia implicită a profitorilor solidari vizibilă prin efecte fiind interesată de compromiterea vigilenţei civice, prin răspândirea unor teorii primitive ale complotului.

3. Funcţionarea antijustiţiară a justiţiei

  • 1. Intimidarea criticilor şi denunţurilor împotriva abuzurilor şi „ingineriilor”, prin procese pentru calomnie, defăimare etc. – tehnici de domesticire judiciară care au înlocuit şi în occident represiunea directă şi au amplificat parazitismul juridic. Astfel, ideologia atotputerniciei normelor legale este pusă deasupra vieţii şi a binelui. Are loc prezumarea unei legitimităţi absolute a legalităţii, chiar când e contrazisă de realitate. Nu mai avem acces personal la adevăr. El ar urma să fie stabilit numai la judecătorie, „prin sentinţă rămasă definitivă”. Inclusiv că doi şi cu doi fac trei. Nu întâmplător tocmai la noi nu s-a vorbit de „justiţia de tranziţie” – care ar fi permis curăţirea societăţii, după eliberarea de sub comunişti… dacă aceasta reuşea.
  • 2. Activitatea antijustiţiară a legislativului şi justiţiei criminalizate, în frunte cu Curtea Constituţională, ziduri contra emancipării cetăţenilor, maşinărie antisocială bazată pe formalisme invocate cu rea credinţă şi complicităţi sinistre, care protejează marii infractori şi împiedică pedepsirea vinovaţilor. Prestaţia lamentabilă, incorectă sau delictuală a legiuitorilor, judecătorilor, procurorilor, avocaţilor complici – formaţi de comunism şi Tranziție. Selecţia putredă care formează casta venală a judecătorilor, avocaţilor şi notarilor.

  • 3. Invocarea complice a prescripţiei pentru a scuti criminalii de pedeapsă, deşi se impunea aplicarea suspendărilor, întreruperilor, imprescriptibilităţii. Invocarea dolosivă a non-retroactivităţii, pentru a nu se putea corecta abuzurile şi face dreptate. Auto-amnistierea celor care s-au căţărat deasupra legii folosind-o pentru jaf şi crimă. Folosirea în continuare a experţilor juridici care au acoperit cu legi crimele regimului, dar „nu reuşesc” să conceapă legi corectoare.
  • 4. Faptul că nu a avut loc procesul comunismului şi nici procesul celor care l-au împiedicat după 1989. Prea puţini înţelegând consecinţele asupra prezentului, că modul de formare a oligarhiei şi sărăcire a majorităţii este delictual şi contestabil şi că tocmai de aici poate porni eficace delegitimarea stăpânilor de azi şi răsturnarea lor în numele justiţiei (penale).
  • 5. Faptul că nu a avut loc procesul celor care au deturnat revoluţia din decembrie şi au organizat Contrarevoluţia FSN din 1990. Nulitatea absolută a măsurilor abuzive ale regimului ilicit – care decurge de aici – justificând anularea operaţiunilor doar aparent legale prin care am fost lăsaţi fără ţară (privatizări, lichidări, retrocedări preferenţiale etc.). Deturnarea, satelizarea şi compromiterea grupurilor de „foşti revoluţionari”.

4. Neglijarea şi trădarea intereselor naţionale

  • 1. Determinarea plecării în străinătate, la muncă sau definitivă, a celor care nu au suportat condiţiile ingrate create în România, printre care şi mulţi oameni capabili, muncitori şi cinstiţi. Masivitatea exodului provocat de evoluţia patologică a societăţii româneşti a creat o diaspora ce nu mai are aceeaşi percepţie şi nici aceleaşi interese cu cei rămaşi – care se complac în compromisuri, văduviţi de forţele celor plecaţi – din care puţini se mai consideră în exil. Neglijarea românilor din diaspora, curtaţi numai pentru vot.
  • 2. Compromiterea naţionalismului sănătos şi legitim prin patriotism găunos – promovat de agenţii paraziţilor interni şi internaţionalism păgubos – promovat de agenţii paraziţilor externi. Escamotarea problemei integrării ţiganilor. Deturnarea tensiunilor cu maghiarii. Neînţelegerea reciprocă a ceea ce se petrece de cealaltă parte a Prutului. Îndoctrinare pentru supunere slugarnică la orice Poartă şi competiţie între fanarioţii interni pentru mărirea tributului. Filo-americanism mafiot – deşănţat, în competiţie cu filo-rusism mafiot – subteran. Filo-semitism, acoperit cu legi anacronice anti-antisemite, în timp ce slujirea intereselor altor ţări e tolerată deşi încalcă flagrant codul penal.
  • 3. Renunţarea la independenţa ţării, fără referendum, politica externă fiind privilegiul uzurpatorilor satului, pentru a elimina democraţia şi a proteja oligarhia locală. Aceasta a folosit integrarea în Europa pentru a evita revolta internă (care ar destabiliza Europa) şi pentru a găsi piaţă de desfacere pentru sclavi, exploataţi local sau exportaţi. E mai uşor de furat federal: ce culegi dintr-o ţară prin taxare, distribui căpuşelor din alta şi reciproc. Cetăţenii nu-şi mai decid soarta, nu-şi mai organizează viaţa conform intereselor comunităţii, ci primesc ordine despre cum să trăiască de la Moscova, Washington, Bruxelles sau FMI. Aservirea neocolonialistă servind intereselor altora, până la a forţa participarea păguboasă şi ruşinoasă la confruntări imperiale. În timp ce de reunificare vorbim tot în surdină. Presiunile dinafară fiind făcute de complicii căpuşelor interne, similari şi solidari lor, profitorii externi fiind interesaţi în menţinerea pseudo-reprezentanţilor populaţiei de la care pot obţine ieftin ce vor.
  • 4. Copierea unor forme fără fond din societatea occidentală, impunerea unor formule şi mode inadecvate nevoilor României, preluarea selectivă a ideilor de import – în avantajul păturii parazitare. În schimb, este evitată „integrarea de jos”, contagierea cu ideile civice ale revoltaţilor europeni. Suntem fraţi numai cu bancherii şi politicienii venali de aiurea nu şi cu victimele lor.
  • 5. Afilierea la „internaţionale” partinice prin care se transmit ordine secţiilor din România în schimbul asistenţei politice şi logistice, deturnând politica internă de la rezolvarea optimă a problemelor cetăţii. Aceeași situație producându-se şi prin finanţarea din exterior a asociaţiilor civice satelizate. În schimb, prea puţine legături pe orizontală, cu grupările contestatare din lume.
  • 6. Lipsa de patriotism sau de curaj a conducătorilor armatei, parazitară de decenii, care în loc să sară în apărarea poporului român capturat şi pe dinăuntru a stat cu spatele la realitatea înrobirii sau chiar a protejat regimul ocupant şi Securitatea, în momente cheie. Deşi nu au avut activităţi patriotice în afară de inundaţii şi recoltări, războinicii virtuali îşi arată muşchii doar când umilesc subalterni, ucid iniţiativa CADA, sau emit pretenţii materiale de pe poziţii de forţă.
5. Disfuncţii economico-sociale
  • 1. Jefuirea şi pauperizarea populaţiei (care ar fi fost just să devină proprietara acumulărilor din lagărul comunist, aşa cum propusese Constantin Cojocaru). Tranziţia criminală a constat în distrugerea economiei, întreprinderilor şi agriculturii, vânzări şi privatizări banditeşti, cedarea ieftină a resurselor, devalorizarea monedei şi falimentarea băncilor. Aceste manevre au împiedicat formarea clasei de mijloc, democraţia economică, distribuţia sănătoasă a proprietăţii, creşterea numărului cetăţenilor demni.

