Posts Tagged ‘sion

Politica nevazută a masoneriei…


Câteva din principiile după care se ghidează francmasonii şi pe care le aplică în societatea în care trăiesc, iar dacă deţin şi anumite pârghii sociale, succesul lor este garantat. Iar naţiunile privesc în cu totul alte direcţii, identificând numai simptomele bolii, nu şi cauzele sale: societăţile secrete masonice, care vin sub diferite “măşti” prietenoase.



Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Un act de acuzare adevărat împotriva evreilor



 

Marcus Eli Revici (1884-1965) a fost un scriitor evreu născut în România, la Bârlad. Părinții săi, Loeb Revici și Bella Rosenthal, au emigrat în 1900 în America, unde și-au luat numele de Ravage. Aici, Marcus Eli a beneficiat de o educație aleasă, studiind la Universităţile din Missouri, Illinois şi Columbia NY, unde şi-a luat și doctoratul. În 1915 s-a căsătorit cu franțuzoaica Jeanne Martin, cu care a avut cinci copii. A scris o serie de cărți și articole despre imigrația în America, precum și cartea autobiografică An American in the Making (Un american în devenire) și cea biografică Five Men of Frankfort: The Story of the Rothschilds(Cinci bărbați din Frankfurt: Povestea familiei Rothschild). Dar ceea ce i-a adus notorietate internațională a fost articolul satiric la adresa propriei nații, din 1928, intitulat A Real Case Against the Jews (Un act de acuzare adevărat împotriva evreilor), publicat în Century Magazine, vol. 115, nr. 3, pp. 346-350. De atunci, acest text a fost deseori folosit ca dovadă că lumea este dominată de evreii conspiratori, începând cu Ministerul Propagandei Naziste din Germania lui Hitler. Pentru cei cărora până acum nu le-a căzut sub ochi acest articol surprinzător, îl reproducem mai jos:

«Pe bună dreptate au goimii [n.n.: ne-evreii] ciudă pe noi. N-are niciun sens să afirm contrariul. De aceea, să nu pierdem timp cu minciuni sau alibiuri. Mulţi goimi au prieteni evrei. Pe mine personal, deşi sunt un evreu dintre cei mai îndoctrinaţi, nu vor să mă atace direct când pornesc atacul contra noastră, ceea ce înseamnă că ei mă consideră aproape unul de-al lor. Însă această excepţie nu mă obligă deloc să le fiu îndatorat. Goimii sunt arţăgoşi, tind să ajungă sus, sunt necinstiţi şi materialişti, exact precum evreii pe care îi urăsc, dar eu nu vreau să-i critic.

Doamne fereşte, eu nu reproşez nimănui faptul de a nu putea suferi pe cineva. Ceea ce însă mi se pare curios în această afacere antisemită este lipsa totală de materie cenuşie din capetele lor. Umblă pe ocolite şi folosesc scuze fantasmagorice şi transparente. Sunt teribil de aroganţi şi, dacă jocul n-ar fi grotesc, aş putea cu adevărat să mă supăr. Nu afirm că voi (goimii) aţi fi lipsiţi de profesionalism în ceea ce priveşte activitatea antisemită; de 15 secole vă îndeletniciţi cu această treabă. Dar când mă uit la voi, când aud argumentele voastre copilăreşti, am impresia că n-aveţi nici cel mai mic habar despre ceea ce se petrece în jurul vostru. Sunteţi plini de ură contra noastră dar nu sunteţi în stare să spuneţi de ce! Vă bateţi capul o zi întreagă să formulaţi un pretext sau, cum îl numiţi voi, dovadă. De secole aţi adunat dovezi una peste alta pentru acţiunile voastre antisemite, dar fiecare nouă găselniţă e mai ridicolă decât cea veche, pretextele voastre se contrazic şi astfel se reduc la zero.

Nu demult s-a putut auzi că noi suntem vânduţi banului şi când facem afaceri ne gândim numai la punga noastră. Acum se vorbeşte la fiecare colţ de stradă că nu există domeniu în care evreii să nu fi pătruns. Noi suntem, după părerea voastră, în acelaşi timp sociabili şi neasimilabili, pentru că nu vrem să ne încuscrim cu voi! Suntem ambiţioşi, tindem să ne căţărăm sus şi suntem un pericol pentru puritatea rasei voastre. Noi suntem atât de săraci, încât v-am ajutat să intraţi în posesia unor întreprinderi în care puteţi exploata şi înşela, şi suntem atât de bogaţi, încât v-am alungat din cartierele cele mai nobile.

În război, ne eschivăm de la datoria faţă de patrie pentru că „firea noastră este pacifistă”. Noi suntem însă iniţiatorii conflictelor şi tragem cele mai mari foloase din războaiele locale şi mondiale. Noi întruchipăm în aceeaşi persoană pe întemeietorul şi pe reprezentantul capitalismului. În acelaşi timp, noi suntem mecanismele care învârtesc roata revoluţiilor contra capitalismului. Istoria nu cunoaşte un alt exemplu pentru o asemenea diversitate. Dar, stai! Era să uit motivul tuturor motivelor. Noi suntem poporul cel mai îndărătnic, care nu a adoptat niciodată creştinismul, şi poporul nelegiuit care l-a crucificat pe întemeietorul creştinismului. Dar eu vă spun că vă înşelaţi. Sau sunteți ignoranți, sau vă lipseşte curajul să priviţi faptele făţiş şi să recunoaşteţi adevărul. Îi urâţi pe evrei nu pentru că l-au trimis la moarte pe Cristos, după cum cred mulţi, ci pentru că s-a născut din noi, din poporul nostru. Adevăratul motiv al luptei voastre contra noastră nu este faptul că noi n-am devenit creștini, ci acela că v-am silit pe voi să deveniţi. Şi pentru că istoria a consemnat demult nelegiuirea noastră, acuzaţia voastră nu face doi bani.

Ne acuzaţi de a fi instigatorii revoluţiei din Moscova. Să presupunem că e adevărat. Ei şi? În comparaţie cu ceea ce a înscenat evreul Pavel din Tars în Roma, revoluţia bolşevică e doar o banală răfuială pe uliţă. Faceţi mare scandal că noi evreii avem o influenţă nefastă asupra teatrelor şi cinematografelor voastre. Perfect! De acord! Aveţi dreptate. Dar ce importanţă are asta în comparaţie cu influenţa noastră asupra bisericii voastre, asupra şcolilor voastre, asupra legislaţiei voastre, asupra guvernelor voastre, chiar şi asupra întregii voastre vieţi spirituale!

Un rus prostănac a scos o carte numită „Protocoalele Sionului”. În ea scrie că noi am complotat spre a dezlănţui războiul mondial. Da! Recunoaştem că dovezile sunt autentice. Dar ce înseamnă asta pe lângă activitatea conspirativă de netăgăduit dusă de noi de-a lungul istoriei? Dacă voi luaţi în serios vorbăria despre comploturile evreieşti, atunci daţi-mi voie să vă atrag atenţia asupra unui lucru demn de comentat. Ce sens are să ne aduceţi acuzaţii privind controlul nostru asupra opiniei publice prin oameni ai finanţelor sau jurnalişti şi magnaţi evrei ai cinematografiei, când întreaga voastră civilizaţie este bazată pe mitul evreiesc?

Nici nu vă daţi seama de adevărata mărime a vinovăţiei noastre. Noi suntem penetranţi, suntem distructivi, suntem revoluţionari. Am luat în posesie întregul vostru univers. Am introdus răul în idealurile voastre, în soarta voastră. Suntem cauza nu numai a ultimului război, ci și a tuturor războaielor. Am fost iniţiatorii nu doar ai revoluţiei bolşevice, ci ai tuturor revoluţiilor din istoria voastră. Am introdus neînţelegere şi haos în viaţa voastră privată, politică şi socială. Acest lucru îl facem şi azi. Nimeni nu ştie cât timp o vom mai face.