  • 2. Mafiotismul financiar-bancar. Colonialismul speculatorilor şi cămătarilor ne-a adus în situaţia de sclavi fără libertate reală şi fără conştiinţa clară a condiţiei de victimă parazitată. Obscuritatea jocului financiar. La noi, puţini explică bine oamenilor schemele de jaf, pun probleme gen „CAFR” (adevăratul bilanţ al statului) sau „odious debt” (anularea datoriilor folosite împotriva poporului pseudo-reprezentat) sau luptă pentru un Audit naţional (cum a făcut-o Constantin Bulibaşa). Creditele împovărătoare fiind chiar lăudate de cei care profită de înşelăciunile financiare prezentate ca salutare.
  • 3. Contagierea cu valorile capitalismului de bişniță sau casino axat pe intermediere rapace sau câştiguri speculative a subţiat stratul celor ce produc şi a diminuat interesul pentru câştigul pe merit. Generaţiile formate în spirit egocentric-mercantil („pragmatic”) sunt greu antrenabile în eforturi solidare, cărora nu le înţeleg rostul. Stratul tot mai gros al celor interpuşi între producători şi consumatori nu are interes pentru promovarea echităţii socio-economice.
  • 4. Distrugerea industriei (care a transformat ţara într-o piaţă de desfacere pentru importuri şi un bazin de forţă de muncă exportabilă ieftin) a subminat forţa muncitorimii, proclamată „clasă conducătoare” în socialism, care executa fără crâcnire ordinele activiştilor, fiind formată întru „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”. Segmentată prin divizarea şi închiderea întreprinderilor mari (în timp ce afară erau la modă fuziunile), compromisă premeditat în 1990 – când a fost folosită contrarevoluţionar, trădată de sindicate, muncitorimea a ieşit de pe harta rezistenţei.
  • 5. Distrugerea ţărănimii, agriculturii, vieţii satului – care a surpat fundaţia sănătoasă a societăţii româneşti. Lăsaţi de izbelişte în faţa televizoarelor, pradă mafiei satului şi a pieţelor, pseudo-reprezentaţi de „ţărănişti cu papion” sau „agrarieni” din nomenclatură, certaţi pentru că sunt auto-suficienţi, întorşi de pe la fabricile închise sau din Europa, ţăranii lipsesc din spaţiul contestaţiei, micşorându-i vigoarea şi legitimitatea.
  • 6. Conflictul de interese între cei care vor cât mai mulţi bani de la stat şi cei care vor să fie taxaţi cât mai puţin, care pune nemilos faţă în faţă cetăţenii, îi împinge dinspre fraternitate spre competiţie. Jefuirea fondurilor de pensii producând tensiuni inevitabile, amplificate de pretenţia unor caste la pensii speciale. Cei care sifonează bugetul nedorind înlocuirea regimului de care profită, deranjându-i numai corupţia… din care nu au personal de câştigat.
  • 7. Absenţa specialiştilor care ar fi fost necesar să formuleze proiecte viabile. Numărul redus al economiştilor, juriştilor, inginerilor, medicilor, managerilor, etc – implicaţi în lupta civică sau într-o revoluţie politică. Ocuparea scenei publice cu „vectori de opinie” fără calificări practice: poeţi, critici literari, actori, fotbalişti, manechine, banalişti etc.
  • 8. Agregarea socio-economică excesivă, cultul centralismului, monopolizării, corporatismului, mondializării contravin organizării vieţii la scară umană (socialitatea locală). Impunerea lui „big is wonderfull” (mare e minunat) (în locul încurajării comunităţilor şi firmelor mici, în care fiecare să se poată împlini) îngreunează şi emergenţa solidarităţii. Reduşi la posturi cvasi-robotice în întreprinderi crescute monstruos, hăituiţi după salarii şi locuri de muncă, însinguraţi în metropole alienante, oamenii se găsesc şi înţeleg tot mai greu, intră tot mai dificil în rezonanţă.
  • 9. Raportul dintre Bucureştiul parazitar şi restul ţării, care împiedică dezvoltarea geografică armonioasă a vieţii economice, sociale, politice, culturale – atrofiază şi spaţiul contestaţiei. Concentrarea monopolistică a oportunităţilor în capitală nu favorizează emergenţa revoltei coerente de peste tot. Provincia a fost lăsată pe mâna baronilor judeţeni. Nu avem o cultură descentralizată a civismului. Huiduim spre personajele centrale la televizor, dar nu luptăm organizat cu mafia locală.