Priviţi în trecut o clipă şi veţi vedea ce s-a întâmplat. Acum 20 de secole aţi fost o masă de oameni nevinovaţi, păgâni și fără griji. V-aţi închinat mai multor zei şi zeiţe – ai luminii, ai apelor şi ai pădurilor. Aţi fost mândri de goliciunea voastră, nu rușinați. Aţi făurit zeilor chipuri cioplite, după înfăţişarea voastră. Aţi găsit plăcere în lupte şi războaie. Bătăliile şi sclavagismul erau deciziile voastre politice. Aţi străbătut şi cercetat natura şi aţi aflat misterele vieţii, punând temelia ştiinţelor naturale şi filozofiei. V-aţi creat o cultură, o conştiinţă socială şi o viziune sentimentală cu privire la egalitatea indivizilor. Cine ştie la ce apogeu sublim aţi fi ajuns dacă noi v-am fi lăsat în pace. Dar nu v-am lăsat. V-am luat în cleştele nostru şi am dărâmat ce aţi clădit voi frumos şi solid. Am schimbat tot cursul istoriei voastre. V-am înjugat la carul nostru atât de tare, cum niciun popor din Africa sau Asia n-a fost înjugat. Și am făcut asta fără arme, fără gloanţe, fără sânge şi bătălii zgomotoase, fără violenţă. Noi am săvârşit asta numai prin puterea irezistibilă a spiritului, a inteligenţei, a ideilor şi a propagandei noastre.

Noi am făcut din voi purtătorii inconştienţi ai misiunii noastre pe întreg globul. Fără să vă daţi seama la ce v-am supus, v-aţi transformat în mijlocitorii principali ai tradiţiilor rasei noastre şi aţi răspândit în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului mitologia noastră. Poruncile clanului nostru strămoşesc constituie acum sâmburele vieţii voastre morale. Legile strămoşilor noştri sunt baza tuturor constituţiilor şi legislației voastre. Legendele şi poveştile noastre sunt mesajele sfinte pe care le şoptiţi copiilor voştri cu o voce plină de mister. Istoria noastră naţională face parte din învăţătura pe care preoţii şi învăţătorii voştri o propagă. Regii şi profeţii noştri sunt eroii voştri. Ţărişoara noastră din trecut este pământul vostru sfânt. Literatura noastră tradiţională este Biblia voastră. Ceea ce poporul nostru a gândit şi propovăduit aţi împletit indisolubil în limba şi tradiţia voastră, încât niciunul dintre voi nu poate fi considerat cult dacă nu cunoaşte valorile poporului nostru. Pescarii şi păstorii evrei sunt sfinţii voştri, ale căror chipuri sunt imortalizate în mii de statui şi icoane, pentru care aţi ridicat nenumărate catedrale. O tânără evreică reprezintă pentru voi simbolul maternităţii şi feminităţii. Un evreu rebel este punctul cardinal al religiei voastre. Noi v-am dărâmat zeii și v-am eliminat tradiția strămoşească, substituind-o cu dumnezeul şi tradiţia noastră. În istoria lumii nu există o cucerire asemănătoare cu aceasta, prin care v-am făcut supuşii noştri.

Cum se explică această reuşită? Pot să afirm că aproape din întâmplare. Acum 2000 de ani, în Palestina, religia noastră căzuse pradă materialismului. Cămătarii erau stăpânii templelor noastre. Preoţii noştri depravaţi şi egoişti storceau vlaga poporului şi înotau în bogăţie. Deodată s-a ridicat din popor un patriot idealist, care a început să cutreiere ţara pentru a purifica credinţa. El nu a vrut o nouă biserică. Voinţa lui a fost să dea o viaţă nouă credinţei. A pornit contra preoţilor şi i-a alungat pe cămătari din templu. Asta l-a pus în conflict cu stăpânirea. Reprezentanţii Romei, care stăpâneau Palestina, s-au temut de agitaţia lui revoluţionară, l-au arestat, l-au judecat și l-au condamnat la moarte pe cruce, pedeapsă obișnuită pe atunci. Adepţii lui Iisus din Nazaret, sclavi şi meseriaşi dezamăgiţi şi părăsiţi, au renunțat la viaţa de toate zilele şi s-au grupat într-o frăţie a pacifiştilor.

După distrugerea Ierusalimului de către romani, credința lui Iisus a ieşit din nou la suprafaţă. Un evreu pe nume Saul/Pavel şi-a pus în gând să predice soldaţilor romani pacifismul, iubirea aproapelui etc., pentru a submina Imperiul Roman. El a devenit apostolul păgânilor şi şi-a desfășurat atât de bine activitatea, încât în 400 de ani, jumătate de glob a devenit un morman de dărâmături, iar legea mozaică, izvorâtă din Sion, a devenit religia oficială a Romei. Acesta a fost începutul puterii noastre în lumea voastră. Dar a fost doar începutul. De la această dată, istoria voastră este o luptă neîntreruptă între spiritul vostru strămoşesc păgân şi spiritul nostru iudaic.

Jumătate dintre războaiele voastre mari sau mici au fost religioase, purtându-se în numele unei doctrine sau alteia. Să privim cele trei revoluţii recente din istorie, cea franceză, cea americană şi cea bolşevică. Ce altceva au fost decât triumful ideilor evreieşti, bazate pe dreptate, ordine socială, politică și economică. Sfârşitul e încă departe. Noi suntem încă stăpânii. În momentul de faţă, credinţa voastră a intrat în conflict cu fundamentaliştii, pe de o parte, şi internaţionaliştii, pe de alta. Un război între cei ce încearcă să ne combată şi să ne înlăture şi voi, care ţineţi de învăţătura noastră.

Se duce neîncetat o luptă contra interesele noastre, fără ca oamenii să bage de seamă contradicţia. Puritanismul iudaic, ca și alte interdicții, se manifestă sub forma cenzurii în teatru, legislaţie, presă şi biserică. Şi în timp ce asta se întâmplă sub ochii voştri, voi pălăvrăgiţi despre influenţa evreilor asupra cinematografiei. E de mirare că ne urâţi? Noi am pus un bolovan în calea progresului vostru. V-am pus în mână o carte şi o credinţă străină, pe care nu le puteţi digera şi din care cauză sunteţi în permanenţă neliniştiţi. În acelaşi timp, nu aveţi tăria sufletească nici să le respingeţi, nici să le acceptaţi cu toată inima. Bineînţeles că, sufletește, n-aţi aderat niciodată total la religia creştină. În străfundul inimii voastre sunteţi încă păgâni. Iubiţi încă războaiele şi statuile de lemn. Sunteţi mândri de goliciunea corpului uman. Cu toate democraţiile şi răsturnările sociale, ordinea voastră socială e încă imperfectă, jalnică. Noi v-am produs dezbinare în suflet, v-am tulburat simţurile, am făcut ca dorinţele voastre să fie de neîndeplinit.

În vâltoarea neajunsurilor zilnice, a luptei pentru bani şi pentru existenţă, vă vine în minte predica de duminică: „să n-ai grijă de ziua de mâine”; în lupta pentru un salariu mai bun, vă amintiţi: „fericiţi cei săraci”. Dacă sunteți tentați să cădeţi în ispită, în spiritul învăţăturii iudaice, o mână nevăzută vă atinge pe umăr şi vă ia paharul de la gură. Totuşi, voi nu veţi fi niciodată niște creştini adevăraţi. În această privinţă, noi v-am ales rău. Dar v-am stricat pentru totdeauna plăcerea de a fi păgâni. În locul vostru, și noi am face la fel. Numai că noi nu ne-am pierde timpul explicându-ne ura. N-am căuta să formulăm pretexte sau motive cusute cu aţă albă.