6. Slăbiciunile rezistenţei: inconsecvenţă, dezbinare, dezorganizare, veleitarism, sărăcie

  • 1. Dezamăgirea şi lehamitea produse de înşelarea speranţelor, prin acţiuni eşuate, prost pregătite, rău conduse şi cu prea puţini participanţi. Agitaţiile bicisnice fiind percepute de publicul neiniţiat şi neimplicat ca încercări valide, care ar fi arătat imposibilitatea acţiunilor eficace, evadării din neputinţă. Uzura activiştilor reali care s-au risipit în eforturi sterile luptând în van, în lipsa masei critice necesare, pe care nu au putut s-o agrege. Plătind şi faptul că nu s-au ocupat cu pregătirea schimbului, nu au ştiut să predea ştafeta.
  • 2. Absenţa unor lideri şi candidaţi cu calităţi multiple (cinstiţi, inteligenţi, culţi, muncitori, curajoşi, clari, consecvenţi, solidari etc.), a unor vârfuri care să combată decadenţa pe fundalul falsei scări de valori creată de comunism şi de Tranziţie. Promovarea cultului unor „personalităţi” care nu fac nimic pentru nimeni. Uitarea celor care au plătit un tribut greu în interesul comunităţii (a se vedea singurătatea adevăraţilor rezistenţi anticomunişti sau a eroilor ca Nemeş, Chesaru, Gavrilescu, Costinaş etc.). Ura mediocrilor faţă de cei care s-au ridicat mai sus, a victimelor umilite împotriva celor demne.
  • 3. Dorinţa liderilor micilor formaţiuni care se iţesc ca ciupercile (apar iute şi cresc puţin) de a rămâne „fruntaşi la sat”. În loc să facă apel la implicarea valorilor, ei le evită, ca să nu fie puşi în umbră. Pretind „poziţii” pe liste atunci când negociază parteneriate, trădând prin asta nu numai lipsa de realism (împart cioara de pe gard, îmbătaţi de propriile teorii şi iluzii) dar mai ales că nu sunt mânaţi în primul rând de interesul ţării.
  • 4. Intoleranţa endemică faţă de interese, opinii, obiective – diferite de cele proprii. Alergarea după un consens total – neavenit și iluzoriu. Intransigenţa fanatică, obtuză. Incapacitatea de a face compromisuri mici pentru cauze mari, dublată cu obiceiul de a face compromisuri mari pentru cauze mici.
  • 5. Exploatarea diferenţelor legitime de interese, viziuni şi ţeluri dintre nemulţumiţi. Învrăjbirea categoriilor care ar fi indicat să se sprijine în clădirea unei societăţi sănătoase. Lupta între „noi muncim, nu gândim” si „noi gândim, nu muncim” – în locul preţuirii complementarităţii sociale, respectului reciproc dintre cei ce muncesc mai mult fizic, sau intelectual. Dispreţul „elitelor” pentru cei ce fac pâinea cu greu. Pizma oamenilor simpli pentru cei ce câştigă pâinea uşor. În loc să se lupte pentru emancipare civică, prin răspândirea înţelepciunii, se face propagandă pentru tirania „elitelor bune” ca reacţie la faptul că poporul dezeducat poartă vaporul unde vor manipulatorii săi.
  • 6. „Lipsa unui nucleu care sa deceleze în raport de condițiile reale socio-economice o linie directoare bine fundamentată și apoi coalizarea și cristalizarea unei elite de un bun nivel profesional civic și moral pentru concretizarea unor programe gata să fie implementate la momentul oportun (fortuit sau creat).” (Ionuţ Ion)
  • Grăbiţi să adopte soluţii miracol, puţini sunt interesaţi de cercetarea colectivă temeinică a problemelor, a obstacolelor de depăşit.
  • 7. Folosirea unor instrumente improprii de coordonare (ca facebook, un mediu de cooperare rudimentar, bun pentru intrarea în contact datorită largii răspândiri, dar care nu permite organizarea coerentă a unui dialog fructuos şi a unui fagure ideatic cumulativ). Necunoaşterea sau nefolosirea infrastructurilor adecvate coagulării rezistenţei distribuite (sisteme evoluate de matching şi cooperare, bazate pe intermediere semantică etc.).

  • 8. Lipsa unei reţele de radio, televiziune si presă contestatară, explicată prin costurile uriaşe implicate, un fals pe care-l percep uşor ca inginer electronist, participant la introducerea televiziunii color şi a reţelelor de calculatoare. Nu e vorba de fapt de costuri şi de obstacole tehnologice, ci de monopolizarea mediei, bazată pe pasivitatea noastră, pe incapacitatea de a organiza o structură de informare alternativă.
  • 9. Mercantilizarea politicii, discriminarea crasă în favoarea celor care au bani, pentru a-şi promova interesele. Dar şi credinţa inoculată românilor, că nu se poate lupta decât cu bani mulţi, deşi atâtea naţii s-au dezrobit prin revoltă nefinanţată.

7. Criza conştiinţei individuale şi colective

  • 1. Tare şi năravuri impregnate românilor de istoria lor nefavorabilă, statistic constatabile: inconsecvenţa, găunoşenia, agresivitatea, individualismul, răutatea, meschinăria, vanitatea, bârfa, incapacitatea de a acţiona temeinic, curajos, coerent, generos, solidar, de a sprijini eforturile altora – în loc să tot inviţi pe ceilalţi sub steagul propriu.
  • 2. Fenomenul Piteşti generalizat. Degradarea în masă a conştiinţelor, datorită compromisurilor, „adaptării” la putreda societate românească. Numărul ridicat al celor care au făcut acte mai mult sau mai puţin reprobabile, tocindu-şi moralitatea, ca să se „descurce” şi nu au mare chef de răscolirea trecutului recent, de adevăr şi dreptate.
  • 3. Frica şi laşitatea infiltrate în oase. Clasicele „Nu mă bag, aştept să văd ce iese”, „Apa trece, pietrele rămân”, „Capul plecat sabia nu-l taie”. Acoperite cu poze războinice de ocazie. Întrerupte cu scurte izbucniri de curaj, focuri de paie care mai mult întăresc Sistemul. Românii îşi trag pumni la birt şi se taie în cuţite repede, se desfigurează sau omoară la beţie şi scandal, îşi schilodesc copii şi nevestele, se trosnesc cocoşeşte la meci şi discotecă, dau cu ranga în studenţi dacă se iveşte ocazia, dar rar fac război cu stăpânii.
  • 4. Teama de transformare, de tulburări, de riscuri, de mai rău – pe care o au cei care şi-au găsit un echilibru, o anumită bunăstare, poate chiar împlinire în mijlocul catastrofei generale. Dacă măcar i-ar lăsa pe alţii, mai puţin mulţumiţi, mai curajoşi sau mai drepţi să îşi apere dreptul la viaţa la care aspiră.
  • 5. Superficialitate crasă, cu treceri ciclice de la isterie la pasivitate. Mitul omului de acţiune care nu are timp să se gândească de ce face ce face. Mirajul grabei, viciul urmăririi actualităţii, fuga după rezultate imediate fără abordarea problemelor de fond, atenţia îndreptată spre efecte, neglijându-se cauzele. Pe de altă parte, decuplarea teoreticienilor sociali de realitatea imediată. În lipsa intervenţiei lor, ţara fiind îndreptată spre cu totul altă direcţie decât elucubrează unii în biblioteci, e drept – pentru bani.
  • 6. Atitudinea deconcertantă a „poporului”, pentru eliberarea căruia ar urma să se ducă lupta, disponibilitatea la domesticire, din cauza educaţiei precare şi a lipsurilor. Este necesar să fie ajutate victimele, fără a le idealiza, ştiind că şi săracii pot fi laşi şi josnici, că se pot vinde ieftin şi pot trăda repede, că în 1907 au tras în ţărani… fiii lor încorporaţi. Evitarea trecerii de la umanism solidar şi exigent la populism sau gregaritate. Problema redutabilă de a nu fi dorit de cel pe care vrei să-l ajuţi, fapt care îţi surpă legitimitatea şi te obligă să te explici cinstit, pe înţelesul celor mulţi.