Având în vedere milioanele de afaceriști evrei, nu vom vorbi de comunism ca despre o invenţie evreiască; având în vedere milioanele de lucrători evrei, nu ne vom face noi înşine ridicoli vorbind de capitalismul internaţional ca fiind un monopol evreiesc. Nu, noi vom merge direct la ţintă. Vom analiza amestecul confuz de creştinism şi păgânism care se numeşte civilizaţie şi vom declara sus şi tare: Mulţumim, nu vrem acest talmeş-balmeş, profeţii voştri, Biblia voastră!

Voi, creştinii, vă jeliţi şi ne acuzaţi pentru influenţa noastră în cultura voastră. Afirmaţi că noi suntem o naţie internaţionalistă, o minoritate unitară în mijlocul vostru, cu tradiţii, interese, năzuinţe şi scopuri ce se deosebesc mult de-ale voastre. Și adăugaţi că această situaţie este un pericol pentru dezvoltarea voastră normală, vă slăbeşte puterea de acţiune şi vă întunecă drumul pe care trebuie să-l urmaţi. Eu nu văd deloc în acestea un pericol. Voi aţi fost întotdeauna guvernaţi de o minoritate şi mie mi se pare total neimportant de unde vine şi ce credinţă are această minoritate. Influenţa noastră este însă reală şi este mult mai mare şi mai vicleană decât sunteţi voi în stare să pricepeţi.

Această luptă a voastră contra evreilor ne întristează, dar ne şi amuză. Voi faceţi pe grozavii. Alergaţi încoace şi-ncolo şi vorbiţi îngroziţi că influenţa evreiască e pretutindeni. Acest lucru ne face să „tremurăm”. Recunoaştem nedreptatea pe care v-am făcut-o silindu-vă să îmbrățișați o tradiţie străină. „Tremurând”, vă pun această întrebare: Când veţi înţelege, în sfârşit, că credinţa voastră, educaţia, morala, sistemul vostru social, administrativ şi legislativ sunt la origine croite după modelul jüdisch? Apoi, vorbiţi de evreii finanțiști şi regi ai cinematografului. Deodată încetăm să tremurăm şi ne apucă râsul. Respirăm uşuraţi, constatând că goimul nu va cunoaşte niciodată gravitatea crimei noastre. Pentru noi, acest lucru e inexplicabil. Sau sunteţi proşti, sau vă lipseşte curajul să ne acuzaţi de această nelegiuire care se vede limpede şi pe care orice avocat sau judecător inteligent o poate examina liniştit şi fără enervare.

De ce să ne contrazicem pentru mărunţişuri fără sens, când e mult mai lesne să ne acuzaţi pentru fapte capitale? De ce ne acuzaţi de un fals vizibil şi grosolan, ca Protocoalele Sionului, când ne puteţi confrunta cu Apocalipsa Sfântului Ioan? De ce pierdeţi timpul cu acuzaţiile la adresa lui Marx şi Troțki, când puteţi să ne puneţi în încurcătură cu Iisus din Nazaret şi Pavel din Tars? Voi ne numiţi revoluţionari, instigatori şi provocatori ai revoluţiilor. Aveţi dreptate, mă închin în faţa acestei descoperiri! Se pot aduce dovezi, fără să mistificăm lucrurile, că noi suntem cei care au tras sforile în toate revoluţiile voastre. Incontestabil, în revoluţia lui Luther am avut un amestec. E un lucru dovedit că în revoluţiile burghezo-democratice din ultimele secole, cum e cea franceză sau americană, noi am făcut începutul. Dacă n-am fi făcut asta, ar fi însemnat că nu ne cunoaştem interesele. Imaginaţia voastră ne acuză de marele război mondial şi de revoluţia bolşevică, dar e la mintea copiilor că lucrurile nu puteau lua decât această cale.

Dar toate aceste comploturi şi revoluţii nu înseamnă nimic în comparaţie cu marea noastră conspiraţie de la începutul acestei ere, când am reuşit să facem ca religia unei mici secte evreieşti să fie preluată de întreaga lume apuseană. Prin Reformă, noi am aşezat Biblia noastră la loc de cinste. Revoluţiile republicane antimonarhice ale secolului al XVIII-lea ne-au eliberat de îngrădirile politice şi sociale. Noi am avut câştig de cauză iar voi aţi fost lăsaţi în pace. Ba chiar v-ați îmbogățit şi aţi ajuns în posturi înalte. Acestor revoluţii le datoraţi supremaţia voastră în lume.

Răsturnarea pe care a adus-o creştinismul în Europa, lucru uşor de dovedit, a fost pusă la cale şi realizată de evrei, drept răzbunare contra unui stat neiudaic. Şi dacă tot vorbiţi mereu despre aceste comploturi, nu înţeleg de ce nu menţionaţi şi distrugerea Romei şi a civilizaţiei antice, care au pierit de mâna creştinismului iudaic. E greu de înţeles că voi, creştinii, nu cunoaşteţi originea religiei voastre şi nu vă întrebaţi „de ce” şi „cum” în legătură cu religia. Istoricii voştri, cu excepţia câtorva, nu vă spun nimic. Cât despre documentele care alcătuiesc Biblia voastră, nu faceţi decât să le căutaţi, dar nu le citiţi cu atenţie. Am făcut o treabă bună, căci voi ascultaţi orbeşte propaganda noastră.

Pentru voi, creştinismul nu este un eveniment istoric, ci împlinirea unei profeţii divine, evreieşti. După cum vedeţi, creştinismul n-a distrus cultura noastră înaltă, evreiască, şi n-a aruncat omenirea pentru o mie de ani în barbarie şi întuneric. Creştinismul a fost o mişcare revoluţionară pornită din Palestina, finanţată cu bani evreieşti și răspândită în popor de agitatori evrei prin toate mijloacele posibile. Și asta, într-o epocă în care iudaismul şi Roma erau duşmani de moarte. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, care s-a terminat cu prăbuşirea statului ne-evreiesc. Dar voi nu vedeţi nimic din toate astea, deşi chiar și un copil care nu este încă îndobitocit de vrăjitorie teologică, prin simpla studiere a faptelor poate să vă spună despre ce-i vorba. Voi însă o luaţi razna şi vorbiţi întruna de comploturi în legătură cu revoluţia rusă şi războiul mondial. Nu-i de mirare că nu prea ne pasă de antisemitismul vostru, atâta timp cât nu recurgeţi la violenţă.

Amintiţi-vă că un istoric respectabil ca Gibbon a încercat mai demult să vă facă lumină. Acum 150 de ani a publicat „Declinul şi căderea Imperiului Roman”, care a dat cărţile pe faţă. Gibbon n-a explicat sfârşitul Imperiului Roman prin decăderea lui morală, n-a susţinut prostia cu degradarea credinţei şi a vieţii unui imperiu tocmai când se afla la apogeu. El a trăit la Londra într-o vreme când, ca şi la Roma, moravurile erau decăzute. A fost arian şi admirator al culturii păgâne a Vestului, un istoric cu minte şi vederi clare. Pentru el n-a fost greu să vadă cauza prăbuşirii culturii antice. Creştinismul, legea pornită din Sion, şi porunca lui Dumnezeu, pornită din Ierusalim, au fost cauzele care au pierdut Roma şi valorile ei culturale, scria Gibbon. Până aici, totul e în regulă, dar n-a adâncit problema. După cum ştiţi, el s-a născut şi a murit cu o sută de ani înainte de apariţia „antisemitismului ştiinţific”. A descris religia care a venit de la Răsărit şi s-a răspândit repede peste toate popoarele înfloritoare ale Vestului. Nu s-a gândit că acest plan, ce părea că duce la mântuire, a dus la distrugere. Daţi-mi voie să expun pe scurt întreaga poveste, fără s-o împodobesc cu minuni, profeţii şi magii:

Cortina se ridică. Suntem în anul 65 î.Hr. Drama se petrece în Iudeea şi la Roma. Iudeea este o ţărişoară în estul Mării Mediterane și timp de 500 de ani n-a fost altceva decât un punct geografic. Mereu a fost pârjolită de războaie, iar locuitorii ei trimişi în exil sau luaţi ca sclavi de vecinii puternici. După lege, era independentă, dar în pragul unui război civil. Imperiul Roman, cu capitala republicii lui, Roma, era pe cale de a deveni stăpânul lumii. Era cea mai mare putere militară, urmașul Greciei Antice şi centrul civilizaţiei. Până la această dată, aceste două ţări nu veniseră aproape deloc în contact. Și iată că Roma, fără voia ei, a fost împinsă să se amestece în treburile Iudeei. A izbucnit o ceartă între doi fraţi pentru tronul acestei mici ţări. Pompei, un general roman aflat în Damasc cu treburi importante, a fost chemat să medieze între aceşti fraţi. Pompei, un soldat al republicii, drept şi corect, a trimis pe unul din fraţi în exil, a pus în capul statului un rabin şi a desfiinţat dintr-o lovitură tronul. Intenţia lui a fost să facă din Iudeea o provincie romană. Bineînţeles că evreii s-au opus unui asemenea plan. Pentru a-i linişti şi a domoli rezistenţa locală, romanii au introdus din nou demnitatea regală, dar Roma a pus un rege ales de ea. Acesta era fiul unui perceptor născut în Idumeea, pe nume Irod. Evreii n-au fost mulţumiţi şi au iscat noi tulburări, iritând autorităţile romane.

Aceste evenimente au fost prologul. Nemulţumirea evreilor a devenit din ce în ce mai puternică şi a dus la revoltă deschisă atunci când stăpânii neevrei au început să introducă în Ierusalim binecuvântata cultură apuseană: idoli ciopliți, lupte în arenă între gladiatori și drame greceşti. Evreul habotnic vedea toate astea ca un afront la adresa lui Iehova, chiar dacă funcţionarii romani afirmau că sunt pentru amuzamentul garnizoanelor ne-evreieşti. De asemenea, evreii s-au opus vehement perceptorilor romani. Dar, mai presus de toate, ei voiau un rege din sângele lor regal. Masele în stare de rebeliune au început din nou să spere în venirea lui Mesia, credinţă veche la ei – un mântuitor trimis de Dumnezeu să dezrobească poporul de jugul străin. Nu puţini au fost cei care s-au dat drept mântuitori. În Galileea, un anume Iuda a provocat o revoluţie puternică, susţinută de popor; Ioan Botezătorul a acţionat în regiunea Iordanului; un alt bărbat din nord, Iisus, împreună cu primii doi, a acţionat ca un maestru, declanşând acțiuni politice, răzmeriţe, toate într-un iscusit înveliş teologic. Toţi trei foloseau aceeaşi lozincă: „Timpul a sosit” şi curând au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte, cei doi din Galileea fiind crucificaţi.

Iisus din Nazaret, ca înaintaşii lui, a fost un instigator politic ce voia să-şi elibereze patria de asupritorii străini. Există dovezi că el voia să se așeze cu forţa pe tronul Iudeei independente. Biografii lui au pretins că provenea din familia regelui David. Dar linia lui după tată este confuză. Acelaşi biograf care susţine originea lui după mamă din regele David scrie că Iisus este fiul lui Iehova şi recunoaşte că Iosif n-a fost tatăl lui.

Se pare că Iisus a întrevăzut lipsa de perspectivă în misiunea lui politică, deoarece și-a folosit popularitatea şi talentul oratoric pentru o altă cauză: predica primitiv şi populist socialismul şi pacifismul. Această schimbare în program i-a adus ura clasei bogate a preoţilor şi a redus numărul adepţilor săi la cei săraci, lucrători şi sclavi. După ce a murit, apostolii lui s-au unit într-o asociaţie comunistă. O predică pe care odată a ţinut-o conducătorul lor pe un deal a devenit pentru ei cadrul atotcuprinzător al învăţăturilor lui, din care şi-au croit programul vieţii. A fost o ideologie valabilă mai ales pentru oamenii subjugaţi. Ea promitea, în schimbul suferinţelor pe acest pământ, fericire în viața de apoi și făcea din nevoi şi neputinţă o virtute. Oamenilor fără perspectivă li s-a spus să nu-şi facă griji pentru ziua de mâine. Cei supuşi ofenselor şi opreliştilor, cei fără apărare erau învăţaţi să nu răspundă răului cu rău. Oamenilor condamnaţi o viaţă întreagă la chinuri şi nevoi li se arăta demnitatea sărăciei şi trudei. Cel slab, dispreţuit, dezmoştenit, călcat în picioare urma să fie pe lumea cealaltă cel ales şi iubit de Dumnezeu.

Fructul misiunii lui Iisus a fost naşterea unei noi secte în Iudeea. Aceasta nu a fost nici prima, nici ultima. Ca şi America, Iudeea a fost un teren propice pentru forme religioase curioase. Ebionimii – cerşetorii, cum se intitulau ei – n-au privit credinţa lor ca pe o nouă religie. Ei s-au născut evrei şi au rămas evrei. Învăţătura dascălului lor era de natură social-filozofică, o etică a vieţii și o călăuză în viaţă. Creştinismul modern nu încetează să se întrebe de ce evreii nu l-au acceptat pe Iisus și nu i-au adoptat credinţa. Răspunsul e că la început numai evreii au fost adepţii lui. Nu-i de mirare că poporul evreu nu s-a alăturat ebionimilor. Putem compara situația cu americanii, care nu toţi s-au alăturat Unitariştilor, Baptiştilor sau altor secte.

În timpuri normale, nimeni n-ar fi băgat în seamă această adunătură de zdrenţăroşi – sclavi şi muncitori influenţați de clasele suspuse. Dar într-o luptă care se duce cu o putere străină în propria ţară, părerea despre lume poate lua forme periculoase. Fiind o credinţă a dezamăgirii și a resemnării, era un pericol ca morala celor ce apărau patria să fie subminată la vreme de război. Mântuirea sufletului, a întoarce şi celălalt obraz sau „iubeşte-ţi propriul duşman” aveau caracterul unei slăbiri a voinţei poporului în timpuri de criză, uşurând astfel victoria duşmanului. Așa că nu-i de mirare că autorităţile evreieşti au început cu oprimarea ebionimilor. Adunările lor au fost împrăştiate, căpeteniile lor au fost aruncate în închisoare, învăţătorii lor au fost judecaţi.

S-a crezut că această sectă a dispărut cu desăvârşire. Dar cortina s-a ridicat pentru actul 3 şi evenimentele au luat o altă întorsătură. Cel mai aprig duşman al acestei secte a fost Saul (Pavel) din Tars, care avea o educaţie grecească. El dispreţuia această nouă învăţătură, considerând-o contrară vieţii şi lumii. Ca evreu patriot, s-a temut ca ea să nu influenţeze cauza naţională. Călătorise mult şi cunoştea mai multe limbi. Era deci omul potrivit să pornească ofensiva contra acestei doctrine pacifiste şi să unească comunităţile evreieşti, atât de risipite. Astfel, autorităţilor din Ierusalim l-au numit principalul conducător în urmărirea şi persecuţia ebionimilor.