8. Pierderea războiului de sens

  • 1. Intoxicarea, manipularea, deturnarea, imbecilizarea, domesticirea – urmărite de media ocupată, care a preluat controlul minţilor telecetăţenilor şi pe care nimeni nu mai caută să o elibereze sau contracareze eficient.
  • 2. Bombardarea cu gunoi informaţional şi kitch continuu, ca şi cum nevoia de ştiri cretine despre „VIP-uri” (și mai) cretine ar fi fost cerută intens de publicul însetat de cretinizare. Stimularea interesului pentru trivialităţi, pentru indivizi în loc de ideile lor, pentru bârfă şi atac la persoană etc. Decăderea patologică în masă prin contagiere de la ecrane și pagini toxice pentru conştiinţă, fiind premeditată.
  • 3. Distrugerea metodică a învăţământului (măsura eliminării concursurilor de admitere în facultăţi spunând tot). Deformarea intelectuală a noilor generaţii. Fabricarea diplomelor fără acoperire, pentru un val de „experţi” semi-analfabeţi, suficienţi şi aroganţi. Dascăli second-hand vânzând note. Răspândirea dispreţului mitocănesc faţă de seriozitate, studiu, cunoaştere, profunzime, vrednicie.
  • 4. Trădarea intelectualilor, care simulează şi azi „rezistenţa prin cultură”, emanând câte un comunicat găunos de protest bont, alergând după chilipiruri, capital gratuit de imagine şi stăpâni generoşi. Dar care nu sunt capabili (şi nici doritori) să formuleze un proiect alternativ de societate, ca retur pentru pâinea pe care o consumă ca să poată „crea”.
  • 5. Conflictul între generaţii degenerat în prăpastie, care împiedică colaborarea dintre înţelepciunea experienţei şi creativitatea vitalităţii. În curând nici promoţiile distanţate cu câţiva ani nu vor mai putea comunica. Aici ne duce cultul recenţei, cancerul informaţional, televiziunea dizolvantă, neglijarea evoluţiei longitudinale a sistemelor, practica deficitară a explicaţiei sociale. Noii protestatari nu vor să ştie cum au fost zădărnicite eforturile predecesorilor lor, nu-i interesează nimic din trecutul din care le vin lanţurile. Vechii combatanţi nu sunt interesaţi de problemele actuale, au rămas ancoraţi în amintiri, nu-i interesează unde ajung ramurile copacului sădit odinioară.

9. Carenţe ale condiţiei noastre politice

  • 1. Complexitatea gigantică a problemei transdisciplinare a organizării mai bune a societăţii – care nu permite o rezolvare riguroasă. Politicienii şi ideologii minţind că au găsit soluţii, pentru a nu se instala panica aflându-se că societatea merge înainte fără busolă împinsă doar de jocul intereselor celor puternici. Înţelepţii care ar putea ataca problema fiind specializaţi şi insularizaţi, cumpăraţi academic să nu se bage în joc, să nu lanseze o mişcare de revoluţionare a ştiinţei politice. Publicul larg rămâne perplex în faţa labirinturilor conceptuale, neavând acces la metode cum ar fi agregarea şi ierarhizarea ideilor etc. În loc să se vadă simplitatea ca scop şi să se caute leac la complexitate, victima acesteia complică situaţia, folosind simplismul ca mijloc.
  • 2. Existenţa nenumăratelor temeiuri de dezacord, neînţelegere şi competiţie între oameni, cu atât mai variate cu cât o societate este mai mare şi evoluată. Contradicţiile inerente împiedică obiectiv şi subiectiv ajungerea la un numitor comun. Unii vor liberalizarea avorturilor sau a homosexualităţii sau a drogurilor sau a băuturilor – alţii interzicere. Unii cer prioritate pentru agricultură, alţii pentru industrie sau turism. Stat religios versus stat laic. Coaliţie cu nu ştiu care putere fastă, sau integrare în UE, versus independenţă, sau regionalizare sau federalizare. Unii vor egalitate, alţii echitate, alţii libertate pentru competiţie prin orice mijloace.
  • Folosirea bugetului pentru sprijinirea culturii sau învăţământului, sau mai curând a sănătăţii, versus armatei sau serviciilor. Unii vor prescriere şi amnistie, alţii pedeapsă si lustraţie. Etc. Etc. Etc. Şocaţi de constatarea acestor contrapuneri inevitabile, „oamenii simpli” se arată intoleranţi tribal faţă de opiniile sau interesele contrare-legitime şi nu înţeleg utilitatea unui protocol partajat de negociere a divergenţelor.
  • 3. Capcana alegerilor binare (între comunism şi capitalism, dreapta şi stânga, anarhie şi dictatură, violenţă şi supunere, „răul mai mic” etc.) – care ascunde multitudinea problemelor şi alternativelor. Superficialitatea extremă care domină judecăţile chibiţilor văduvindu-i de perceperea nuanţelor, de înţelegerea modului în care ciuma şi holera fac capital, denunţându-se reciproc.
  • 4. Efectul contradicţiilor, ambiguităţilor, nedeterminărilor, demonetizării, versatilităţii limbajului exploatat orwellian în războiul de sens, întru împiedicarea orientării coerente în spaţiul conceptelor. Compromiterea unor cuvinte ca: demnitate, rezistenţă, contestare, libertate, dreptate, adevăr, nobleţe etc. Confuzii inevitabile, numeroase şi greu de depăşit, care fac ca un luptător pentru însănătoşirea statului să fie acuzat de „anarhism”, un pasionat al organizării corecte a cetăţii să spună că… „nu face politică”, un demagog să se joace uşor printre ideologii etc.
  • 5. Criza valorilor, produsă de „descântarea” socială, politică şi filosofică postmodernistă, efectul paralizant al lucidităţii sterile, lipsite de vitalitate creatoare. Cunoaşterea realităţii împinge la neimplicare. Cei profunzi, ştiind că falsificabilitatea produce falsificare ies circumspect pe tuşă, terenul fiind invadat de entuziaşti fără busolă, naivi exaltaţi şi aventurieri superficiali. Nu găsim o cale de a combina energia generoasă cu inteligenţa aplicată.
  • 6. Condiţia umană precară, victoria animalului din om atunci când supravieţuirea e pusă în pericol, se sparge pojghiţa ţesută de cultură, rapacitatea consumistă sufocă spiritualitatea şi comoditatea cronică învinge demnitatea. Conflictul dintre lupta personală pentru existenţă, aspiraţiile sociale şi ţelurile spirituale. Care face ca visătorii să nu poată coopera uşor cu realiştii şi scepticii.