Într-una din zile, pe când era în drum spre Damasc spre a aresta o grupare din această sectă, lui Pavel i-a venit o idee. În scrierile apostolilor, această întâmplare este povestită ca o viziune pe care a avut-o. El a văzut clar cât de mici erau şansele de izbândă pentru minuscula Iudee într-un conflict armat cu cea mai puternică forţă armată a vremii. Apoi, ceea ce a fost și mai important, el și-a dat seama că această doctrină nouă, a vagabonzilor, pe care o combătea, ar putea fi o armă împotriva duşmanului. Pacifismul, supunerea oarbă, resemnarea, iubirea aproapelui erau arme periculoase. Răspândite în rândul legiunilor romane, ele puteau submina caracterul bărbătesc al acestora şi astfel Ierusalimul putea triumfa. Cu alte cuvinte, putem afirma că Pavel a fost primul om care a intuit șansele unui război prin propagandă. Ajuns la Damasc, spre marea uimire a celor pe care-i persecutase, a anunţat că se converteşte la credinţa lor şi a cerut să fie primit în comunitatea lor frăţească. Întors în Ierusalim, și-a expus planul Înţelepţilor Sionului. După dezbateri şi discuţii pro şi contra, acest plan a fost aprobat. A întâmpinat împotrivire în rândul căpeteniilor ebionimilor, dar până la urmă, Pavel i-a convins şi pe aceştia. Şi aşa s-a transformat Saul, cel mai înverşunat prigonitor al lui Iisus, în Apostolul Pavel, convertitor al păgânilor. Aşa a început să se împrăştie peste ţările păgâne din Vest o nouă religie orientală.

Din nefericire, acţiunea lui Pavel s-a dovedit eficientă. Această dogmă, cârpăcită şi cu multe înflorituri, a adunat repede mai mulţi adepţi decât s-a sperat şi s-a dorit. Planul lui, să nu uităm, fusese urzit doar pentru apărare. Intenţia lui n-a fost să dea lumii o nouă Evanghelie; el a sperat numai să-şi descurajeze inamicul din interior. După ce şi-a atins scopul şi garnizoanele romane au părăsit Palestina, el a fost gata să încheie un armistiţiu. Sclavii şi asupriţii imperiului, exilaţii nefericiţi şi proletariatul nevoiaş din capitală au găsit în învăţătura bine croită a lui Pavel mai multă alinare decât în învăţătura de odinioară, a învăţătorului lor crucificat. Rezultatul a fost că duşmanului i s-au deschis ochii. Ştiri alarmante din partea comandanţilor despre nesupunerea trupelor romane veneau necontenit dinspre Palestina şi altele dinspre Roma. Dar în loc ca autorităţile imperiale s-o lase mai moale, acestea au devenit şi mai rigide în deciziile lor. Precum o pasăre răpitoare, Roma s-a aruncat asupra Ierusalimului cu foc şi spadă şi, după un asediu înverşunat de 4 ani, a distrus cuibul conspiratorilor (70 d.Hr.). Sau cel puţin aşa au crezut ei. Istoricii din acea vreme ne arată exact intenţiile Romei. Ei ne povestesc că Nero i-a dat ordin lui Vespasian şi fiului său, Titus, să distrugă Palestina şi creştinismul.

Pentru romani, creştinismul n-a însemnat altceva decât iudaism militant, o părere care nu diferă mult de realitate. În ceea ce priveşte planul lui Nero, jumătate s-a îndeplinit. Palestina a fost distrusă total şi a rămas până azi o ruină. Creştinismul însă nu s-a putut distruge. După căderea Ierusalimului, programul lui Pavel s-a realizat în întregime. Cum am spus, tactica lui avusese ca scop să-i sperie pe cuceritori, aşa cum a făcut Moise cu faraonii. El a pornit la acţiune prudent, ferindu-se să-şi enerveze adversarul. Pavel și-a ascuțit noua armă sub nasul lui Nero şi l-a făcut să-i simtă tăișul, dar n-a avut curajul s-o folosească cu toată forţa. Acum, când răul se întâmplase şi Iudeea nu mai avea ce să piardă, Pavel a renunţat la orice scrupule şi a pârjolit cu război ţara inamicului. Scopul lui a fost să îngenuncheze Roma, aşa cum a fost îngenuncheat Ierusalimul, şi s-o radă de pe hartă, aşa cum a fost ras Ierusalimul.

Dacă scrierile lui Pavel nu vor reuşi să vă redea un tablou complet al activităţii lui, atunci vreau să vă atrag atenţia asupra tovarăşului lui mai sincer şi mai obiectiv, Ioan. În timp ce Paul, acţionând în umbra Palatului Imperial şi jumătate din timp ca prizonier în închisorile romane, încerca să se facă înţeles prin parabole şi aluzii camuflate, Ioan, care se adresa cetăţenilor nemulţumiţi din Asia, își putea permite să vorbească deschis. În orice caz, broşura lui, „Apocalipsa lui Ioan”, este o descriere exactă a celor întâmplate. Roma, numită fantezist Babilon, este descrisă, în limbajul lui plină de ură, ca mama tuturor prostituatelor şi oroarea întregului pământ, ca o femeie beată de sângele sfinţilor (creştini şi evrei), opresoare a „popoarelor, naţiunilor şi limbilor” şi – pentru a nu lăsa vreun dubiu asupra identităţii ei – ca „oraşul cel mare care domneşte peste regii acestui pământ”. Un înger strigă triumfător: „Babilonul cel mare a căzut!” Urmează apoi descrierea distrugerii, un tablou al orgiei. Comerţul, industria şi navigaţia au fost blocate. Arta, muzica şi „vocea mirilor şi mireselor” au amuţit. Întunericul şi jalea au acoperit totul, ca un giulgiu. Cuceritorii creştini înotau în sânge până la hăţul cailor: „Bucuraţi-vă de căderea ei, tu cerule şi voi sfinţi apostoli şi profeţi, Dumnezeu v-a răzbunat!”

Care este sfârşitul şi scopul final al acestui haos şi al acestei pustiiri? Ioan nu este reticent şi ne spune totul. El îşi încheie profeţia cu o viziune minunată a noului, reclădirea Ierusalimului, capitala unui mare regat, ce cuprinde „cele 12 seminţii ale Israelului”.

Desigur, nicio civilizaţie nu poate ţine piept unui asemenea asalt de durată. În anul 200 străduinţele lui Pavel şi Ioan precum şi ale urmaşilor acestora au făcut progrese atât de mari în rândul tuturor claselor societăţii romane, încât creştinismul a devenit cultul dominant al întregului imperiu. Aşa cum a prezis Pavel, morala şi disciplina se degradaseră complet, astfel încât din ce în ce mai mult legiunile împărăteşti, care fuseseră odinioară spaima întregii lumi şi şira spinării a culturii vestice, fiind în continuă decădere, n-au mai putut face faţă năvălirilor barbare. În anul 326, împăratul Constantin s-a supus convertirii la creştinism şi l-a declarat ca religie oficială, sperând însă să poată ţine în frâu această boală vicleană. Dar era prea târziu. După el, împăratul Iulian a mai încercat încă o dată s-o controleze prin asuprire. Dar nici împotrivirea şi nici concesiile n-au mai fost de vreun folos. Aparatul de stat roman a devenit, prin propaganda venită din Palestina, găunos şi mâncat de viermi. Victoria a fost de partea lui Pavel.

Aceasta a fost metoda prin care o credinţă iudaică modificată a pătruns în lumea vestică. Cel puţin aşa aş argumenta eu, dacă aş fi antisemit şi dacă aş căuta un exemplu demn de crezare de conspiraţie subversivă evreiască.»

Sursa: https://lupuldacicblogg.wordpress.com/2015/07/11/un-act-de-acuzare-adevarat-impotriva-evreilor-video-ro/
Centruldio Bacau

Tags : , , , , , , , , ,

Diferenta dintre evreu, iudeu, khazar, semit si jidan, conform cartilor de istorie universala !



Acest articol, doreste sa faca o completare cu privire la aspectele istorice, reale, nu pe cele, pe care propaganda sionista, a incerca sa le introduca in cartile de istorie. Intr-un mare articol anterior, am aratat folosind dovezi istorice irefutabile, cum evreii ca si popor, n-au niciun fel de legatura cu anticii semiti, ei doar trecand la religia iudaica, in anul 740 e.n., in timpul regelui Khazarilor, Bulan.