Notă: Analizând fiecare obstacol, suficient ca să ne pună beţe în roate, nu ne vom mai mira că nu am făcut mare ispravă în aceşti 30 de ani. Avem exact realitatea de care suntem capabili şi nu putem micşora Everestul pe care ne visăm. Încercăm dezinvolt să intrăm într-o încăpere cu zeci de lacăte, fără măcar a sesiza că ele există. Ne irosim viaţa pentru a izbi cu capul în uşi ferecate, spărgând câte una la disperare, fără a şti câte ne mai blochează drumul către ţel: găsirea unei metode eficace de ameliorare progresivă a condiţiei umane personale şi colective.

E o problemă de un milion de ori mai complicată decât să faci un avion sau să demonstrezi teorema lui Fermat. Şi totuşi, umanitatea nu pune la bătaie o armată de gândiri conexate optim, care să o atace coerent, organizat, metodic. Pentru că profitorii exploatării nu ne lasă să aflăm cât e de complicată, încât să o abordăm adecvat. Vor să se spargă mai departe pe ţărmuri valurile încercărilor de rezolvare haotice, necorelate, simpliste, isterice, tragice. Să ne lăsăm prostiţi de cei care pretind a fi găsit formula magică, gâdilând vanitatea omului din popor ca să-l poată domestici mai uşor. Gospodinele, maneliştii, microbiştii şi bodegiştii degeaba ar aborda teorema lui Fermat şi construcţia unui avion, şi cu atât mai mult pe aceea, incomparabil mai grea, a consolidării ştiinţei politice. Îi depăşeşte total, fără rest. Chiar şi 1000 de specialişti bine pregătiţi în nu ştiu care nişe de bibliotecă nu pot să o atace, fără un efort extrem de structurare a cercetării colective.

Cam asta este situaţia pe care este necesar să o expunem. De ce? Sub nicio formă pentru a descuraja pe cei care caută soluţii pentru o lume mai bună. Ci pentru a-i preveni, încât să se poziţioneze corespunzător faţă de complexitatea problemei abordate şi să se organizeze în consecinţă. La ce bun să te iroseşti pe drumuri care nu duc nicăieri, numai ca să-ţi împaci conştiinţa că nu ai stat deoparte? Nu se pot câştiga războaie pregătite prost, fără lucida urmărire a frontului, alergând după mori de vânt, pradă elucubraţiilor şi umorilor. Această perspectivă poate să irite, unora nu le va conveni deloc să afle că încearcă să mute marea cu o linguriţă şi că promit miracole. Şi nici să realizeze că am ajuns în asemenea încurcătură, căzând din speranţe deşarte în depresie paralizantă. Suntem instinctiv mândri de noi, de familia noastră, de grupul nostru, de naţia noastră… şi de specia noastră.

Amestecul de aspiraţie, vitalitate, patimă, orgoliu, vanitate, ambiţie ne face să nu mai realizăm cât suntem de mici faţă de imaginea pe care ne-am construit-o prin cultură în oglinda conştiinţei. Puţină smerenie… a umanului, nu ar strica. Ca să ne apucăm lucid de treabă este nevoie să ne percepem corect condiţia. Să nu ne vedem mai sus sau mai jos decât suntem.

Nu avem cum rezolva o problemă prost pusă. Este necesară formularea ei clară şi ar fi binevenită formarea unor echipe de cercetare solidară, care să ştie ce şi de ce fac.

Sursa articolului: AICI!

 

 

Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Despre maladia superficialitatii

Superficialitatea este deja o sui generis maladie din ce în ce mai frecventă a societății contemporane

Unele efecte nefaste ale societății contemporane, ce sunt resimțite de aproape fiecare persoană, din ce în ce mai acut.

Care mai sunt în ziua de azi valorile după care ne conducem? „Bine” – „rău”, „frumos” – „urât”, „inteligenţă” – „ignoranţă”, „profunzime” – „superficialitate”, toate acestea obişnuiau să fie unele dintre reperele universal valabile după care se ghida anterior societatea. Dar, oare, semnificaţia lor acum a rămas aceeaşi?

Actualmente, trăim într-o lume în care aparenţa e mai importantă decât esenţa, unde ceea ce contează nu numai că, în mare măsură, sunt aspectele materiale, dar ignorăm cu desăvârşire necesitatea nevoilor spirituale în detrimentul celor dintâi. Mai precis, am ales şi ne-am asumat dezumanizarea.

Am uitat ce ne face cu adevărat fericiţi. Urmărim însetaţi acest țel prin îndeplinirea diverselor pofte, dar chiar dacă le împlinim, sesizăm de obicei că nu suntem deloc mai aproape de el. Ne întrebăm de ce? Răspunsul este simplu. Societatea ne-a hrănit cu idei false despre împlinirea de sine, inducându-ne tot felul de nevoi inutile, fără de care avem impresia că nu existăm, iar în goana după ele pierdem, de fapt, esenţa. Nu mai acordăm timp pentru a-i înţelege pe cei din jur, pentru a le cunoaşte personalitatea, singura noastră îngrijorare în legătură cu aceştia fiind beneficiul pe care l-am putea avea datorită lor.

Se pune tot mai mult accentul pe ambalaj, în detrimentul conținutului. Pe scurt, dacă nu sclipește, nu este bun, bietul om rătăcit uitând că ambalajul nu ține loc de conținut. Superficialitatea a devenit o obișnuință care pare că nu mai deranjează pe nimeni.

Faptele unui om profund se bazează pe valori morale şi materiale, dobândite în timp prin educaţie. În popor se cheamă bun-simţ. Un om profund ştie ce, cum şi când! El este conectat în permanenţă la mediu, la informaţie, nu în sensul de asimilare necondiţionată, ci de procesare a ei. Are păreri proprii şi îşi asumă responsabilităţi. Se bazează întotdeauna pe cunoaştere şi analiză, şi chiar dacă cere părerea celor din jur, în final, decizia îi aparţine. Un om profund anticipează evenimente şi acţionează premeditat. Conştient de valoarea sa interioară, nu pune preţ pe aspecte trecătoare, de faţadă, ci caută să-şi etaleze punctele forte, materializându-le în obiective ample, complexe şi de durată. În general, îl distingi de grup, iese în evidenţă voit, îi place să fie original, uneori nonconformist. Este caracterizat de stabilitate emoţională sau materială. Viaţa sa este dominată de echilibru, cu amplitudini mici, şi se înscrie pe un trend constant ascendent.

În contradicţie, un om superficial ezită, pentru că nu are un fundament informaţional şi educaţional solid. Acţionează din instinct, iar faptele sale, lipsite de coerență, determină rezultate la fel de imprevizibile. Unei astfel de persoane îi va fi în permanenţă teamă de neprevăzut. Teama sa izvorăşte din necunoaştere, din incapacitatea de a analiza, de a cuprinde sau anticipa un posibil eveniment sau o succesiune de evenimente, determinante pentru sine şi anturaj. Un asemenea om se va baza întotdeauna pe cei din jur. Este în permanentă căutare de modele, idoli, repere intelectuale pentru acţiunile sale. Are nevoie de confirmare şi recunoaştere. Izolarea îl deprimă. Nu are păreri proprii, pentru că nu are suportul informaţional necesar, iar deciziile sale îi aparţin de formă şi nu în esenţă. Acest gen de individ, în sinea sa conştient de handicapul intelectual propriu, va căuta să compenseze prin acțiuni şi gesturi de suprafaţă, zgomotoase, atrăgătoare, impresionante. Odată străpuns acest ambalaj, această iluzie, slăbiciunea sa devine evidentă.