Mai multe, pe larg, vedeti aici, despre cum s-a inceput propaganda ideii de „semitism” a evreilor -> http://www.fara-secrete.ro/oricine-va-incerca-sa-critice-pe-liderii-evrei-conducatori-ai-planetei-vor-fi-etichetati-ca-antisemiti.

jew not semitic people

1811869_orig

O lectie de istorie universala despre istoria evreilor si sionismul lui Rothschild !

„Terminarea Mandatului britanic, marcat de ascensiunea stelei lui David deasupra orizontului palestinian, a avut efectul declansarii destabilizarii in Orientul Mijlociu. Paradoxul constituirii Statului Israel -singurul stat din lume a carui religie oficiala este iudaismul- de catre formatiile sioniste in majoritate atee, continua sa intrige pe
cercetatorii fiziologiei iudaice din intreaga lume.

Cine sunt acesti sionisti veniti din toate colturile Europei si Americii, care si-au impus vointa asupra semitilor autohtoni -Sabra- si au declansat razboiul fratricid dintre cele doua semintii din zona, evrei si arabi? Intrebarea nu este noua. Vasile Alecsandri, in discursul contra revizuirii art. 7 din
Constitutie rostit in Senatul Romaniei la 10 Oct. 1879, se intreba: „Ce sunt navalitorii? Sunt un popor activ, inteligent, neobosit intru indeplinirea misiunii sale… sunt cei mai exclusivisti din toti locuitorii pamantului, cei mai neasimilabili cu celelalte popoare ale lumii…”

De acord, dar sunt oare acesti sionisti Ashkenazi de aceiasi origine semita ca si evreii Sabra ori arabii autohtoni? Arthur Koestler, scriitor evreu, in cartea sa „Al treisprezecele trib” afirma ca majoritatea evreilor de astazi sunt  urmasii Khazarilor, un popor seminomad de origina tãtarã, ce s’au convertit la iudaism sapte secole dupa distrugerea Ierusalimului in 70 D.C. Regatul Khazarilor situat pe tarmul vestic al Marii Caspice, intre Volga si Don, s’a extins curand, atingand tarmurile Marii Negre, Caspice si de Azov. Cand Leon al III-lea, imparatul Bizantului a expulzat un numar de evrei din Constantinopole, acestia s’au stabilit in regatul Khazarilor. Un complex de imprejurari favorabile: casatoria fiului lui Leon al III-lea, Constantin al VI-lea, cu printesa Khazara Irina si prozelitismul monoteismului iudaic, au dus la convertirea regelui Khazarilor Bulan, in 740 D.C., la religia iudaica si odata cu el, a tuturor supusilor din regatul Khazarilor. Halevi, in poemul sãu filosofic Ha-Kuzari, descrie aceasta convertire la iudaism a regelui Bulan. Dupa Halevi, regele Khazar a fost câstigat de argumentul „Contractului Social” dintre Dumnezeu si evrei pe muntele Sinai. Astfel iudaismul este prezentat nu ca o serie de revelatii mistice traite de indivizi, ci ca o experienta de la persoana la Dumnezeu si dela Dumnezeu la persoana. Prezenta vizibila a lui Dumnezeu este pretutuindeni, cea invizibila insa este întâlnitã numai in Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu. Corespondenta datata 950 D.C. dintre regele Iosif al Khazarilor si Hasdai Ibn Shaprut, ministrul de externe al Califului Spaniei, Abd al Rachman, detaileaza aceeasta convertire. Scrisorile autentice au fost publicate in 1577 spre a dovedi ca evreii au o tara a lor proprie: Regatul Khazariei.

Influenta Khazarilor a durat 250 de ani, pânã la eclipsarea de catre ducele Kievului. In secolul al XIII-lea, odata cu sosirea marelui val mongol, Khazarii convertiti la iudaism si-au indrepata fuga spre nord-vest. Cu alte cuvinte, evreii counoscuti astazi sub numele de Ashkenazi ce populau tarile baltice, Rusia, Romania, Polonia, Ungaria, Germania, adica Europa intai, America mai apoi, sunt de fapt urmasii Khazarilor, de origine tãtarã-finicã si nu semiti. A. Koestler îi numeste pe Ashkenezi: cel de al XIII-lea trib. Mai pot ei deci prezenta orice critica adversa drept anti-semitism de vreme ce ei nu sunt semiti?
Argumentul lui Koestler nu este nou. Prof. Dunlop de la Universitatea Columbia, prof. Burry in Anglia si Paliak dela Universitatea din Tel Aviv, conclud cercetarile cu acelasi raspuns: numai evreii autohotoni Sabra Sephardici sunt evrei pe linia sângelui. Cele dousprezece triburi evreiesti initiale din care 10 s’au pierdut iar celelalte doua, Israel si Iudah, ce locuiau Tinutul Sfant, locul activitatii mesianice a lui Iisus, fiul Tatalui si al Sfantului Duh, au devenit exilate in Babilon odata cu distrugerea Templului de catre Romani.

Din exilul Babilonian, nici macar jumatate din acestia nu s’au mai reintors. Unde au disparut insa celelalte 10 triburi? Dupa unele afirmatii din cartea „Israel, care este pretul?” publicata in 1953, arborele genealogic al lui Hitler si-ar putea avea radacinile in unul din cele zece triburi pierdute, in timp ce un Weizman, Golda Meir, Ben-Gurion, Begin ori alti multi Ashkenezi ca urmasi ai Khazarilor convertiti la iudaism, n’au nici o legatura antropologica cu evreii.
Adica multi Crestini, din punct de vedere antropologic, au mai mult sange evreiesc in vine decat multi dintre vecinii lor evrei. Regina Victoria a Angliei apartinea unei societati israeliene ce-si sustinea originea in triburile pierdute. Confuzia deriva din amalgamarea notiunilor de iudaism, evreism si sionism.

Termenul de iudaism a fost pentru prima oara introdus de catre Iosif Flaviu, scriitor roman de orignie evreiasca, in cartea sa „Istoria razboiului evreiesc`” aparuta in sapte volume. Iudaismul reprezinta o colectie unitara de credinte, legi morale, practici religioase si institutii ceremoniale, inzestrat cu o mare forta de prozelitism inainte de apartitia Crestinismului. In faza initiala o multime de indivizi, apartinand diferitelor natiuni si rase s’au convertit la iudaism. Cu alte cuvinte lumea iudaica de astazi constituie un amestec al mai multor rase.

Pentru a apãra acest conglomerat numit iudaism de pericolul crescând al defectiunilor, convertirilor si a casatoriilor mixte, criza Israelului este prezentata drept criza evreimii mondiale ca si cum ar exista un Popor Evreu ca o entitate extra-teritoriala Israelului. Iudaismul este forta unificatoare a diverselor rase ce formeaza astazilumea iudaica, dupa cum crestinismul este forta unificatoare a lumii crestine ori mahomedanismul lumea musulmana, dupa cum din sãmânta lui Abraham, Hager a dat nastere lui Ishmael al arabilor.”[1]

Diferenta dintre evreu, iudeu, khazar, semit si jidan, conform cartilor de istorie universala !

In continuare va prezint niste explicatii, pe larg, redactate de colonelul SRI (r), Vasile Zarnescu si publicate pe site-ul Alter Media[2]:

„În mai multe articole [1] de-ale mele [2] şi, acum, după cum aţi citit în unele note adăugate în câteva episoade ale ÎNŞELĂTORIEI SECOLULUI XX, am precizat că noţiunea „jidan/jidani“ este forma fonetică deformată, dar istorică şi ştiinţifică, provenită din germanicul din Das Jüden. În limba română, foarte multe neologisme de origine academică latină care încep cu „j“ sau care-l conţin pe „j“ se pronunţă ca atare, „j“: just, justiţie, justiţiar, justiţiabil, justiţialist, injust/ă, injustiţie, Justinian/Iustinian; majestate/maiestate; majestuos/maiestuos. Sunetul semnificat de litera nemţească „ü“ – redat în scrierile mai vechi şi prin litera „y“ – pronunţat prin diftongul „iu“, s-a aglutinat, prin eliminarea vocalei u, în sunetul „i“. Astfel că germanicul „Jüden“ – care în germană se pronunţă „iúden“ – a dat în româneşte pe „jidani“, consemnat ca atare şi în Dicţionarul lui Lazăr Şăineanu, care era jidan şi care nu se ruşina de acest cuvânt. De fapt, cuvântul „jidani“ este adaptarea în limba română a cuvântului „Jüden“, care a fost preluat din celelalte limbi cu pronunţie fonetică a scrierii din ţările Europei Centrale şi de Est – din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Rusia etc. – de unde au venit jidanii în Ţările Române: Moldova, Transilvania şi Muntenia.

Diferenţierea dintre „evreu“ [3] şi „jidan“ se face şi lingvistic, la fel ca în limba română, inclusiv în alte limbi: în limba franceză, „evreu“ = „hébreu“, unde sunetul „v“ a devenit „b“, de unde şi „limba ebraică“, pentru „limba evreiască“, dar „jidan“ = „juif“; în limba spaniolă, „evreu“ = „hebreo“, dar „jidan“ = „judio“; în limba rusă, „evreu“ = „yevrey“, dar „jidan“ = „jid“, sufixat cu -ov (jidov, preluat şi în limba română!); în limba italiană, „evreu“ = „ebreo“; în limba engleză, „jidan“ = „jew“; în limba germană, „jidan“ = „Jüde“; etc. Aşadar, în limbile engleză şi germană, pentru „evreu“ nici nu există, în uzul curent, varianta biblică şi europeană „evreu“, „hébreu“/hebrew, ci doar „jidan“ = jew, Jüde! Şi aceasta, deoarece în Marea Britanie şi Germania, fiind mai îndepărtate de Palestina, evreii autentici nu prea au ajuns, ci doar jidanii, veniţi din Europa de Est: din Rusia, Polonia (Galiţia), Cehoslovacia (Boemia-Moravia), Ungaria şi, fireşte, Germania, căci doar treceau Canalul Mânecii.

Ceea ce este curios, dar şi favorabil cercetării mele, fiind în consens cu cele pe care le susţin aici, este faptul că, dacă foloseşti motorul de căutare şi de traducere Google, atunci când ceri traducerea în engleză şi franceză a expresiei „Evrei de vânzare“, apar sintagmele „Hebrew for Sale“ şi „Hébreu à vendre“. Dar dacă ceri găsirea titlului „Yehuda Bauer Hebrew for Sale?“ şi „Yehuda Bauer Hébreu à vendre?“, se afişează numai „JEWS FOR SALE? by Yehuda Bauer“ şi, respectiv, „Juifs à vendre?: les négociations entre nazis et Juifs“. Cu alte cuvinte, şi motorul Google, contemporan nouă şi abia inventat – dar „cult în cap“, cum zice Marean Vanghelie, un veritabil self-made man al ţiganilor – ştie că Hitler a avut de vânzare nu evrei, ci jidani: nu a avut de vândut un milion de „Hebrews/Hébreus“ pe zece mii de camioane, ci un milion de „Jews/Juifs“ – din cele şase milioane pe care le exterminase, dar, care rămăseseră tot şase milioane, conform unei caricaturi care-l reprezintă pe Albert Einstein scăzând 3.000.000 din 6.000.000 şi dându-i la rest tot… 6.000.000!

Desigur, în literatura de specialitate, apar sporadic şi formele „hébreu“/hebrew, mai ales în denumirea unor ziare, cum voi arăta mai în continuare. În mod evident, prin forţa lucrurilor, în literatura problemei – exprimată, îndeosebi, în limbile franceză şi engleză, dar, de aici, prin inerţie şi mimetism, în alte limbi – s-a preluat forma proprie a cuvântului avută în conotaţia noţiunii germane, Das Jüden, adică „Jews/Juifs“, care, în limba română trebuie tradusă prin termenul general „iudei“, dar trebuie avută în vedere lecţiunea particulară redată prin grafia „jidani“, întrucât noţiunea generală şi ambiguă de „iudei“ îi desemnează atât pe „evrei“, cât şi pe jidani. Ca atare, în textul cercetării mele, când a fost vorba de traducerea textelor din engleză sau franceză, noţiunile „Jews/Juifs“ le-am tradus, în funcţie de contextul istoric şi geografic, prin „iudei“, îndeosebi când era vorba de evreii de până la anul 740, e.n. – când khazarii au devenit jidani, prin adoptarea subită, la ordinul lui Bulan, a religiei mozaice, cu rugămintea ca cititorul să facă această reservatio mentalis, anume că autorii străini nu fac distincţia între „evrei“ şi jidani – deci îi consideră pe toţi ca fiind iudei, tratându-i după forma cultului religios adoptat, iudaismul, şi nu după neam, după matricea lor genetică, turco-mongolă şi nu semită, adică după sânge, deşi, conform paremiologiei româneşti, „sângele apă nu se face!“

O altă dovadă istorică irefutabilă care atestă că jidanii nu sunt evrei decât prin însuşirea religiei mozaice este faptul că jidanii nu au cunoscut niciodată limba „ebraică“. Jidanii şi-au format, în decursul secolelor de convieţuire cu popoarele europene pe care le-au păcălit să-i suporte, limba idiş [4], grafiată şi idish sau yiddish [5]: un amestec indistinct de cuvinte din limbile germană, polonă, rusă, „ucraineană“ (care ea însăşi era o aglutinare de dialecte ale etniilor trăitoare pe teritoriul respectiv, denumit imprecis u kraina, însemnând „la margine“, unde se refugiau cei ce voiau să scape de pedepsele consemnate de legile ţărilor vecine sau de persecuţia unor satrapi locali) etc.

Elocvent este că pe site-ul Wikipedia, unde este postat link-ul pentru „Yiddish language“, la începutul textului este pus avertismentul: „Not to be confused with Hebrew language“ [6]! „A nu se face confuzie cu limba ebraică“. Nu, nu facem această confuzie! Tocmai de aceea explicăm, pe îndelete, că jidanii sunt una, iar „ebraicii“, „evreii“ alta. Jidanii din Europa (de la Atlantic până în Munţii Urali şi până dincolo de ei, în republica ex-sovietică Birobidjan [7], unde s-a încercat concentrarea jidanilor din vestul Uniunii Sovietice!) vorbesc limba idiş, care este o corcitură, ca şi „cultura idiş“, ce conţine elemente furate din limbile popoarelor principale pe care le-au parazitat – german, rus, polon, maghiar, ceh, lituanian etc. – şi de unde au emigrat (au „aliat“) în Palestina, transformată în Israel. Dar aici, toţi jidanii, ca să fie cât mai repede şi mai autentic transformaţi în „evrei“, sunt obligaţi să înveţe rapid limba ebraică, pe care ei, jidanii, întrucât sunt descendenţii khazarilor, nu au ştiut-o niciodată, fiindcă nu erau evrei! Şi deşi este notoriu faptul că jidanii nu cunosc limba ebraică şi nu vorbesc decât limba idiş, nu i-a întrebat nimeni pe jidani sau pe vreun lider de-al lor – de exemplu, pe impostorul Elie Wiesel, sau pe Şerban Leibovici –: „De ce nu ştii evreieşte, dacă pretinzi că eşti evrei?!“ Mai mult, aşa cum recunoaşte şef-rabinul Moses Rosen, Şerban Leibovici, jidanul comunist participant la Congresul Mondial Jidănesc, ţinut la Montreux, în 1948, nu ştia nici limba idiş: „Limba idiş, singura în care Şerban s-ar fi putut înfăţişa, îi era cam necunoscută!“ (cf. „Primejdii, încercări, miracole“, pag. 70). Conchidem, deci, că toţi participanţii jidanilor la acel congres vorbeau numai idiş ca limbă numitor-comun de comunicare; limba „ebraică“ le era necunoscută aproape tuturor!