Marea calitate a omului superficial este tenacitatea. Tenacitatea izvorâtă din teamă. Teama îl face să fie conectat în permanenţă la mediu, la societate, dar nu în sensul procesării informaţiei, ci a copierii şi speculării. El nu inventează, nu creează, ci copiază. Nu investeşte, ci preia. Azi îl vezi îmbrăcat în roşu, mâine în verde, pentru că a văzut pe cineva îmbrăcat la fel. Originalitatea este o noţiune abstractă.

Viaţa lui este caracterizată de instabilitate, cu oscilaţii ample, treceri bruşte de la pozitiv la negativ, determinate în general de acţiuni pripite, de multe ori în baza unor informaţii prinse din zbor. Un om superficial, contrar angoasei permanente, riscă. Conştient că singurul mod în care poate câştiga, progresa, este norocul, îl vedem în ipostaze de păgubit ori de milionar şi, cel mai des, de jucător la LOTO.

De această superficialitate tot mai accentuată a ființelor umane se folosesc corporațiile în dorința lor de a-și spori cât mai mult vânzările. În această zonă se încadrează toată retorica arhitecturală care definește stilul corporațiilor, care ne picură insidios în ochi și în „vene” „valorile” pe care vor să ni le inculce. Cum arată ușile; transparente, aspectuoase, cu metal sclipitor. Cum arată recepția. Ce tablouri sunt pe pereți. Ce costum e indicat să porți pentru a fi respectat.

În educație pătrund încet-încet aceleași standarde de evaluare care să ofere o pondere însemnată exteriorului. De departe, însă, aspectul cel mai evident este cel din alimentație. Produsele de altă dată nu erau prea aspectuoase, dar măcar știam ce mâncăm. Acestea au fost înlocuite de produse chimizate, lipsite de orice valoare nutrițională reală, dar care au ambalaje extraordinar de frumoase și de impactante. Merele din supermarket arată de zici că au căzut direct din reclame. Mari, cerate, impresionante… niciun gust! Nu mai vrea nimeni acele mere din livadă, care sunt mai mici, mai pricăjite, mai cu viermi, dar care „bat la gust” orice măr de supermarket și care sunt pline de prana. Un caz similar s-a produs și cu legumele. Este deja bine-cunoscut cazul roșiilor „de plastic” care, într-o generație, au ajuns să înlocuiască roșiile adevărate de grădină. Ce să mai vorbim de laptele de supermarket care arată mai bine în oală decât cel de la vaca adevărată, dar la gust e la o distanță de ani-lumină de cel adevărat. În toate aceste exemple principiul e același: dacă nu sclipește, nu e bun.

Marile corporații ce sunt producătoare de produse alimentare au deja acces la studii foarte exacte cu privire la psihologia consumatorului care le permit să realizeze ambalaje cât mai atractive și seducătoare. Ambalajul este considerat a fi „vânzătorul tăcut”. Conținutul trece automat pe un plan secundar. Dar ceea ce uită cumpărătorul este faptul că el consumă ceea ce este în interiorul ambalajului. Nu mai vorbim de toate sloganurile și expresiile menite să atragă cumpărătorul prea grăbit să investigheze cu atenție.

Să luăm exemplul unei băuturi răcoritoare, pe ambalajul căreia scrie foarte vizibil „Fără conservanți”. Până aici toate bune, dar ceva mai jos, cu scris foarte mic vine precizarea că băutura conține „reglator de aciditate – acid fosforic”. Reglatorul de aciditate este, însă, el însuși un bun conservant. Conservantul respectiv are şi un cod specific, E388, pe care producătorul nu-l pune pe etichetă, cunoscând faptul că litera „E” stresează consumatorul.

Generațiile părinților noștri au bombănit o viață întreagă comuniștii. Și pe bună dreptate. Pe considerente de principiu: libertate, demnitate. Dar și pe considerente de stil. Mașinile occidentalilor arată mai bine decât ale noastre. Blugii lor au altfel de material, arată mai bine. Filmele lor arată altfel. Hollywoodul bătea Buftea. Mărgelatu era bătut de Clint Eastwood. Această nevoie s-a transmis în mod imperios și următoarelor generații. Problema este că această nevoie a suferit mutații nesănătoase. A ajuns să se transforme în decurs de trei decenii într-un monstru care ne mănâncă viața. În loc să existe o combinație de substanță și stil, a ajuns să prevaleze stilul. Doar stilul. Nici nu mai contează ce e înăuntru, contează ambalajul. Dacă ne întâlnim cu un om pe stradă, nu contează ce calități interioare are, ci doar cum arată. Cum e îmbrăcat. Ce ceas are. Cum îi arată pielea. Dacă e știrb, nu e deloc bine. Nu e om. Deranjează estetic. N-ar trebui să trăiască.

Această atitudine superficială ne impregnează toată viața, de la interacțiunea cu mediul înconjurător, cu celelalte ființe și până la calitatea produselor pe care le consumăm, fie că este vorba despre produse materiale (mărul, roșia, pâinea etc.), fie că este vorba despre produse cultural-educaționale (muzică, film, televiziune, idei, politică).

Trăim așadar, vrem-nu-vrem, într-o societate „lovită” de excesul de nevoie de stil, care renunță adeseori bucuroasă la calitate, dacă ambalajul este sclipicios. O societate care gândeşte în stereotipuri vizuale. În care esteticul depășește cu mult moralul. În care omul renunță de bună-voie la statutul de om și îl adoptă gradat pe cel de animal, devenind din ce în ce mai instinctual și lipsit de inteligență.

Sursa : yogaesoteric.net

Tags : , , , , , , , , ,

Aloe Vera: pentru o lume mai bună!


Dragi prieteni, faima plantei Aloe Vera a reuşit să crească o dată cu dezvoltarea tehnologică a ultimelor decenii. Compania Forever Living Products este cel mai mare cultivator, procesator şi distribuitor al acestei plante la nivel global, actualmente produsele sale fiind prezente în 160 de ţări de pe toate continentele. De 40 de ani, inovarea şi cercetarea au pus la dispoziţia consumatorilor din întreaga lume noi produse, care au la bază planta Aloe Vera. Continuăm acest demers, pentru a transforma lumea în sens pozitiv! Vino şi tu alături de noi!
Inovare în dezvoltarea produselor Forever

De la planta Aloe Vera la produse de calitate

Prof.Dr. Gheorghe Mencinicopschi despre beneficiile plantei de Aloe Vera

Noile băuturi cu Aloe Vera!!!