Totodată, sociologia limbii mai oferă un argument esenţial dat de logica intrinsecă a limbii. Întrucât khazarii şi-au însuşit, prin directiva conducătorului, cultul iudaic, au fost numiţi „iudei“ – nu „evrei“. Dintre ţările Europei, jidanii au dus-o cel mai bine în Germania. Ca atare, limba germană a constituit unul dintre ingredientele de bază la formarea limbii idiş. De aceea s-a împământenit germanicul Das Jüden, iudei, care a luat forma jew/jews, cu derivatele sale, în arealul anglo-saxon şi juif/juives în limba franceză, cu variantele sale în limbile neoromanice, şi care a devenit jidan/jidani în limba română, preluat, cum am relevat la început, din limbile popoarelor din Europa Centrală şi de Est, de unde ne-au invadat jidanii, începând de pe la anul 1830. Dar forma „iudeo“, chiar dacă este pronunţată ca atare, este grafiată şi „judeo-…“ în unele cuvinte compuse: „judeo-bolşevic“, „judeo-maghiar“, „judeo-comunist“ etc., dar este pronunţată în ambele variante, „judeo-bolşevic“ sau „iudeo-bolşevic“, „judeo-comunist“ sau „iudeo-comunist“.

Elocvent este şi faptul esenţial, pe care trebuie să-l ştiţi şi să îl reţineţi: că „evreii“ autentici, zişi de neam, sefarzii – numiţi aşa fiindcă în limba ebraică Spania era numită Sefard, şi, de aceea, mai sunt numiţi şi sefardimi, care au fost foarte puţini în România şi au rămas şi mai puţini, fiindcă au fost excedaţi de jidani, de aşchenazi – le poartă o ură deplină şi definitivă jidanilor şi nu vor să se amestece cu jidanii nici sub pământ! Într-adevăr, în Bucureşti, de exemplu, există trei cimitire „evreieşti“: unul este cimitirul sefard, mai mic – lângă Cimitirul Bellu –, iar celelalte două, uriaşe, sunt ale ashkenazilor: unul pe Bulevardul Ion Mihalache (fost „1 Mai“) şi altul pe Şoseaua Giurgiului. Dar şi mai elocvente sunt aserţiunile făcute de reputatul psiholog american Kevin MacDonald, în formidabila sa carte INFLUENŢA EVREILOR ÎN LUME: „Marea majoritate a jidanilor (Jews) din S.U.A. sunt jidanii aşchenazi“ [8]. Şi încă: «Jidanii au fost unici, ca grup american de imigranţi, prin ostilitatea lor faţă de cultura creştină a Americii şi prin eforturile lor agresive de a schimba această cultură. După opinia lui Ford, din cartea sa, JIDOVUL INTERNAŢIONAL, Statele Unite importaseră, în decursul a patruzeci de ani, 3.500.000 de imigranţi jidani cu un puternic simţ al identităţii lor şi vorbitori de idiş. În timpul unei foarte scurte etape, jidanii au avut o influenţă imensă asupra societăţii americane, mai ales în ceea ce priveşte eforturile lor de a elimina expresiile creştine din viaţa publică, eforturi începute încă din 1899-1900, când au încercat să elimine cuvântul „creştin“ din Proiectul de Legi al Virginiei: „Hotărârea jidanilor de a şterge din viaţa publică orice urmă a caracterului predominant creştin al S.U.A. este, în prezent, singura formă activă de intoleranţă religioasă din ţară99“» (op. cit., pag. 68 – s.n., V.I.Z.). Aici şi în celelalte citate, indicii bibliografici notaţi la exponent aparţin textului din cartea lui MacDonald, nu textului meu, care, cum s-a văzut, sunt trecuţi între paranteze drepte, în grafie normală.

Henry Ford şi-a publicat studiile sale antijidăneşti în 1920; deci, cele patru decenii la care se referă sunt cuprinse în intervalul 1880-1920. Din cele 3,5 milioane de jidani imigraţi în S.U.A. şi număraţi de către Ford trebuie să-i scădem pe cei vreo 300 şi ceva de jidani care s-au întors în Rusia, împreună cu Leon Troţki, în calitate de „revoluţionari de profesie“, şi care veniseră pentru a fi puşi în funcţii de conducere a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, formând nucleul dur al jidănimii acaparatoare a conducerii viitoarei U.R.S.S.!

Acelaşi comportament agresiv au manifestat jidanii de când s-au infiltrat în România, ocupând şi aici posturile de conducere, şi la fel de agresiv procedează şi acum, după „democraţia“ instalată în decembrie 1989. Presiunea făcută de jidanii conduşi de escrocul vamal [9] Marco Maximilian Katz – care a avut impertinenţa să înfiinţeze un centru de monitorizare a presei româneşti pentru depistarea „antisemitismului“ –, de către cei de la „institutul“ „naţional“ „Elie Wiesel“ – care ne denigrează pe banii noştri şi, de aceea, trebuie denumit „antinaţional“ –, de către cei de la centrul altui impostor, tardiv-răposatul Simon Wiesenthal –, care, toţi, au ţipat la Academia Română şi au cerut eliminarea cuvântului jidan din vocabular pentru că ar fi insultător pentru jidănime, este absolut condamnabilă, iar concesiile făcute de Academia Română din cauza acestei presiuni sunt ruşinoase, antinaţionale şi antiromâneşti. Ar trebui să-şi schimbe numele în Academia jidovită din România. Aceleaşi presiuni intolerante şi inadmisibile au comis aceleaşi stabilimente jidăneşti în cazul difuzării la TVR3 a unui străvechi colind românesc, categorisit ca „antisemit“.

De aceea, pentru a respecta adevărul istoric şi pentru a-i respecta pe „evrei“, pe evrei (câţi mai sunt ca număr, câţi mai sunt „evrei“ ca religie mozaică străveche şi nu s-au jidănit, şi ei, prin influenţa rabinilor jidani/aşchenazi talmudişti, şi câţi mai sunt „evrei“ ca genom, ca matrice genetică!) să-i denumim ca atare, evrei – sau, mai corect istoric şi etimologic, iudei –, iar pe jidani, jidani. Cu o precizare: că, în limba română, cuvântul „jidov“ – însemnând şi „uriaş“, prin nu ştiu care etimologie – este mult străvechi românesc, spre deosebire de omonimul său omograf „jidov“, împrumutat de la ruşi, care înseamnă jidan, care l-a dat şi pe „jidovit“, cu sensul de „jidănit“.”[2]

SURSE

1. http://www.miscarea.net/libertatea-lumea-iudaica2.htm

2. http://www.altermedia.info/romania/2014/10/06/diferenta-dintre-evreu-iudeu-si-jidan/

Articol preluat integral de pe site-ul http://www.dragosanunnaki.ro


Tags : , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Protocoalele inteleptilor Sionului si alte documente incendiare

Asculta si da mai departe – PROTOCOALELE SECRETE ALE FRANCMASONERIEI – un document controversat care pune in lumina interesele oculte ale acestei organizatii puternice . Ce impact au aceste 24 de invataturi secrete asupra vietii spirituale,politice,economice de pe planeta – aflati , ascultand cu atentie lectura acestor Protocoale.

Cuvantarea preotului Amfilohie Branza despre masonerie

Antonie Iorgovan,ucis de francmasonerie

Adevarul despre masonerie si noua ordine mondiala

America:From freedom to fascism

Ingerul digital si semnul fiarei

Noua ordine mondiala,lumea incotro?Cine conduce lumea?

Inselatoria Obama

Demascarea industriei muzicale



Tags : , , , ,