Cum să consumi corect noile Aloe Vera gel?

Uleiurile esențiale Forever: menta

Uleiurile esenţiale Forever: lavanda

Uleiurile esenţiale Forever: lămâia

Uleiurile esenţiale Forever: Blends (amestecuri)

Uleiurile esenţiale Forever: linia de produse

Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Desfrînarea sexuală: aspectul ştiinţific al problemei prin prisma teoriei despre telegonie

ATENŢIE! Player-ul postului de Radio Bio Eden Lyfe se deschide automat, la încărcarea paginii. Îl puteţi opri sau îi puteţi ajusta volumul, după preferinţe.

Este firesc faptul că doi tineri, căsătorindu-se şi dorindu-şi copii, visează la urmaşi sănătoşi. Dar nu toţi cunosc cum influenţează asupra sănătăţii urmaşilor şi eredităţii generaţiilor viitoare curăţia şi castitatea celor doi. Recent, s-au făcut publice materialele ştiinţifice foste secrete despre un fenomen neobișnuit, numit „telegonie”.
Cunoştinţele şi datele  despre telegonie s-au bazat în trecut mai mult pe metoda empirică şi observaţii practice, decât pe cercetări teoretice, dar în ultimul timp, au apărut noi abordări ştiinţifico-teoretice ale acestui fenomen: genetica ondulatorie (doctorul în ştiinţe medicale V. Barbaş) şi biochimia (S. Pruziner). Strămoşii noştri cunoşteau intuitiv acest lucru şi de aceea preţuiau foarte mult fecioria celor ce se căsătoreau. S-a adeverit că nu este de ignorat faptul dacă o femeie a avut relaţii intime până la căsătorie şi naştere. La fel, nu e de neglijat atunci când un bărbat a avut partenere sexuale până la căsătorie şi conceperea copilului. Fenomenul telegoniei elucidează aceste realităţi.

Termenul de telegonie vine de la latinescul tele (îndepărtat, la distanţă) şi gonos (neam, naştere) sau gono (sămânţă, glande sexuale, hormoni). Astfel, telegonia înseamnă literalmente „hormoni sexuali îndepărtaţi” sau, bazându-ne pe cercetările geneticii cuantice, „influenţa hormonilor sexuali asupra generaţiilor viitoare”. S-a adeverit că informaţia genetică, ereditară se transmite nu doar prin intermediul genelor (purtători materiali), dar şi prin câmpurile informaţionale ale genelor, şi chiar mai mult decât în primul caz. Dacă omul a avut relaţii intime, atunci datele cuantice despre partenerii săi sexuali sunt prezente tot timpul în organismul său, în sistemul său informaţional şi pot influenţa generaţiile viitoare prin transmiterea diverselor informaţii  genetice către acestea. Anume din cauza acestui fenomen (al telegoniei), o fată decăzută, desfrânată era considerată stricată, nedemnă de căsătorie, ea nu putea asigura urmaşi genetic curaţi (ai unui bărbat). De aici obiceiul dur, din punctul de vedere al moralei sexuale contemporane, de a unge cu păcură poarta fetei care a greşit, care s-a „poticnit”. Acesta era un semn că fata este stricată, ne fiind bună pentru căsătorie, pentru cununie, pentru perpetuarea neamului cu care ar fi dorit să se unească. (De ce toate restricţiile sunt axate mai mult la femeie? Cred ca  explicaţia poate fi destul de simplă: bărbatul dă, seamănă, iar femeia primeşte, încolţeşte sămânţa şi probabil este predispusă mai mult la păstrarea informaţiei genetice).
Contemporanul lui Ch. Darwin, biologul francez, profesorul F. Le Dantec a descris diferite situaţii legate de fenomenul telegoniei în lucrarea „Individul, evoluţia, ereditatea şi neodarwiniştii”. Este elocvent exemplul despre încrucişarea calului cu zebra. Aproximativ cu 150 de ani în urmă, crescătorii de cai care se ocupau de obţinerea noilor rase, pentru a îmbunătăţi rezistenţa cailor au hotărât să împerecheze iepele cu masculii-zebre. Experienţele au eşuat, deoarece în rezultatul împerecherii, nu a avut loc conceperea.  Peste câţiva ani, iepele care au participat la acest experiment au dat naştere la mânzi vărgaţi, chiar dacă s-au împerecheat cu cai de rasă. Lumea academică a fost şocată. Însă crescătorii de câini nu s-au mirat, deoarece aceştia  cunoşteau  faptul: dacă o căţea de rasă măcar o dată se împerechează cu un căţel dulău( de curte), chiar dacă nu a conceput la moment, oricum pe viitor ea nu mai dă naştere la câini de rasă.  La fel şi crescătorii de porumbei ştiu, că atunci când o porumbiţă de rasă a fost „călcată” de un hulub simplu,  ea nu va mai avea pui de rasă: ba penajul cozii nu corespunde, ba culoarea ciocului etc. De fapt, despre telegonie cunosc foarte bine toţi crescătorii de animale, bazându-se pe practica proprie, altfel nu ar mai exista cai de rasă, vaci de lapte, zibeline veritabile…
În a două jumătate a secolului al XIX-lea, în faţa savanţilor a apărut problema: „Oare se răsfrânge asupra omului efectul telegoniei?”. Această întrebare a dat startul unor complexe cercetări fiziologice, antropologice, sociologice, statistice etc. În curând s-a ajuns la concluzia: „Într-adevăr, efectul telegoniei se răsfrânge şi asupra omului,  ba chiar într-o măsură mai mare decât în cazul animalelor”. În capitolul „Telegonia sau influenţa primului mascul”, F. Le Dantec face concluzia: „Nu doar primul mascul are influenţă asupra urmaşilor, dar şi ceilalţi parteneri ai femeii… şi copilul care se va naşte de la această femeie, care mai are copii de la diferiţi amanţi, poate avea şi trăsăturile tuturor celorlalţi taţi.” Astfel proverbul popular „Apără-ţi cinstea din tinereţe.” a căpătat o fundamentare teoretico-ştiinţifică. Este bine să menţionăm aici cuvintele Sfântului Grigore de Dumnezeu Cuvântătorul, care atenţiona că: „Desfrânatul păcătuieşte împotriva neamului său.”
Investigaţiile la care ne-am referit au demonstrat, deşi nu au putut explica, faptul că în timpul intimităţii datorită informaţiei căpătate prin câmpurile informaţionale ale genelor au loc schimbări la nivel genetic-sexual în organismele femeii şi bărbatului, schimbări care în viitor se  pot răsfrânge asupra urmaşilor unuia sau ambilor dintre cei doi parteneri, chiar dacă ei nu au conceput împreună. Deci, cei care practică „iubirea liberă” pot avea urmaşi care nu seamănă nici cu mama, nici cu tata, ci cu „vecinul”. Viaţa ne oferă multe exemple de acest gen.  Dar trebuie să menţionăm că în modul acesta se moştenesc nu doar trăsături fizice, cum ar fi tenul, culoarea ochilor, părul etc., ci şi parametri socio-psihologici, precum predispoziţia pentru alcoolism, comportament amoral, boli psihice etc.
Fenomenul telegoniei a demonstrat că noţiunea de „feciorie” este una moral-genetică. Acest aspect este foarte important. Dacă un bărbat şi o femeie doresc un copil sănătos şi dacă doresc să simtă dragostea din partea acestui copil, să aibă respect din partea lui, şi nu batjocură, ei, ambii, trebuie să fie feciorelnici până la căsătorie şi fideli în relaţiile conjugale. Orice relaţie sexuală conduce la schimbarea genetică a fiecărui dintre parteneri, chiar dacă ei nu au conceput împreună. Aceasta, inevitabil, atrage schimbări de comportament din partea viitorilor copii, care se simt străini de părinţii lor şi, deseori, intervin situaţii conflictuale şi de ură între părinţi şi copii. Această povară se transmite din tată-n fiu.
Fecioria, castitatea, curăţia şi fidelitatea conjugală constituie baza genetică a fericirii şi bunăstării familiale, transmise din generaţie în generaţie. Aceste criterii asigură nu doar trăinicia familiei, dar şi a naţiunii şi statului. Iată de ce toate confesiunile religioase insistă asupra valorilor de castitate, promovate atât la nivel familial, cât şi la nivel statal. Adevărul biblic că din cauza nelegiuirii, în mulţi se va răci dragostea, se confirmă o dată în plus prin experienţa vieţii. Nelegiuirile invizibile din sfera intimă a vieţilor oamenilor se reflectă în dezordinea, haosul vizibil din societatea de astăzi: copii sănătoşi, practic, nu se nasc; femeile şi bărbaţii sunt invadaţi de multitudinea bolilor ginecologice şi urologice; tot mai mult în viaţa omului contemporan se înrădăcinează sentimente şi noţiuni ca: frustrare, înstrăinare, înrăutăţire, agresivitate, situaţie criminogenă, suicid etc.
Odată ce savanţii au ajuns la asemenea concluzii, investigaţiile în acest domeniu au fost interzise, considerându-se a fi tabu, şi lucrările ce au abordat acest subiect au fost treptat restrânse. Practic, savanţii nu aveau de ales: demonstrarea ştiinţifică a faptului că omenirea contemporană este rezultatul vieţii amorale, instinctive, însemna renunţarea atât la pilonul şi principiul de bază al civilizaţiei actuale – trăirea pentru plăcere şi desfătare, cât şi la profitul enorm de pe urma sex-businessului. Dar cel mai important lucru, este faptul, că răspândirea masivă a cunoştinţelor despre telegonie nu ar permite promovarea revoluţiilor sexuale şi a diferitor teorii deocheate în domeniul moralei sexuale şi astfel ar pune în situaţia de risc activitatea si profitul unei enorme armate de cercetători si promotori a sexului liber în epoca contemporană.
În prezent, teoria geneticii sexuale cuantice şi, în special, baza ştiinţifică a fenomenului de telegonie au foarte mulţi contestatori şi oponenţi. Aceasta se explică prin faptul că, pe lângă factorii sus-enumeraţi incomozi de a accepta şi recunoaşte acest fenomen, însăşi natura umană este predispusă să se autojustifice, dacă a greşit, şi să nege telegonia. Acest adevăr este bine descris de psihiatrul ortodox N. D. Guriev: „Deoarece naturii umane îi este caracteristică tendinţa pozitivistă, mulţi oameni, mai mult sau mai puţin păcătoşi, încearcă să demonstreze că păcatul nu e rău, deoarece, dacă iar recunoaşte deşertăciunea păcatului, nu ar mai putea fi robii inconştienţi ai acestuia.
Actualmente, fenomenul telegoniei deseori este confirmat de destinele umane. Unii cercetători ai problemei consideră că telegonia presupune nu doar influenţa ereditară din partea primului partener asupra copiilor ulteriori, de la alţi bărbaţi, dar şi înrăutăţirea eredităţii. Păcatul desfrânării, fiind păcat de moarte, imprimă pecetea blestemului şi pe copiii desfrânaţilor nepocăiţi. Cu cât mai mult păcătuieşte desfrânatul, cu atât el devine mai murdar din punct de vedere spiritual, sufletesc şi genetic, se face asemeni unui vas plin cu mizerie, unui pământ otrăvit cu pesticide şi herbicide şi incapabil sa dea un rod bun.
Astăzi, când omenirea civilizată parcurge o profundă criză de moralitate şi specia umană este ameninţată de un acerb proces al propriei degenerări, savanţii, amintindu-şi de studiile lui F. Le Dantek, iarăşi se preocupă de investigarea problemei influenţei contactelor sexuale cu diferiţi parteneri asupra generaţiilor viitoare. În plus, trebuie să menţionăm că cercetările în domeniul geneticii sexuale au şi o mare importanţă pedagogică. Consecinţele revoluţiilor sexuale atât din S.U.A., de la sfârşitul anilor ’60, începutul anilor ’70 ai secolului trecut, apoi, din Europa, cât şi pandemia de boli sexual-transmisibile (BST) şi HIV/SIDA, maladiile ginecologice şi urologice, problemele infertilităţii şi altele de acest gen, îşi găsesc explicaţia în teoria geneticii cuantice. De fapt, genetica cuantică descoperă mecanismele procesului complex în care alterarea spirituală a naturii umane (păcatele de moarte) se răsfrânge asupra ipostasului fizic uman. S-a adeverit că în organismul uman, atât masculin, cât şi feminin, la nivel oscilator rămâne „memoria” fiecărui contact sexual. Iată de ce, în momentul când un bărbat sau o femeie intră în contact sexual cu un nou partener, la nivel genetic, în contact intră toţi partenerii anteriori ai lor.
În concluzie, ne dăm seama de ce s-au reanimat în zilele noastre tendinţe de a  orienta  tineretul către spiritul castităţii şi curăţiei chiar în societăţile cu un grad sporit al libertăţilor de tot felul.

Tatiana Doibai, profesoara, grad didactic superior.


Traducere şi adaptare după  „Уроки трезвости” (Lecţii de trezvie) de preot  Alexei Moroz şi Vladimir Ţîgancov, M.2006)

Sursa articolului: https://aecotineri.blogspot.com/2015/12/desfrinarea-sexuala-aspectul-stiintific.html?m=1


Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,